ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Maria Cernat

Alexandra Kollontai – Revoluția între vis și realitate

Lucrarea autobiografică scrisă de Cathy Porter ne poartă acum pe urmele revoluționarei Alexandra Kollontai care ajunge să își vadă visul împlinit. După ani de zile de peregrinări ce păreau fără succes, după ani de zile în care trăise doar cu speranța schimbărilor revoluționare ce urmau să ducă Rusia pe calea progresului, Alexandra trăiește să vadă în fapt schimbările la care doar visa. Activitatea publicistică și efortul continuu de a promova cauza socialistă o ridică mult în ochii lui Lenin care inițial o propune șefă a comisariatului pentru justiție socială. Lenin trăia într-o situație pe care mulți s-au grăbit s-o ironizeze alături de Nadejda Krupskaia și Inessa Armand în Elveția. Se refugiaseră acolo după ce scăpaseră din arestul țarist și corespondau frecvent cu Alexandra Kollontai. În 1889 Nadeja Krupskaia (1869- 1939) scrisese un text ce avea să fie publicat clandestin intitulat ”Femeia Muncitoare” (Krupskaia, 1917). Era singurul text pe care Alexandra Kollontai scris de o compatrioată pe care se putea sprijini. Au urmat apoi alte texte și pamflete publicate fie ilegal fie în scurte perioade în care publicații ca „Rabotnitza” (Femeia muncitoare) (Magazine „Rabotnitsa I Krest’ianka, 1940) care a fost o voce a femeilor muncitoare ce deja reprezentau un procent însemnat din populația salariată. Angajate ca spălătorese, croitorese, bucătărese, dar mai ales ca muncitoare în țesătoriile neaerisite care le distrugeau plămânii, femeile din Rusia au fost o forță a revoluției, aduse fiind la capătul puterilor de un regim de exploatare dincolo de orice imaginație. Cum spuneam, încă din anul 1889 Nadejda Krupskaia explica faptul că în ultima sută de ani Rusia experimentase aproape 51 de situații de foamete. Practic, la fiecare doi ani recolta era foarte proastă și arunca populația într-o sărăcie de natură să pună oamenilor și în special femeilor viața în pericol. Alungate de la țară, femeile căutau să-și găsească mijloacele pentru un trai mai bun la oraș. Patronii priveau cu mare încântare migrarea forței de muncă feminină către fabricile lor pentru că femeile erau mult mai ușor de disciplinat și mai puțin afectate de alcoolism. În plus, faptul că nu votau, nu aveau dreptul să plece fără să fie căsătorite le făcea și mai vulnerabile. Ora de lucru dura 12, 14 sau chiar 18 ore. În puținul timp rămas femeile dormeau în locuri insalubre pentru care plăteau o chirie greu de suportat. 

Multe femei azi privesc cu teamă și repulsie la înființarea creșelor, mai ales că ele au fost folosite de multe ori pentru a crește productivitatea în plan economic, nu pentru a crește bunăstarea socială. Însă o creșă însemnând o cameră încălzită lângă fabrică unde femeile să poată merge să își vadă copiii, să-i alăpteze sau pur și simplu să-i vadă, însemna diferența dintre viață și moarte pentru respectivii copii. Altminteri erau lăsați în geroasele ierni din Rusia în dormitoarele neîncălzite în care dormeau mamele lor ceea ce nu odată ducea la decese premature. Înființarea de crește părea un vis pentru femeile din Rusia. 

