Liviu I. Cocei
Pure escapisme umane
Omul e singura ființă scindată existențial între două reprezentări ale neființei: trecutul și viitorul. „Amintește-ți apoi că nici viitorul şi nici trecutul nu te copleşesc, ci întotdeauna numai prezentul.”, se străduia Marc Aureliu să se convingă în Gânduri către sine însuși, VIII, 36. Iar acest memento e un efort constant pe care ar trebui să-l facem și noi. Idealul ironic aici e dublu: să nu mai privim trecutul ca până acum (nostalgic), iar viitorul să nu mai fie așa cum a mai fost (prezis, încheiat). O maximă din sfera doctrinei epicureismului ne dă probabil cea mai bună idee despre cum ar trebui să ne raportăm la cele două momente, în așa fel încât să nu ne afecteze în mod neplăcut.[1]
În timp ce o utopie, deși privește spre viitor, adâncește nostalgia unui paradis demult pierdut, un film precum Midnight in Paris (regizat de Woody Allen) ironizează impresia de „mai bine” a vremurilor apuse. Utopiile reprezintă tot un fel de ironii, de factură ontologică, dar care au în vedere realitatea social-politică. Considerațiile lui Roger Scruton sunt cât se poate de relevante în acest sens: „Utopiile sunt viziuni ale viitorului în care oamenii trăiesc laolaltă în unitate și armonie, în care totul este ordonat în acord cu o voință unică sau cu voința societății ca întreg […] Utopiile spun povestea căderii omului, însă pe dos: inocența și unitatea de dinaintea căderii se găsesc la sfârșitul lucrurilor și nu neapărat la începutul lor – deși există și tendința de a descrie sfârșitul ca pe o recuperare a inocenței originare”[2]. Mai clar decât atât, după cum scrie același filosof britanic, „utopia există ca un mare semn al negației […] Ea servește, în schimb, ca o condamnare abstractă a tot ceea ce ne înconjoară și îi dă dreptul celui care crede în ea să preia integral controlul”[3]. Dintre exemplele la care recurge autorul pentru a reliefa „sofismul utopiei” și, în interpretarea mea, ironismul utopiei, „se cuvine să înțelegem evenimentele din 1968 – evenimente care au schimbat în mod ireversibil peisajul politic și cultural din Europa și din America și au dat naștere unei forme de nihilism instituționalizat. Activiștii din 1968 nu urmăreau să facă lumea mai bună. Utopia lor era construită în întregime prin negație, iar aceasta este – după mine – caracteristica utopiei în toate formele sale. Idealul este construit cu scopul de a distruge realul. […] În spatele utopiei se ridică, așadar, un scop cu totul diferit: dorința răzbunării pe realitate”[4]. Desigur, până la urmă, nicio utopie nu va reuși să scape de ironie, de obicei fiind nemilos desființată de ceea ce numim distopie.
*
Puterea este cunoaștere: între mitologie, religie, artă și filosofie. Ne place să inventăm povești, să evadăm din realitate, de obicei pentru a o suporta mai ușor sau pentru a o contesta, araeori, însă, pentru a o înțelege. Ne place, de asemenea, să creăm „realități” chiar în miezul celei obiective sau cel puțin în mod intersubiectiv recunoscute, acceptată de aproape toată lumea de bună credință. Avem, astfel, „insule” decupate din cea mai bună lume posibilă, nu tocmai utopice. Așa era Grădina lui Epicur, de exemplu. Ne mai place și să trăim în alte „realități”, cum ar fi cele virtuale, lumea jocurilor video fiind o astfel de alteritate ireală.
Atunci când privește o simplă imagine, omul tinde să vadă „altceva”, ceea ce se găsește în subsidiar sau în ascunsul reprezentării. Chiar și o simplă fotografie, care redă întocmai o porțiune a realului, ne îndeamnă să (o) contemplăm, să privim parcă dincolo de ea (împreună cu ea), spre o lume de basm (deci născocită), cum sugerez în priveliștea nocturnă alăturată, realizată pe faleza gălățeană a Dunării.
În Evul Mediu apărea imaginea de cavaler a Sfântului Gheorghe, salvând o domniță și ucigând un personaj mitologic: balaurul. Care ar fi semnificațiile adânci ale istorioarei? Binele învinge răul, diavolul este răpus, dar în ce constă „răul” simbolizat prin acest „balaur”?
În multe culturi, balaurul apare sub diverse denumiri și reprezentări, dar cu o semnificație deseori pozitivă. În Teogonia, Hesiod descrie „Un şarpe fioros ce-n hăul pământului întunecat/Cu nesfârşitele-i spirale păzea mioarele de aur”[5]. Este vorba de „Ladon, un balaur care păzea merele de aur din grădina Hesperidelor și care se identifică cu cel care păzea lâna de aur din Colchida, melon, la singular, având în elină sensul de măr, iar la plural, mela, cel de mioară”[6]. A se reține că e vorba de „măr”, ca simbol ce apare și în context biblic.
