ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Maria Cernat

Alexandra Kollontai – Gânditoarea de forță a feminismului – partea I

Se spune adesea că feminismul este damnat să își uite înaintașele, să își ignore mamele fondatoare, ba chiar să își îngroape predecesoarele în ură sau uitare. Probabil că nu este exclusiv vina feminismului că lucrurile stau așa. În ciuda drepturilor obținute pe hârtie suntem încă foarte departe de o emancipare a tuturor femeilor și lumina strălucitoare în care se drapează succesele femeilor din vârful ierarhiilor sociale ce reușesc „să spargă tavalul de sticlă” nu poate ascunde înapoierea în care marea masă a concetățenelor noastre se zbat. Alungate și adesea încarcerate pe viață în spațiul domestic pot spera cel mult la o exploatare ceva mai blândă la locul de muncă. Ideea unei cariere este privilegiul în continuare privilegiul celor care au acces la educație. Pentru femeile din mediul rural este fie sclavia domestică, fie o slujbă fără prea mari pretenții – femeie de serviciu, vânzătoare, casieră, infirmieră. Doar cine e orb și nu vede înapoierea în care se zbat cei mai mulți dintre concetățenii noștri din pricina sărăciei și a lipsei de acces la ceea ce numim „ascensoare sociale” , școala fiind cel mai important dintre ele, poate clama că femeile au toate drepturile din lume, ba încă ceva în plus. Adesea frustrați neavantajați estetic care se zbat sub papucul unei partenere pe care se tem să nu o piardă, acești onorabili domni au impresia că toate femeile sunt la fel de puternice ca acelea care îi domină pe ei, de aici și dorința de a ucide, dacă se poate în chinuri, feministele – sursa problemelor lor. Pentru ei e în mod evident un regres de la starea în care doar ei puteau munci și puteau abuza fără impunitate partenera dependentă financiar de ei. Dar, în ciuda scâncetelor lor jalnice, pentru majoritatea femeilor emanciparea la care visau feministele acum un secol este încă departe. 

Se spune adesea că femeile sunt adesea foarte ignorante cu privire la cantitatea imensă de ură pe care bărbații sunt antrenați s-o nutrească la adresa lor. Poate fi una dintre multele explicații pentru care o femeie ca Alexandra Kollontai, gânditoare de forță, politiciană excepțională antrenată în lupta pentru emancipare a femeilor, diplomată de mare succes este pur și simplu ignorată. Dar, la fel ca și Sofia Nădejde, a fost ignorată din pricina socialismului la care a aderat fără rezerve. Feministele vestice au izgonit-o din turnul de fildeș al progresismului fără socialism, iar tovarășul Stalin a urât-o din rărunchi și doar o minune a făcut ca ea să nu fie ucisă alături de alți opozanți ai mișcării muncitorești care au îndrăznit să militeze pentru democrație la locul de muncă – azi lait-motivul programului propus de economistul Richard Wolff. Au urât-o și Lenin și Trotzki pentru curajul și idealismul cu care s-a opus bisericii, familei tradiționale – a se citi familia în care femeia era bătută sistematic și avea cam tot atâtea drepturi ca orice alt animal de companie. Alături de alți militanți care au fost parte centrală a revoluției prin scrierile lor, prin eforturile lor ce adesea le-au pus viețile în pericol, Alexandra Kollontai a militat, nici mai mult nici mai puțin, decât pentru democratizarea locului de muncă, pentru apropierea partidului de muncitori, pentru deschiderea partidului către libertate de exprimare și critică. A scăpat cu viață, dar enoma ei muncă în planul feminismului și în planul politic a rămas îngropată vreme de decenii. 

A trebuit să treacă mai bine de douăzeci de ani de la căderea zidului Berlinului pentru ca incredibila ei personalitate să capteze atenția cercetătoarelor din vest. Am vorbit despre Kristen Ghodsee, autoarea lucrării Why Women have Better Sex Under Socialism care i-a dedicat un serial audio în care citește din operele ei. (Ghodsee, 2018) Cathy Porter, o prezență discretă, este traducătoarea a peste treizeci de cărți din limba rusă și autoarea unei biografii care în ciuda considerabilei lungimi – 537 de pagini – te ține cu sufletul la gură până la ultima pagină. (Porter, 2014). Combinația de detalii personale îmbinată cu tragismul situațiilor de viață, cu incredibile evenimente care nu odată i-au pus viața în pericol, plus o doză nimerită de idei cu privire la emanciparea femeilor în care a crezut până la finele vieții sale fac cartea o lectură de care nu te poți despărți ușor.