În 1916 Alexandra Kollontai scrie despre maternitate și socialism și descrie cu câtă dragoste și înțelegere e tratată soția directorului fabricii când e pe cale să aducă pe lume un copil și cât de greu le este femeilor care muncesc: Maneșca, spălătoreasa, Mașa, menajera sau lucrătoarea la fabrică. (Kollontai, 1916) Alexandra Kollontai descrie cum sunt tratate fiecare și ce diferență uriașă e între sărbătoarea din casa directorului în care soția aduce pe lume ajutată de medic un copil și celelalte femei care nasc pe stradă pentru că la maternitate nu mai e loc, femei care nasc și apoi se aruncă în râu cu copil cu tot pentru că nimeni nu le primește cu bebelușul în brațe, femei care nasc copii morți din pricina lucrului la fabrică. Alexandra Visează la o societate în care asemenea diviziuni între angajatori și angajați nu mai există și femeile sunt tratate cu același respect. Ea vorbește încă din 1916 despre un drept pe care femeile din SUA nu îl au nici acum. Erau foarte aproape să îl obțină în 1971 când președintele Nixon și-a folosit dreptul de veto pentru a se opune adoptării legii care ar fi permis femeilor să aibă concediu de maternitate. Alexandra Kollontai vorbește despre măcar patru săptămâni de concediu în textul din 1916, vorbește despre protejarea femeilor însărcinate de condiții de muncă de natură să pună în pericol viața fătului, vorbește despre un sistem de asigurări de sănătate care să permită femeii să supraviețuiască pe perioada sarcinii și apoi să se poată întoarce la locul de muncă. Munca femeilor în fabrici și uzine are caracteristica de a le smulge de lângă copii într-o mai mare măsură decât munca în gospodăria feudală, motiv pentru care Alexandra Kollontai imaginează un set de măsuri special destinat femeilor muncitoare care să le ajute să supraviețuiască în circumstanțele atât de dificile ale acelor ani. Dorea să facă din problema nașterii și a creșterii copiilor o problemă socială: femeia nu trebuie lăsată singură în momentele vulnerabile, ci sprijinită prin oferirea de beneficii bănești oferite înainte și după naștere. Lucruri pe care astăzi, cel puțin în țările foste socialiste, le considerăm normale. Dar care au fost câștigate cu lupte foarte grele și care astăzi sunt contestate. De pildă, adoptând un soi de feminism „pășunist”, Marry Harrington ar dori ca femeile să nu ia anticoncepționale și statul să nu ofere prea mult sprijin pentru că asta, chipurile, îl deresponsabilizează pe soț! Retragerea sprijinului statului ar aduce bărbații lângă leagănul copilului în viziunea sa idilică. Dincolo de aceste idei foarte controversate, în societăți ultra individualiste, nașterea e în continuare văzută ca o problemă strict individuală și femeile sunt lăsate să se descurce cum pot. Nu e însă de mirare de ce măsurile propuse de Kollontai au avut atâta susținere în rândul muncitoarelor. Însă drumul deschis de revoluția din 1917 avea să fie unul mult mai anevoios decât și-ar fi putut vreodată imagina Alexandra Kollontai.

Încă din anii începutului de secol XX întreprinde studii statistice amănunțite despre situația femeilor din Rusia comparată cu situația femeilor din alte țări. În 1908 publică o lucrare de peste patru sute de pagini în care descrie problemele cu care femeile din Rusia se confruntă. (Kollontai, 1908) La momentul publicării cărții un semnificativ procent de 47% din populația feminină a Austriei trăia din propriile venituri. În Rusia acest procent se ridica la doar 10%. Situația stătea mai bine la orașe însă populația rurală se zbătea într-o reală înapoiere la acest capitol – patru milioane de femei dintre cele 55 se susțineau economic singure. (Kollontai, 1908) La asemenea date pare plauzibil motivul pentru care bolșevicii mai conservatori nedeprinși cu subtilitățile violenței împotriva femeilor credeau pe drept cuvânt că integrarea femeilor în câmpul muncii și dobândirea independenței economice le va elibera și le va ajuta să progreseze. Pare explicabil și motivul pentru care Alexandra Kollontai a încercat să destructureze mișcările feministe rusești burgheze care propuneau dreptul de vot, lucru care era un pansament firav la o problemă atât de gravă.

