ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Liviu I. Cocei

Sper, deci exist. Un dialog ne-sperat

Întreaga cunoaștere a lumii pornește de la un principiu fondator, așa cum se întâmplă la antici (apa, aerul sau focul) sau, mai recent, la filosofii moderni (voința). Eu plec de la principiul antropic următor: viața omenească, mereu tulburată de crize și de stări anxioase, are drept sursă originară speranța. Dacă analizăm orice situație de viață sau moment al zilei vom vedea cum aproape de fiecare dată speranța contribuie hotărâtor la mânia sau mâhnirea noastră, și aproape niciodată la fericire. Uneori, ea este confundată cu răbdarea, care, într-adevăr, ne poate aduce o mare bucurie. Dar speranța în sine, oricât de redusă, conduce în mod direct sau indirect la tot felul de probleme. Imaginați-vă că vă aflați, la rând, la ghișeul de plăți taxe și impozite. Sunteți obișnuit cu modul acesta de achitare a datoriilor către stat, dar, în același timp, pe măsură ce rândul lung pare că nu se mai termină aveți senzația unei izbucniri, mai exact a eliberării unei cantități mari de frustrare, adesea indezirabile și profund lamentabile. De ce se întâmplă asta? Răspunsul frust: pentru că sperați. Disperați pentru că sperați. Ce anume sperați aici? Că statul poate fi eficient în gestionarea resurselor sale financiare și, mai presus de orice, că poate fi mai puțin îngropat în birocrație.

Ca să înțelegem mai bine natura speranței, să analizăm puțin ceea ce ne spune legenda despre speranță asociată „cutiei Pandorei”. Care să fie semnificația ironiei mitologice cu pricina? Pentru că este o ironie divină, chiar una dintre cele mai dure: Pandora, cea care cuprinde toate „darurile”, în fapt toate relele, are în posesie un dar controversat: Speranța. Oare este tot un fel de blestem, ca toate celelalte „daruri” sau, mai curând, o binecuvântare? Aparent, ar fi singurul dar veritabil, dar să nu omitem caracterul simbolic – faptul că un cadou adus de o femeie este de obicei de rău augur: mărul zeiței Discordia, mărul biblic prin care Eva permite intrarea răului în lume, mărul oferit Albei ca Zăpada etc. O astfel de înțelegere pare că ar decurge și din legenda Pandorei, în cazul căreia cred că avem de-a face cu un dar mai degrabă insidios! Dacă e un bun sau un rău ar depinde strict de înțelepciunea celui sau celei care o deține. Și-atunci ar trebuie să ne căutăm un înțelept. Cum l-am întâmpina și ce ne-ar spune acesta? Iată câteva posibile repere:

– Maestre, deși sunt liber ca pasărea albă a cerului, nu simt defel gustul libertății. Care ar putea fi chintesența problemei în cauză?

– Problema este că nu poți renunța la speranță. Speranța este lanțul cu care, noi oamenii, ne legăm de ceea ce nu este încă. Este seducția neființei deghizată în ființă. Iată de ce, atât timp cât vei spera nu vei ști ce-i libertatea cu adevărat.

– Dar atunci s-ar cuveni să spunem că, mai degrabă, avem de-a face cu seducția ființei care ia forma neființei, în speță a speranței. Pentru că ființa este cea care le ține pe toate laolaltă, le dirijează din spatele tuturor măștilor existenței umane, fie ele și acele măști de ordin secund ale neființei.

– Oricum ar fi, problema de fond rămâne, oricât de mult ai încerca să o eludezi.

– Dar, oare, nu se poate găsi și o justificare axiologică pozitivă speranței noastre de toate zilele? Sunt uman atât timp cât știu să-mi dozez nivelul așteptărilor! Pentru că acestea sunt tot un fel de speranțe, nu-i așa?