Alexandra Kollontai este fiica unei figuri respectate a armatei țariste, Mihail Domontovich și a nonconformistei sale mame, Alexandra Masalina, care într-o perioadă în care divorțurile erau ceva de neacceptat și-a părăsit soțul pentru a fi alături de Mihail. Primul capitol al lucrării „Too much Family Hapiness” ne descrie atmosfera domestică în care, la 19 martie 1972 a venit pe lume Alexandra. Autoarea leagă viața privată de evenimentele care zguduiau atunci Europa. În 1861 șerbii fuseseră finalmente emancipați. Mulți membri ai aristocrației rusești, din care făceau parte și părinții Alexandrei, erau liberali doritori de reforme, însă erau doar servitori ai țarului și puterea lor era limitată. Totuși, după sângerosul război din Crimeea (1853-1856) stăpânii feudali încep să își piardă autoritatea în fața șerbilor, dar și a soțiilor și copiilor. După o viață ce a rămas neschimbată din secolul al XII-lea, Rusia începe un amplu proces de modernizare. Țăranii proaspăt emancipați au pornit spre orașe pentru a-și clădi o altă viață. La fel și femeile. Au abandonat locul ce le fusese rezervat vreme de secole și au pornit spre oraș în căutarea unui trai mai bun. Cathy Porter notează faptul că începând cu anul 1860 femeile din toată Rusia încep să își înființeze grupuri de discuții destinate doar femeilor și ideii de a se solidariza în scopul emancipării. Multe dintre ele au realizat că soarta lor nu se poate îmbunătăți decât printr-o schimbare revoluționară, motiv pentru care încep să studieze programul unei asemenea revoluții. Schimbările sociale erau profunde: femeile necăsătorite nu aveau dreptul să aibă un act de identitate – pașaport‐ în acea perioadă, motiv pentru care bărbații le ofereau posibilitatea de a contracta un mariaj fictiv pentru a scăpa de aceste constrângeri. Cathy Porter aduce în discuție și înființarea de colective unde oamenii doareau să pună în practică principiile socialiste și să își bazeze relațiile pe cooperare, egalitate și respect. Iar ce e și mai interesant pentru Rusia țaristă a acelor vremuri este că adolescentele și-au tăiat părul, au început să poarte ochelari cu rame groase de culoare albastră, bocanci și fuste scurte. Numinte „nihiliste” au fost întâmpinate cu profund resentiment de socitatea încă adormită în cel mai crunt conservatorism. 

Încă de la început, problema emancipării femeilor punea serioase probleme. Cele care optau pentru contopirea acestei probleme în cauza revoluționară mai amplă și a contopirii grupurilor lor în grupuri mixte de femei și bărbați au rămas dezamăgite să vadă că se obțineau pe această cale prea puține drepturi pentru ele. Educația universitară le era în continuare negată și sute de fete din familii aristocrate înstărite sau chiar din familii de țărani plecau spre Zurich pentru a obține educația universitară mult dorită. Acolo dădeau de Bakunin și de ideile lui care le făceau pe multe să abandoneze studiile pentru a se dedica revoluției. Socialișii primeau femeile în rândurile lor ceea ce îi făcea atrăgători în raport cu liberalii sau conservatorii. Părinții Alexandrei apreciau idealismul acestor tineri. Ei înșiși făceau un cuplu nonconformist. Mama Alexandrei era fiica unui fost șerb care a reușit să-și construiască o exploatare forestieră prosperă. Era însă divorțată – lucru aproape de negândit la acea vreme. Și era dintr–o clasă socială inferioară celei din care provenea Mihail, clasa înaltei aristocrații. Destule motive ca admirația pentru avântul revoluțioar să fie atent ascunsă. Însă tatăl Alexandrei își dorea ca Rusia să aibă o constituție a ei și spera sincer că țarul Alexandru al II-lea va oferi această instituție progresistă populației. Alexandra a primit o aleasă educație în compania unor bone foarte englezoaice și franțuzoaice, foarte educate care au învățat-o finlandeză, engleză și au alintat-o ”Shura”. În propria autobiografie Alexandra Kollontai își amintește de discuțiile aprinse din biroul tatălui său, dat fiind că vremurile erau de așa natură încât convulsiile sociale nu puteau ocoli pe nimeni. Familia ei era extrem de grijulie și nu duceau lipsă de servitori. Mama ei e evocată în lumini pozitive pentru spiritul ei organizatoric ieșit din comun și pentru eficiența cu care își conducea casa. Departe de mișcările feministe, mama ei era o feministă domestică, apreciind stilul foarte simplu de îmbrăcăminte și optând pentru ținute comode și preocupări estetice ce nu îi răpeau mai mult de câteva minute pe zi – lucru total neobișnuit pentru acea perioadă în care alte femei petreceau în fața oglinzii pe puțin două ore în mod obișnuit. Familia Alexandrei are un rol emancipator nesperat în țara vecină, Bulgaria. În anii de după războiul de independență 1877-1878 familia Alexandrei se mută în Bulgaria. Tatăl ei e numit guvernator al regiunii Tarnovo, iar apoi Secretar Executiv – funcție care îl ajută să își manifeste ideile liberale progresiste implicându-se activ în impunerea primei constituții din țara vecină, unul dintre cele mai progresiste documente de la acea vreme. Mama Alexandrei ia parte activă la emanciparea femeilor deschizând prima școală superioară ce urma să pregătească fetele pentru studii superioare din Sofia. De asemenea, organizează comitete de femei în vederea deschiderii de școli pentru fete. Din nefericire, tatăl Alexandrei este rechemat la Moscova, însă este foarte clar ce impact semnificativ a avut pentru dezvoltarea Bulgariei atunci când i s-a dat ocazia. În Rusia, constituționalismul nu era privit cu ochi buni de țarul Alexandrul al II-lea care în 1881 și-a găsit sfârșitul asasinat fiind de anarhiști. A fost suficient de flexibil încât să elibereze șerbii în 1861, însă suficient de rigid în ceea ce privea constituția. Din nefericire, în 1894 țarul Nicolae al II-lea a venit la putere, fiind încă mai retrograd decât predecesorul său și conducând Rusia pe calea pierzaniei în aventuri militare care au costat-o enorm în primul război mondial. A și abdicat la începutul anului 1917 din pricina dezastrului militar în care și-a târât țara. Surorile ei din căsătoria anterioară a mamei, Adele și Jenny, erau preocupate, ca toate fetele vremii, de modă și muzică. Cathy Porter insistă cu destulă tandrețe pe portretul lui Jenny, ce avea să devină o faimoasă cântăreață de operă înzestrată cu o voce extraordinară, în ciuda protestelor părinților ei. Shura își venera tatăl și, fiind crescută de o mamă care stătea adesea în casă fără corset, în ținute practice și se dedica treburilor administrative, a dobândit rapid un gust aparte pentru politică.