În februarie 1917 țarul Nicolae abdicase ca urmare a catastrofalelor inițiative armate ce lăsaseră în urmă o țară săracă, subminată de conflicte interne și un mare număr de morți și răniți, fapte pentru care populația îl învinuia direct. Planul său de a târî țara în război în scopul de a scăpa de tumultul și nemulțumirea în plan intern s-a dovedit a fi un eșec uriaș. În februarie s-a instaurat în Rusia un guvern provizoriu. Când Lenin a revenit din Elveția, Alexandra Kollontai l-a așteptat la gară și s-a străduit să-i organizeze alături de alți activiști entuziaști o primire pe cinste. Cu finețe și ochi critic, Cathy Porter subliniază momentul în care admiratorii și tovarășii lui Lenin se aflau în gară obosiți ca urmare a faptului că trenul ce avea să îl aducă în Rusia avusese mare întârziere. Buchetul de flori pe care îl ținea Alexandra deja începuse să se ofilească, iar în momentul în care Lenin ajunge finalmente, Alexandrei îi zboară din minte discursul pe care îl pregătise. Slyapnikov, activist bolșevic și organizator al evenimentului, o împinge atunci pe Alexandra în față și îi spune: „dacă tot nu ții un discurs, măcar pupă-l pe Lenin!”(Porter, 2014, 264). Mulți ar spune că e o replică ce conține în ea informații cât pentru un tratat privind stereotipurile de gen. Dar a fost nevoie de aproape un secol pentru ca cititorii să dezvolte asemenea subtilități interpretative. La momentul respectiv Alexandra avea de înfruntat numeroși dușmani. În primul rând feministele de tipul Verei Figner ce militau pentru unitatea femeilor indiferent de clasa socială, lucru cu care Kollontai nu a fost niciodată de acord. Ele erau motivul și din pricina căruia Alexandra fugise din Rusia în 1908. Apoi, în cealaltă extremă, bolșevicele de tipul Konkordiei Samoilovna, o redutabilă oponentă, ce vedea în feminism o deviație periculoasă de la linia partidului. Deși era completamente dedicată cauzei femeilor muncitoare și avea o capacitate de muncă și de organizare formidabilă, Samoilovna detesta feminismul pentru vina de a insera diviziuni în rândul clasei muncitoare. A fost însă extrem de fericită să vadă că Lenin nu se mulțumea deloc cu micile concesii făcute de guvernul provizoriu. Din contra, spre disperarea unor menșevici și chiar a bolșevicilor, Lenin continua să spună că până nu naționalizează băncile și întreprinderile, până nu controlează procesul de producție, este imposibil să exercite puterea în mod real. Alexandra Kollontai era extrem de atrasă de acest gen de poziții și l-a susținut cu ardoare. Este poate și motivul pentru care a fost numită în primul guvern pe care Lenin l-a instaurat odată cu revoluția din octombrie. Este comisar al poporului pentru asistență publică – un echivalent al ministerului sănătății. Cu alte cuvinte, Lenin i-a pus în cârcă o responsabilitate enormă. Pe străzile orașelor din Rusia hoinăreau nu mai puțin de șapte milioane de orfani care își pierduseră părinții în război sau ca urmare a sărăciei și foametei care făceau ravagii în special în rândul țăranilor și muncitorilor. Biografia scrisă de Cathy Porter ne-o zugrăvește pe Alexandra Kollondai preluând cu mare greutate clădirea comisariatului. 

În perioada de maximă agitație și nesiguranță a acelor zile se făceau soviete peste noapte și paznicii clădirii ce servise ca sediu al departamentului care se ocupa de persoanele cu dizabilități și de marginalii societății nu aveau s-o lase prea ușor pe Alexandra să preia clădirea. A avut nevoie de susținerea soldaților fidelizați de discursurile pacifiste ale bolșevicilor pentru a putea intra. A încercat din răsputeri să organizeze o clădire preluată de la o membră a nobilimii rusești pentru a o transforma în maternitate, loc de întâlnire pentru femei și loc de educație pentru muncitoare. Face uriașe eforturi într-o Rusie în care domină o sărăcie lucie. Chiar și ea, mare comisară a poporului, suferă de foame și se hrănește cu ce apucă.

Amintisem însă despre cât de retrograde erau multe dintre femeile din Rusia. În seara de dinaintea inaugurării clădirii ce urma să fie și maternitate și centru educațional pentru femei, un incendiu nimicitor a năruit visele de progres ale Alexandrei. Se suspectează că incendiul a fost unul provocat chiar de femeile din fosta nobilime care priveau cu ură neconsolată ateismul și progresismul pe care Alexandra Kollontai spera să le răspândească. 