– Și încă dintre cele mai păguboase, desigur. Dar singura justificare pozitivă a speranței la care mă pot gândi acum este cea care se referă la logoterapia psihiatrului vienez Viktor Frankl. Acesta, contemplând unele spuse ale lui Nietzsche, „Ceea ce nu mă omoară mă face mai puternic”, dar mai ales pe următoarea: „Cel care are un de ce pentru care să trăiască poate îndura aproape orice”, conchidea că „ceea ce contează cu adevărat este nu ceea ce așteptăm noi de la viață, ci mai degrabă ceea ce viața așteaptă de la noi”[1]. Este unica abordare optimistă pe care ți-o pot recomanda, deși vorbim de o cu totul altă perspectivă asupra speranței, una răsturnată. În rest, după cum ar spune același Nietzsche, speranța este doar o virtute de sclav. Numai cei slabi (în sensul autarhiei) au nevoie de ea, deși, culmea, ei arareori o posedă. Ca să înțelegi bine natura insidioasă a speranței, îți mai ofer doar două repere, unul de factură poetică, iar celălalt mai mult anecdotic, dar extrem de revelator. Astfel, să fii atent la ce zice Mihai Eminescu în Glossă, unde se joacă întrucâtva cu ideea futilității speranței și pe care o expulzează din panteonul valorilor:

„Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi și nouă toate;
Ce e rău și ce e bine
Tu te-ntreabă și socoate;
Nu spera și nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece. […]
Nu spera când vezi mișeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăși
Între dânșii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăș
Ce e val, ca valul trece.”

         Apoi, să nu te ferești să iei în serios felul în care pot fi înlăturate speranțele și așteptările prin punerea în aplicare a Legii lui Murphy – „Tot ce poate să meargă prost va merge” – cu multiplele sale variațiuni pesimist-înțelepte (de pildă, varianta Coit-Murphy despre forța gândirii negative: „E imposibil ca un optimist să fie plăcut surprins”[2]). Acestea pot fi întâlnite în diverse domenii sau aspecte ale vieții umane, unele de-a dreptul banale. Iată numai câteva exemple: „Orice sarcină care merită osteneala trebuia îndeplinită ieri”[3]; „Cine sforăie mai tare adoarme primul”[4]; sau, cum ar fi în domeniul sportiv: „La orice meci, spectatorii care au biletele cele mai îndepărtate de scări ajung ultimii”[5]; „cel care vrea cel mai puțin să câștige e cel care câștigă”[6]. Sau, un alt exemplu, așa-zisul „principiu policlinic”: „Cu cât stai mai mult în sala de așteptare, cu atât mai mare e probabilitatea să fii trimis la alt cabinet și s-o iei de la capăt cu așteptatul”[7]. În fine, „Legea realizărilor regresive”, inerentă doctrinei pesimiste a lui Murphy, îți poate fi de folos, pentru a-ți trăi viața în chip senin și lipsit de orice fel de griji: „De fiecare dată a fost mai bine cu un an în urmă”.[8] Iar asta e utilă mai ales în preajma Anului Nou, când se fac cele mai optimiste și mai lipsite de finalitate existențială declarații de iubire, respectiv promisiuni privind cariera și altele. Rămâi, deci, fidel valorilor pământești, nu mai înalte decât piscurile munților.

– Alese gânduri, mult stimate maestre! Voi reflecta îndelung asupra lor, dar aș prefera să-mi îngădui, în încheiere, tot o meditație poetică, pe care aș reține-o întru reamintire în chip de remediu, atât spre folosul celor dezamăgiți de umbrele insidioase ale speranței, anume entuziaștilor acesteia, cât și pentru cei care cred că speranța nu trebuie să moară de moarte bună:

„Dacă Speranța, tovarășa Sorții, pe noi ne înșală
Și ne amânâ prea mult orișice bun ne-ar aduce,
Mă las înșelat, căci sunt om și știu că moartea m-așteaptă.
O jucărie eu sunt a neîmplinitei Speranțe.
De bună voie mă bucur de-a mea rătăcire, căci nu vreau
Să am ca judecător pe Aristotel cel posac,
Păstrând cu sfințenie-n minte ce m-a învățat Anacreon,
Care spunea că de griji să nu ne lăsăm doborâți.”[9]

---

[1] Viktor E. Frankl, Omul în căutarea sensului vieții, Editura Meteor Press, București, 2009, p. 89.

[2] Arthur Bloch, Legea lui Murphy, Humanitas, București, 2008, p. 23.

[3] Ibidem, p. 206.

[4] Ibidem, p. 224.

[5] Ibidem, p. 271.

[6] Ibidem, p. 276.

[7] Ibidem, p. 291.

[8] Ibidem, p. 299.

[9] Macedonios Ipatikos, 70, X, în Antologia palatină, Editura Univers, București, 1988, p. 171.

INDICAȚII DE CITARE:

Liviu Cocei, „Sper, deci exist. Un dialog ne-sperat” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.