Capitolul al doilea al cărții reușește să ne zugrăvească viața de familie a Alexandrei, a surorilor ei și principalele evenimente politice ale perioadei. Pentru Alexandra Kollontai e momentul în care decide, tot împotriva protestelor părinților, să se căsătorească cu Vladimir Kollontai, un bărbat de care a legat-o toată viața o tandră afecțiune, dar alături de care simțea că se sufocă. Altminteri, de cele mai multe ori scenariul s-a repetat – nu suporta prea ușor relațiile romantice care pe de o parte îi răpeau timpul și energia pe care dorea să le dedice cauzei revoluționare, autoperfecționării intelectuale și răspândirii mesajelor progresiste, iar pe de alta o țineau captivă. Cathy Porter insistă la rândul ei pe acest tipar al relațiilor ei care sfârșesc prin decizia ei de a le întrerupe. Cea mai pasională dintre ele se va petrece după succesul revoluției și îl va avea în centru pe Pavel Dybenko. Curios este că el este cel mai puțin loial, dar și cel care se împușcă încercând să se sinucidă când Alexandra îi livrează vestea despărțirii. Viața de mamă o acaparează întru totul. Îi este imposibil să-l lase pe micuțul Mihail, alintat Misha, în grija altcuiva. Foarte greu se decide să permită altor persoane să îl îngrijească. De altminteri, îl va ține cu obstinație toată viața departe de viața politică din dorința de a-l proteja. Începe o activitate febrilă de colaborare clandestină cu socialiștii pentru care face tot felul de comisioane. Le câștigă foarte greu încrederea. În tot acest timp este ruptă între dorința de a face mai mult pentru revoluție și dorința de a-l proteja pe soțul ei, Vladimir și pe micuțul Misha. Este puternic influențată de economistul Plehanov pe care îl citește cu multă admirație. Zoya Leonidovna Shadurskaia (1873-1939) a fost prietena de-o viață a Alexandrei. Mai bine de șase decenii au fost sprijin una pentru cealaltă. S-au cunoscut în Bulgaria și au continuat să se viziteze și să-și scrie toată viața. Viața de familie s-a dovedit extrem de dificilă pentru Alexandra. I se părea o cruzime de neimaginat să urmeze sfatul Zoiei și să închidă ușa către camera copilului și să scrie. Ajunsese să regrete profund visele frumoase pe care și le făcuse despre căsătorie. Pur și simplu se plictisea în noul rol și viața de familie devenea tot mai opresivă pentru ea. Neavând limbajul necesar ca să-și exprime frustrarea a trăit vreme de doi ani convinsă că problema este ea, că e vina ei că lucrurile nu merg. Femeile din Rusia trăiau într-o stare de înapoiere, dat fiind că metodele contraceptive erau indisponibile și au experimentat un decalaj în privința procurării lor. Cărțile au ajutat-o să articuleze nemulțumirile și să găsească sursa acestora. Cathy Porter face referire la traducerea lucrării Femeia și Socialismul (Bebel, 1979 (trad,1961)) care îi permite să înțeleagă mai bine cauzele de ordin structural care fac mariajul o sursă de frustrare în special pentru femei. Bebel este amintit de Cathy Porter pentru deosebit de progresistul său rol jucat în Partidul Social-Democrat din Germania. După spusele biografei sale, Alexandra a fost sedusă de această carte ce pune problema femeilor în centrul preocupărilor revoluționare elaborând dincolo de observațiile lui Engels legate de forțele productive, sistemul proprietății și oprimarea femeilor, explicând că o lume socialistă fără eliberarea acestei jumătăți a populației nu este posibilă. Când ediția completă a lucrării s-a publicat în Rusia în 1918 Alexandra Kollontai i-a scris o admirativă prefață considerând-o o „biblie a femeilor”. Cathy Porter se referă la soțul Alexandrei ca la un personaj literar al cărui liberalism dispare cu primul fir alb care-i populează podoaba capilară. Soțul ei lucrează ca inspector al muncii și crede cu tărie că poate din această poziție să schimbe în bine situația îngrozitoare a oamenilor muncii. Când auzim astăzi despre „oameni ai muncii” ne gândim automat la sloganuri. Noi ne considerăm adesea superiori acestui statut, deși n-am supraviețui niciunul fără să ne vindem forța de muncă. Însă lanțul e ceva mai lejer în actualitate. În 1895 când Alexandra vizitează alături de soțul ei o fabrică de textile în Kremgholm unde acesta dorește să instaleze un sistem complex de ventilație care să oprească parțial particulele de material care distrugeau plămânii muncitoarelor, are un șoc. Fabrica, situată la câteva sute de kilometri sud de Kiev, urma să se bucure de aceste îmbunătățiri pe care Vladimir le propune. Călătoresc alături de prietena ei Zoia la clasa I și se bucură de cazarea la un hotel luxos. Se decide să viziteze alături de Zoia fabrica fără soțul ei. Poposește în oribila clădire a fabricii în biroul administratorului. Este condusă alături de Zoia la biblioteca fabricii unde se țin cursuri de alfabetizare pentru cele 90% dintre femeile care nu știu să scrie și să citească. Când a vorbit cu muncitorii, cei tineri au avut curajul să-i mărturisească faptul că stăteau captivi în fabrică între 12 și 18 ore și nu erau lăsați să iasă decât duminica. Dormeau lângă fabrică și nu aveau case ale lor. Stăteau cu toții în barăcile de lângă fabrică. Femeile singure i-au mărturisit că pentru ele era mai bine, întrucât soții lor bețivi nu le puteau bea salariul câștigat cu atâta trudă. Multe voiau să învețe, să devină inginere, dar după trei ani în fabrică se îmbolnăveau. Speranța de viață se situa undeva în jurul vârstei de treizeci de ani. S-au aventurat spre barăci. Acolo au găsit copii jucându-se pe podeaua rece. O fetiță se uita la un băiețel de vârsta copilului ei, Misha. Era mort. Fetița i-a explicat cu multă maturitate că așa se întâmplă uneori și că o să vină mătușa seara să îl ia de acolo! Cathy Porter insistă pe acest moment pentru că a fost, cum lesne ne dăm seama, decisiv. Întoarsă la luxul de unde plecase totul îi sună strident și fals, inclusiv vocea soțului care se laudă cu sistemul de ventilație. Ea vorbea despre relații economice, nu despre mici cârje tehnice. Odată întoarsă la Moscova începe să lucreze clandestin pentru promovarea cauzei socialiste. După uciderea în 1881 a țarului Alexandru al II-lea serviciile secrete și poliția devin tot mai brutale și se teme să depășească faza „de bibliotecă” a revoltei sale. 