O mare lecție pentru revoluționarii de ieri și de azi. O alta, la fel de amară, avea să i-o servească însuși Lenin. Când l-a rugat să mobilizeze mănăstirile și bisericile pentru a ajuta veteranii și orfanii, el s-a arătat foarte reticent spunând că nu pot ataca Biserica Ortodoxă Rusă. Aveau nevoie de soldați care să apere țara și o demobilizare sprijinită de biserică le-ar fi dejucat planurile. A fost probabil, din punctul de vedere al revoluției, primul pact cu … diavolul. Cahty Porter consemnează frustrarea pe care Alexandra o simțea când vedea cum țăranii își rup de la gură să trimită alimente proaspete mănăstirilor și preoților ce plesneau de îndestulare în vreme ce străzile erau bântuite de milioane de orfani. Resentimentul era reciproc. Nu doar bisericoșii și conservatorii o urau, dar și ea le întorcea „favoarea” veninului numindu-i „cuiburi de păianjeni”. E remarcabil episodul pe care l-am amintit deja în care reușește să mobilizeze măicuțele ținute la respect și foame într-o mănăstire să își facă un soviet și să protesteze împotriva abuzurilor preoților. Din păcate, Lenin nu era tocmai încântat de aceste inițiative pentru că biserica era un aliat în lupta cu dușmanii externi. Aceștia nu au fost puțini. Bolșevismul reprezenta un pericol de care elitele se temeau peste măsură, așa că soldați din nu mai puțin de cincisprezece țări au invadat Rusia după Revoluție. În primul rând Armata Albă formată din generalii naționaliști din epoca țaristă ajutați de cazaci. După revoluție s-au mutat în regiunea mai conservatoare a cazacilor în sud-estul Rusiei. Armata albă primise binecuvântarea Bisericii Ortodoxe Ruse. Prima revoltă a fost cea a cazacilor din Orenburg, în apropiere de munții Urali. (1917 – 1920: The Russian Civil War, 2019)

Detașamente de revoluționari înarmați au fost trimiși să lupte cu ei. Cazacii mai săraci s-au alăturat revoluționarilor trimiși acolo de guvernul revoluționar de la Petrograd. Primul război mondial era în desfășurare. A doua zi după Revoluție s-a emis un decret pentru pace, dar puterile Centrale ale Germaniei și Austro-Ungariei încă se luptau pe teritoriul Rusiei. Guvernul revoluționar a acceptat concesii serioase renunțând la vestul Letoniei, la Polonia și Lituania. La 28 ianuarie 1918 (10 februarie stil nou), la Brest-Litovsk, Troțki a declarat unilateral că Rusia Socialistă pune capăt războiului. El era Comisarul Poporului pentru Afaceri Externe. Capitala a fost transferată la Petrograd (ulterior Leningrad și apoi Stankt Petersburg). Tratatul de la Brest-Litovsk a pus capăt dreptului guvernului sovietic de a interveni în sudul Rusiei și în Ucraina. Forțele germano-austriece au pătruns în aceste zone între martie și mai 1918, au răsturnat puterea sovietică și au restabilit dominația cazacilor în regiunea Donului. Dar acesta a fost doar începutul. Forțele aliate, Marea Britanie și Franța au început să susține și ele armata albă. Apoi, soldați din cincisprezece țări au luptat în Rusia împotriva revoluției: cehi (un efectiv foarte periculos de 40.000 de oameni), americani, britanici, francezi, japonezi au fost printre cei care au dus lupte grele în regiunea Volgăi împotriva Revoluției. (1917 – 1920: The Russian Civil War, 2019)

Lenin a intervenit în forță dorind cu orice preț să apere Revoluția a creat o Armată Roșie cu control centralizat. În 1918 acesta avea 300.000 de soldați. Până la finele anului efectivele numărau 700.000 de soldați. La începutul anului 1920 Armata Roșie număra 3 milioane de oameni pentru ca la finalul anului 1920 această cifră să ajungă la 5 milioane. E interesant că soldații britanici încă mureau în Rusia după 1918. Inițial justificarea privea înfrângerea Puterilor Centrale, dar ulterior motivul părea de nesusținut. În 1920 Polonia a atacat Rusia. În octombrie s-a semnat un armistițiu. Polonia s-a ales cu teritorii din vestul Ucrainei și al Bielorusiei. Armata roșie a reușit să alunge trupele străine, japonezii fiind ultimii care s-au retras în 1925. Beneficiind de sprijinul masiv la populației sărace, această armată avea un net avantaj față de armatele străine. Sprijinul acordat de aliați Armatei Albe a înveninat pentru multă vreme relațiile cu Uniunea Sovietică. (1917 – 1920: The Russian Civil War, 2019)