Este aproape incredibil câte dintre aprinsele dispute care animau cercurile socialiste la finele secolului XIX sunt încă, din nefericire, încă atât de actuale. Când ne gândim la secolul XIX trăim cu iluzia că suntem la ani lumină distanță, cu telefoanele noastre grozave, cu călătoriile în spațiu – mai nou ale noilor faraoni capitaliști Musk și Bezos. Dar când citești biografia Alexandrei Kollontai, lucrarea Nadejdei Krupskaya, Femeia muncitoare sau Femeia și Socialismul, parcă citești despre problemele femeilor de astăzi. Klara Zetkin și Lily Braun au cerut în 1896 acceptarea femeilor în Partidul Social-Democrat și măsuri concrete pentru eliberarea lor de dubla opresiune: muncă salariată și muncă domestică. Ca să fie aduse alături de bărbați în lupta pentru eliberare, aveau nevoie de educație și sprijin suplimentar. Tot în 1896 Zetkin insistă că femeile din clasa mijlocie luptă împotriva bărbaților din acea clasă, dar pentru privilegiile lor comune. Atât Zetkin cât și Rosa Luxemburg insistă asupra faptului că o mișcare feministă în afara celei socialiste nu este posibilă pentru că interesele burghezelor și aristocratelor sunt diametral opuse celor ale slujitoarelor, bucătăreselor, bonelor, muncitoarelor din fabrici. 

O observație interesantă este făcută de Cathy Porter. Pe măsură ce mișcările revoluționare din Rusia căpătau tot mai multă amploare, patronii preferau să concedieze bărbații și să lucreze cu femei. Mult mai ușor de disciplinat, resursă pentru abuzuri sexuale, femeile sunt aduse în mod cinic în câmpul muncii pentru ușurătatea cu care patronii puteau să le exploateze. În plus, lipsa de drepturi politice, analfabetismul și lipsa contracepției le făceau și mai potrivite pentru dominație și exploatare. Ne întrebăm adesea de ce au fost femeile în centrul multor revolte și de ce martie 1917 a însemnat revolta femeilor. Faptul că ajunseseră să reprezinte un procent seminificativ din forța de muncă, le-a făcut să fie și forța revoluționară a acelor luni. 

O altă observație care străbate dezbaterile feministe de astăzi privește capacitatea femeilor de a se organiza ca o clasă separată. Or, Alexandra Kollontai este de părere că feminismul în afara socialismului este chiar o stratagemă de a amăgi femeile. Participă la adunări feministe pentru a le dejuca planurile și pentru a aduce femeile muncitoare de partea socialismului.

Capitolul al treilea este cel în care Alexandra se decide să își părăsească soțul și pe micuțul Misha. Pleacă la Zurich cu binecuvântarea tatălui ei. Se desparte extrem de greu de familia pentru care nutrea sincere sentimente. Cathy Porter surprinde cu subtilitate și măiestrie aceste momente și nu cade în evocări penibile sentimentale, însă ne lasă să înțelegem cât de greu era pentru o femeie din clasa privilegiată să pornească într-o asemenea călătorie. Își găsește la Zurich sprijin, ca pe tot parcursul vieții sale, în citit, învățat și scris. Este cu atât mai privilegiată cu cât tatăl ei îi oferă o mică alocație care îi permite să ducă un trai modest, dar decent în Elveția, unde învață furibund și se ferește complet de viața socială. Absoarbe toate informațiile legate de socialism și este profund impresionată de Rosa Luxemburg care scrie despre ineficiența sindicatelor atâta timp cât proprietatea privată există și permite întreprinderilor mai mari să le cumpere pe cele mai mici. Întâlnirea cu Rosa nu este una dintre cele mai plăcute. Alexandra îl admira pe Plehanov și nu îl suspecta de reacții antisemite ale căror țintă să fie chiar Rosa Luxemburg. Azi ca și ieri vedem intelectuali progresiști economic care, din păcate, pot să dezamăgească prin xenofobie și rasism. Cathy Porter insistă că la momentul întâlnirii cu Rosa, Alexandra nu știa despre ieșirile antisemite ale idolului ei și se limitează la a constata întâlnirea rece cu revoluționara ce avea să sfârșească atât de tragic.

Capitolul al patrulea începe o discuție despre separarea în 1903 dintre Bolșevici și Menșevici. Alexandra este multă vreme atrasă de aceștia din urmă și abia în 1914 renunță definitiv la ei pentru a se alătura bolșevicilor. Totuși, nu este niciodată complet menșevică – motiv pentru care își atrage numeroase critici – nici bolșevică – ceea ce îi va da lui Lenin și apoi lui Stalin muniție împotriva ei. Deja din 1903 valuri de revolte ale țăranilor și muncitorilor mătură Rusia. Totul ajunge la punctul culminant în 1905 când pentru câteva luni mișcarea sindicală destul de sofisticată reușește să organizeze proteste care paralizează țara. Dar, în absența unui program politic care să-i organizeze pe muncitorii revoltați, mișcarea sucombă. Alexandra începe să publice într-o serie de publicații socialiste și să țină discursuri pasionate. Unul dintre ele studenților nihiliști care începuseră să dezvolte un cult pentru Nietzsche. În 1899 Alexandra Kollontai se întoarce în Rusia. Apoi, pe drumul de întoarcere spre Elveția merge în Finlanda unde studiază viața muncitorilor. Rezultatul va fi o serioasă lucrare Viața muncitorilor finlandezi ce va fi publicată în 1903. A rămas consemnat în istorie momentul în care editorul a întrebat-o dacă n-ar fi mai bine să vină autorul real al lucrării să discute despre publicare, revenindu-i sarcina penibilă de a-l convinge de faptul că ea însăși a scris cartea. E o lucrare care i-a câștigat respectul. De la începutul secolului XIX Finlanda a fost o regiune dominată de Rusia cu relativă autonomie economică. Țarul Nicolae al II-lea a suprimat și autonomia și protestele muncitorilor finlandezi. Lucrarea interpretează cu mare atenție tipul de exploatare și oprimare specific muncitorilor finlandezi.               

Capitolul al cincilea este dedicat de Cathy Porter urmăririi eficiente și cu o rară capacitate de sinteză a tumultului personal și politic prin care trecea Alexandra Kollontai. Separată de muncitori de clasa socială și de colegii ei de partid de sexul ei, ea se alătură vocilor din partidul german social democrat care militează pentru dreptul de vot pentru femei, pentru includerea femeilor în conducerea partidului. Apare, ca de obicei, temerea că femeile, odată integrate complet în partid, vor crea spații separate și vor amenința coerența și unitatea politică și militantismul acestuia. Deși îi era clar că feminismul nu poate fi decât socialist, Alexandra Kollontai lupta pentru integrarea problemelor femeilor în programul partidului socialist-democrat. Este foarte important de subliniat că între 1905 și 1908 a dus, sprijinită de puține voci ale social-democraților, o susținută campanie împotriva uniunii feministe, dorind să atragă de partea cauzei socialiste femeile muncitoare. 