În acest context, Alexandra Kollontai se străduia să aibă grijă de milioanele de orfani, de veterani, de mamele singure care veneau să plângă la ușa ei. (Porter, 2014, 256). Ca lucrurile să fie și mai complicate, se îndrăgostește la 45 de ani, în 1917, de Pavel Dybenko, un militar curajos de care a rămas legată vreme de cinci ani. Cum ceea ce gândea ea, modul ei de viață erau mult înaintea vremurilor, de aceea, inclusiv în partidul bolșevic, a fost extrem de prost primită legătura ei cu Dybenko. Este dintre motivele suplimentare pentru care a rămas cunoscută ca frivolă și promotoare a libertinajului. Lenin, mare revoluționar suspectat că a trăit în paralel în Elveția cu Nadejda Krupskaia și Inessa Armand, remarca pătruns subit de preocupări puriste: „nu m-aș baza pe loialitatea și consecvența femeilor ale căror aventuri interferează cu viața politică”. (Porter, 2014, 254). Se referea, desigur la Alexandra Kollontai, nu la cele care i-au fost lui amante. Tovarășii din partid s-au arătat foarte duri în a o judeca și nici mariajul oficial cu Pavel nu avea s-o scutească de ironii și critici. O femeie independentă de 45 de ani să se îndrăgostească și să se căsătorească în acele vremuri cu un bărbat mai tânăr… e un gest care nu e tocmai bine primit nici în zilele noastre. Relația cu Dybenko avea să fie una tumultoasă. Nu au stat împreună decât foarte puțin timp ca urmare a faptului că, în ciuda insistențelor lui, Alexandra nu a abandonat munca de revoluționară să-l urmeze ca o femeie obedientă. Cariera lui a cunoscut momente de dizgrație, dar și de nesperată glorie ca urmare a curajului pe câmpul de luptă, ceea ce l-a propulsat în cariera militară în care s-a instalat comod dobândind, atât de tipic, un gust pentru lux și pentru cuceriri în viața privată ce urmau să le completeze „firesc” pe cele din război. În cele din urmă Alexandra Kollontai a avut destul curaj să pună capăt relației care pentru ea a fost o afacere foarte proastă. Cathy Porter notează momentul în care, sătulă de tumult și suspiciuni privind adulterul, Alexandra îl anunță că relația s-a terminat și el, într-un gest teatral, se împușcă. Nu a fost suficient de precis ca pe câmpul de luptă și a scăpat cu viață. 

Ca și cum nu ar fi fost de ajuns, Alexandra Kollontai a făcut un gest nobil și curajos, dar extrem de perdant în acele vremuri. S-a aliat cu opozanții muncitori conduși începând cu 1921 Alexander Shlyapnikov. Idealurile lor se loveau de perspectiva mai cuminte îmbrățișată de Lenin și Trotzki conform cărora întreprinderile urmau să fie conduse tot de vechile cadre, de tehnocrații regimului țarist. Opoziția formată din muncitori se lupta cu tendințele birocratice tot mai puternice și dorea să ofere muncitorilor înșiși șansa de a conduce ei înșiși întreprinderile. Era o idee extrem de novatoare care ar fi condus, într-adevăr, la un progres real în privința guvernării democratice ce a întreprinderilor. Din păcate, în ciuda ideilor novatoare, au fost primii pe listele excluderilor și epurărilor. Alexandra Kollontai avea să se vadă izolată și izgonită din funcțiile importante în 1923 din pricina faptului că a îndrăznit să se alieze cu ei neînțelegând că vremea Revoluției a trecut. Vremea consolidării puterii venise, deși pentru o idealistă ca ea părea de negândit. 