Capitolul al șaselea aduce în discuție unele dintre cele mai spinoase probleme care inflamează și astăzi spiritele. Problema votului pentru femei, în special în condițiile în care Partidul Social Democrat german câștigase nesperat de multe locuri în parlament în 1903 se punea mai pregnant decât oricând. Ca de obicei, femeilor li se spunea să aștepte, că nu e momentul, că trebuie atins stadiul final al revoluției, că societatea nu e matură, că ar trebui așteptat momentul în care votul universal pentru bărbați ar fi fost atins – toate scuzele care apar în momentul în care o categorie marginalizată își cere drepturile. Era firesc ca femeile să își lege cauza de cea a muncitorilor excluși din procesul electoral pe motive de clasă. Odată cu participarea la congresul social democraților au venit și dezamăgirile. Nu s-a vorbit mai deloc despre revoltele din Rusia. Mai mult, fraternizarea cu acestea era tratată ca ”anarho-sindicalism”. Și ca lucrurile să fie și mai clare Rosei Luxemburg nu i s-a dat voie să vorbească. Partidul Social-Democrat își arăta încă de pe atunci minusurile și scăpările. De la reacții misogine și atacuri la persoană, la atitudini extrem de conservatoare. Se opuneau, de pildă, ideii lui Karl Liebknecht de a recruta cât mai mulți tineri înainte ca aceștia să fie încorporați în armată pentru a lupta cu militarismul. Considerau că a lupta cu armata este dincolo de puterile partidului. Dacă lucrurile stăteau prost în Germania, când s-a întors în Rusia, ideea unei organizații speciale pentru femei în cadrul partidului s-a lovit de o impenetrabilă indiferență. Teama de „pericolul deviaționismului feminist” se adăuga acestei indiferențe. Iar când a reușit să convingă biroul politic socialist din Sank Petersburg să îi permită să țină o întâlnire specială a femeilor muncitoare socialiste a găsit ușa clădirii încuiată și un semn pe care scria în batjocură ”Întâlnirea doar pentru femei este amânată. Întâlnirea doar pentru bărbați se ține mâine”. (Porter, 2014, 131). Stupiditatea bărbaților socialiști ruși nu a putut fi clintită nici de argumente raționale: tot mai multe femei studente și muncitoare părăseau organizația lor pentru a se alătura organizațiilor feministe care excludeau socialismul. Totuși, tot mai multe femei se alăturau sindicatelor și cluburilor muncitorești. Doar câteva zeci într-o organizație ce aduna 600, 700 de membri bărbați. Dar, încet, încet, femeile au început să își facă apariția la aceste întâlniri. Cathy Porter insistă asupra temerarei lupte solitare pe care Alexandra Kollontai a dus-o pentru a susține cauza femeilor. În fond, dacă bărbații socialiști erau indiferenți la condiții de viață cu adevărat teribile ale muncitoarelor, cum ar fi putut fi sensibilizați de problemele unei femei de clasă mijlocie ca ea care avea un copil de crescut. Și-a făcut câteva prietene care s-au dedicat complet cauzei și s-au angajat în inițiativa de a ține cursuri pentru femei, însă uniunea femeilor a câștigat un imens sprijin, zeci de mii de semnături pentru admiterea femeilor în Dumă și părea o forță cu care era greu să concurezi. Bineînțeles că în ciuda imensului sprijin, petiția a fost aproape complet ignorată. Un menșevic i-a dat glas, dar bolșevicii au fost de părere că problema femeilor se va rezolva doar în momentul în care problema proletariatului se va rezolva. Totuși, văzând puterea de mobilizare a femeilor, bolșevicii au început din 1907 să o sprijine pe Alexandra Kollontai să țină o serie de întâlniri la sindicatul muncitoarelor din industria textilă din Petersburg. Discursurile priveau probleme concrete care țineau de viața de zi cu zi ceea ce electriza publicul. După o grevă de proporții, poliția a interzis aceste întâlniri, dar bolșevicii au fost de acord ca ele să se țină la locurile de întâlnire ale muncitorilor. În tot acest timp arestările, hărțuirea poliției și presiunile de tot tipul se țineau lanț. În 1907 Alexandra Kollontai pleacă la prima întâlnire internațională a femeilor socialiste ca singură reprezentantă din Rusia. Scrie un an mai târziu lucrarea Ce este de făcut pentru femeile muncitoare din industria textilă, text ce urmează să fie publicat câteva luni mai târziu. La congresul internațional Klara Zetkin a cerut ca votul pentru femei să fie în centrul preocupărilor partidului, dar delegate din Austria sau Franța s-au arătat foarte timide spunând că e cazul să câștige mai întâi bărbații acest drept. Cu acest prilej Alexandra Kollontai a încercat să aplaneze teama aproape paranoică de separaționism, arătând că votul pentru femei nu face parte din asemenea planuri și că este o cale de a-și sensibiliza colegii bărbați la problemele lor. Dar poziția lor părea prea radicală la acel moment. În 1908 Alexandra publică lucrarea The Social Basis of the Woman’s Question în care arată de ce anume doar prin socialism femeile salariate pot accede cu adevărat la emancipare și eliberare. Atacă, de asemenea, ideea că feminismul burghez poate oferi cu adevărat ceva femeilor salariate. Maxim Gorki administra editura „Cunoaștere” din mica insulă Capri. A fost singurul care a apreciat manuscrisul Alexandrei și, deși i-a răspuns după câteva luni a fost de acord să i-l publice. Feministele ruse nu erau deloc progresistele pe care ni le-am imagina. De multe ori obsedate de credințe religioase iraționale, filantroape de bine fără nicio conștiință (sau cunoștință) politică, ele se angajau intuitiv într-un soi de politică „să fie bine, să nu fie rău pentru femei, hai să interzicem votca și prostituția și să ne rugăm la Dumnezeu”. Cathy Porter face referire la gazda unei largi adunări de feministe care s-a rugat la bunul Dumnezeu să-i purifice casa când a auzit că acea îngrozitoare Kollontai cu ideile ei ateiste a pătruns în spațiul ei domestic. A fost anatemizată de aceste conservatoare limitate care, ieri ca și azi, doresc un feminism cuminte. Atunci fraternizau cu biserica, azi fraternizează cu bordelul – „sex work is work” – dar nu doresc să zdruncine prea tare societatea pentru a obține drepturi reale pentru femei. Alexandra nu s-a lăsat. Ceea ce a făcut ne-ar lăsa mască azi. S-a asigurat că toate muncitoarele știau de congresul feministelor și că vor participa. Mai mult, în cele câteva luni care au precedat congresul din 1908 a antrenat 45 de muncitoare să citească discursuri care să le susțină cauza la această distinsă adunare de feministe burgheze! Nici ele nu s-au lăsat mai prejos și au aterizat la locuințele muncitoarelor cu prăjituri și dulciuri cu o seară înainte avertizându-le cu privire la pericolele participării la congres. O întreagă piesă de teatru cu întorsături neașteptate s-ar putea scrie pornind de la aceste teribile intrigi. Femeile muncitoare s-au văzut și mai puternic marginalizate în atmosfera de un izbitor lux în care burghezele impopoțonate cu cele mai scumpe rochii s-au postat pe scena plină de aranjamente florale. Când o muncitoare a vrut să își susțină cauza a fost întreruptă: i s-a spus că tocmai pentru ele, privilegiatele, nu trebuie să se lupte cu greutățile vieții așa cum face ea, trebuie să vorbească și să preia cauza ei. Alexandra Kollontai care deja avea un mandat de arestare împotriva ei nu s-a mai putut abține și a urcat pe scenă spre stupoarea onorabilei audiențe. A scăpat cu greu de arest și a fost momentul în care a trebuit să fugă lăsându-și băiatul adolescent în grija tatălui. (Porter, 2014, 146). 