Cathy Porter este dispusă să pună pe seama mentalității retrograde a lui Stalin faptul că Alexandra Kollontai nu a fost la fel de aspru pedepsită ca ceilalți membrii ai facțiunilor disidente. Stalin credea că nu-ți pui mintea cu o femeie, motiv pentru care n-o pedepsește prea dur. În 1923 o trimite ambasadoare în Norvegia, Rusia devenind prima țară din lume care a oferit această înaltă demnitate unei femei. Apoi o trimite din 1926 în 1927 în Mexic pentru ca perioada cuprinsă între 1930 și 1945 să o găsească pe Alexandra ca ambasadoare sovietică în Suedia. Cathy Porter descrie cu lux de amănunte dexteritatea cu care Alexandra se ocupa de îndatoririle diplomatice și incredibilul succes pe care îl avea oriunde mergea. Succesul era rezultatul firii sale deschise și a faptului că avea un deosebit talent de a-și apropia angajații. A mers atât de departe încât a acceptat să aibă grijă de micuțul copil al bucătăresei ei când aceasta nu avea cu cine să îl lase. Erau genul de gesturi care nu aveau cum să nu fidelizeze personalul ambasadei. Mai mult, avea o incredibilă abilitate de a învăța limbi străine și de a stabili relații, ceea ce îi permitea să aibă acces la informații foarte amănunțite despre cele mai delicate subiecte. Deși suferea nepus să vadă cum toți foștii ei prieteni aveau să fie condamnați în procesele din anii 30, a servit cu devotament țara în rolul de ambasadoare. A ținut morțiș ca Suedia să nu intre în război și a obținut această izbândă, dar cu un preț enorm. Puținele ore de somn și regimul draconic de muncă au făcut-o să sufere un accident vascular care, adăugat la cele două infrarcte pe care le suferise deja, a făcut-o să revină în Rusia cu o sănătate mult șubrezită. A fost decorată și onorată pentru devotamentul cu care și-a servit țara, dar Zhenotdel, organizația de femei pe care a înființat-o în 1919 alături de Inessa Armand, Zhenotdel, a fost desființată în 1930. Revoluționarele ruse au militat pentru abandonarea veșmintelor tradiționale, femeile din Uzbechistan și Azerba învelite din cap până în picioare cu paranja (haine tradiționale) devenind centrul propagandei. Stalin a dorit să dizolve această organizație și să o pună în subordinea sindicatelor deși acestea nu făceau nimic pentru a contracara situația în care 33% dintre femeile muncitoare erau analfabete. I-a luat mai mulți ani, dar în 1930 a reușit să se descotorosească de Zhenotdel. Concepția sa îngustă și retrogradă cu privire la problemele cu care muncitoarele se confruntau era că odată cu abolirea proprietății private și introducerea femeilor în câmpul muncii orice urmă de inegalitate între sexe avea să dispară de la sine. Alexandra Kollontai a decedat în 1952 când încă ducea o viață intelectuală alertă alături de asistenta ei, scriind, sortând articole și primind oaspeți. Din nefericire presa nu i-a acordat respectul cuvenit și moartea ei a fost anunțată într-o notă într-o publicație marginală. 

Această recenzie este un modest tribut adus unei feministe despre care știm nepermis de puține, în ciuda realizărilor ei. Lucrarea scrisă de Cathy Porter îmbină cu deosebit succes detaliile din viața privată cu ideile și cauzele pentru care Alexandra Kollontai a militat. Este și o lecție pentru modul în care idealurile nu se îmbină întotdeauna cu realitatea, în ciuda dorințelor noastre.

Referințe

Kollontai, A. (1908). Introduction to the Book The Social Basis of the Women’s Question. Marxists Internet Archive. Retrieved February 1, 2024, from https://www.marxists.org/archive/kollonta/1908/social-basis.htm

Kollontai, A. (1916). Working Woman and Mother by Alexandra Kollontai 1916. Marxists Internet Archive. Retrieved February 1, 2024, from https://www.marxists.org/archive/kollonta/1916/working-mother.htm

Krupskaia, N. K. (1917). The Woman Worker. Manifesto Press Cooperative Limited.

Magazine „Rabotnitsa i krest’ianka. (1940, November). Rabotnitza archive. Retrieved January 26, 2024, from https://www.blavatnikarchive.org/item/36477?page=1

1917 – 1920: the Russian Civil War. (2019, August 20). Communist Party of Britain Marxist-Leninist. Retrieved February 1, 2024, from https://www.cpbml.org.uk/news/1917-1920-russian-civil-war

Porter, C. (2014). Alexandra Kollontai: A Biography. Haymarket Books.

INDICAȚII DE CITARE:

Maria Cernat „Alexandra Kollontai – Revoluția între vis și realitate” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.