Capitolul al șaptelea este dedicat de biografra Cathy Porter anilor de exil ai Alexandrei Kollontai. Rusia de după revoltele eșuate din 1905 plonjează într-o halucinantă violență împotriva femeilor. Demoralizați de lipsa de succes în plan politic, bărbații se răzbună, ca de obicei, pe victimele la îndemână, femei și copii. Alexandra Kollontai, care a fost acuzată de libertinaj și glorificarea promiscuității de atâția conservatori cu mintea bătucită, visa o lume în care oamenii, cam ca în socialismul statelor estice (excepție România și Albania) din anii 70, în care oamenii să se iubească liber, ca cetățeni egali. Altul era peisajul pe care l-a lăsat în urmă în Rusia în 1908. Romane care glorificau cu adevărat pornografia făceau furori. Dar, cum erau scrise de bărbați, aceștia primeau ecusoane de bună-purtare, nu înjurături. Perversiuni sexuale, glorificarea personajului Sanin din romanul lui Mihail Artsybashev care își violează brutal sora, petreceri sexuale cu copii, toate făceau ravagii în Sankt Petersburg. Este exact acest tip de „iubire liberă” pe care Kollontai o denunță în pamfletul său, dar pentru conservatori aceste amănunte trec neobservate. 

Capitoul opt o urmărește pe Kollontai în Germania. Porter insistă să aducă la lumină dificultățile cu care Kollontai s-a confruntat în turneul de prezentare a ideilor socialiste în fața muncitolor germani. Din nou, putem vedea încă din aceste momente că o revoluție socialistă în Germania părea imposibilă. Dar să nu anticipăm. Firește, bariera lingvistică era destul de serioasă. În plus, aroganța nemților potențată de o afacere dubioasă cu un jefuitor de bănci georgian care a dus în Germania banii furați, i-a făcut să declare că în Rusia (cea înapoiată) nu avea cum să apară un partid socialist. Să vorbească în rusă îi era imposibil pentru că muncitorii germani nu erau interesați, iar germana nu era încă o limbă pe care să o stăpânească. În lunile care au urmat a învățat-o suficient de bine încât să pornească într-un turneu. Cu acest prilej s-a izbit de rusofobia muncitorilor germani, de antiseminismul lor și rare au fost momentele în care birocrația de partid germană a fost învinsă de muncitoare care au invitat-o să le vorbească. Au fost momente de autentică relaxare și conexiune dincolo de birocrația de fier a partidului care nu permitea asemenea ”ieșiri”. Încă din aceste pagini începem să vedem că muncitorii germani erau dominați de porniri dintre cele mai anti-socialiste și că o revoluție în Germania părea puțin propabilă în ciuda faptului că rușii priveau această țară drept sursa „luminii” revoluționare.

Capitolul nouă este unul dintre cele mai dramatice. Cathy Porter urmărește agonizanta perioadă în care Kollondai își vede prietenii germani socialiști trecuți în barca militaristă. A fost nevoie ca ireponsabilul țar Nicolae al II-lea să declare război pentru a pune, probabil, capăt revoltelor, pentru ca toți social-democrații să voteze cu entuziasm bugetul pentru apărare. Mișcarea socialistă internațională s-a spulberat în 1914 în fața xenofobiei nemților care, dintr-o dată, au început să se refere la ruși ca la niște barbari. Ieri ca și azi, nobilele idealuri socialiste și unirea muncitorilor pe baza intereselor economice comune, au lăsat loc celor mai primitive forme de urmă și xenofobie. Socialiștii care o ajutaseră pe Alexandra Kollontai să pornească în turneu de promovare a ideilor socialiste, i-au spus deodată că nu are ce căuta în Germania. Nu mai era feministă, nu mai era socialistă. Era rusoaică! Mai mult, în acea perioadă tânărul Misha se afla în vizită la ea. A fost arestat și Alexandra a agonizat săptămâni întregi în încercarea de a-l salva. Mai mulți ruși au fost arestați pur și simplu și marii socialiști germani nu s-au arătat prea grav mișcați. Cei mai „generoși” voiau ieri, ca și azi, să salveze rușii de țarul cel rău prin război. Paralelismele cu actualitatea sunt siderante. Socialiști „generoși” care vor să salveze Rusia prin intermediul războiului de liderii nepotriviți pe care îi are, rusofobia, faptul că Rusia nu era creditată cu capacitatea de a forma partide socialiste pentru că era prea „sălbatică” – iată teme care s-au repetat destul de recent în cercurile socialiste naționale și internaționale. Dar pentru Alexandra Kollontai situația era dramatică. În Rusia nu se putea întoarce pentru că era vânată de poliția țaristă. În Germania nu mai putea sta pentru că, după tot ce scrisese, după ce și-a dedicat viața socialismului era deodată ”Rusoaica”. Într-o înfiorătoare călătorie, după ce îl salvează pe Misha din închisoare, fuge în Danemarca unde este, de asemenea, foarte prost primită. Își găsește într-un final refugiul în Norvegia.

În capitolul zece, meticuloasa Cathy Porter o urmărește pe Alexandra Kollontai în turneul său american. Date fiind capacitățile sale oratorice ieșite din comun, faptul că vorbea germană, finlandeză, franceză și engleză, lucrările de un mare curaj cu privire la problema femeilor și avantajele estetice indiscutabile o fac o adevărată atracție pentru publicul american. Partidele de stânga organizează un turneu pentru ea. E interesant că pragmaticii americani o poartă ca pe o atracție într-un ritm infernal prin SUA, ceea ce o secătuiește de puteri. O cazează în condiții extrem de proaste ca s-o apostrofeze ulterior că nu e suficient de revoluționară dacă nu acceptă mizeria în care îi propun să se odhinească după ritmul infernal în care trebuie să țină discursuri. Și totuși, face față cu brio și la final reușește să își dedice o săptămână în New York pentru odihnă. 

Următoarele capitole sunt și mai palpitante întrucât prezintă marile ei vise revoluționare și dezamăgirea de a vedea, în special a organizației pentru femeile socialiste. 

Prima parte a acestei recenzii este doar o modestă încercare de a aduce mai aproape de public o adevărată forță a gândirii socialiste care ar trebui să fie lectură obligatorie în toate programele de studii dedicate luptei pentru emancipare a femeilor. Însă impunerea necritică a feminismului liberal a șters efectiv din memorie texte de o rară profunzime cu care, da, putem să nu fim de acord, dar dacă le ignorăm ne autosabotăm intelectual în cel mai jalnic mod. 

References

Bebel, A. (1979 (trad,1961)). Femeia și Socialismul. Editura Politică.

Ghodsee, K. R. (2018). Why Women Have Better Sex Under Socialism: And Other Arguments for Economic Independence. PublicAffairs.

Porter, C. (2014). Alexandra Kollontai: A Biography. Haymarket Books.

INDICAȚII DE CITARE:

Maria Cernat „Alexandra Kollontai – Gânditoarea de forță a feminismului – partea I” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.