În mitologiile Americii Centrale întâlnim zei civilizatori precum Kukulkan (în cultura maya) sau Quetzalcoatl (la azteci), ambii fiind şerpi zburători, care aduc oamenilor darul cunoaşterii. În China, foarte apreciat este dragonul, de asemenea aducător de noroc și de înțelepciune. În cultura română regăsim balaurul sau zmeul, ca personaj negativ. Uneori termenul „zmeu” poate avea o conotație pozitivă: „a ridica zmeul”, „a se lupta ca un zmeu”; alteori negativă: „a avea zmeu” (cu referire la femeile care suferă din dragoste). A se reține și acest aspect, „boala” dragostei, „focul” care nu dă pace femeii, cu alte cuvinte „zmeul” ucis de cavaler.[7]
Acum, ca să înțelegem de ce am făcut aceste trimiteri, să ne gândim și la mitul lui Prometeu și la căderea din Eden a cuplului primordial. Ambele momente ne spun ceva important despre felul în care ne raportăm la cunoaștere în general. Prometeu este aspru pedepsit pentru că aduce „focul”, pentru că oferă cunoașterea zeilor. Dar oare nu se întâmplă ceva asemănător și în Geneză?!
„Şarpele însă era cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu. Şi a zis şarpele către femeie: «Dumnezeu a zis El, oare, să nu mâncaţi roade din orice pom din rai?» Iar femeia a zis către şarpe: «Roade din pomii raiului putem să mâncăm; Numai din rodul pomului celui din mijlocul raiului ne-a zis Dumnezeu: „Să nu mâncaţi din el, nici să vă atingeţi de el, ca să nu muriţi!”»
Atunci şarpele a zis către femeie: «Nu, nu veţi muri! Dar Dumnezeu ştie că în ziua în care veţi mânca din el vi se vor deschide ochii şi veţi fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul». […]
„Şi a zis Domnul Dumnezeu: «Iată Adam s-a făcut ca unul dintre Noi, cunoscând binele şi răul. Şi acum nu cumva să-şi întindă mâna şi să ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…»
De aceea l-a scos Domnul Dumnezeu din grădina cea din Eden, ca să lucreze pământul, din care fusese luat. Şi izgonind pe Adam, l-a aşezat în preajma grădinii celei din Eden şi a pus heruvimi şi sabie de flacără vâlvâitoare, să păzească drumul către pomul vieţii.” (Facerea, cap. 3)
Observăm că, de fapt, șarpele nu înșală (e retoric și chiar ușor ludic), deoarece Adam și Eva, mușcând din rodul interzis, capătă realmente cunoașterea binelui și a răului (rușinea fiind un semn al interiorizării oricărei morale). Mai mult decât atât, spune chiar Domnul, acum că au căpătat această cunoaștere: să NU „ia roade din pomul vieţii, să mănânce şi să trăiască în veci!…” ca „Noi” (interesant acest plural, dar nu-l voi dezvolta aici). Dumnezeu i-a pedepsit doar pentru neascultare, atât pe Adam și Eva, cât și pe șarpe. Așadar, sintetizând toate aceste observații, revenind la balaurul din iconografia creștină, pe cine sau ce ucide Sfântul Gheorghe? Nu cumva dorința de a cunoaște și, în același timp, dorința sexuală, mărci ale setei de nemurire a omului?! Pentru că legătura dintre actul cunoașterii și actul sexual reiese chiar din cartea Facerii 4, 1, unde Adam o „cunoaște” pe Eva în toată splendoarea nudă a conceptului pe care-l și întruchipează (anume „viața”): „După aceea a cunoscut Adam pe Eva, femeia sa, și ea, zămislind, a născut pe Cain şi a zis: «Am dobândit om de la Dumnezeu»”.
*
Aici și acolo. Mi s-a întâmplat des să mă confrunt cu sentimentul de nemulțumire față de locul și, uneori, timpul în care mă aflu. Fie că e vorba de locul de muncă sau chiar de cel pentru delectare, impresia acută a fost că „ar trebui să fiu în altă parte”, nu oriunde, nu în altă lume, ci într-un loc destul de specific, în care am mai fost și în care m-am simțit bine sau în siguranță. Dacă melcul, de exemplu, „pare” a-și căra propria „casă” în spinare (spun „pare” pentru că nu există o distincție netă între melc și cochilie), omul duce cu sine aproape exclusiv doar ceea ce numim „acasă”. Ori de câte ori vrea să fie în altă parte, nu dorește decât materializarea a ceea ce reprezintă pentru el „acasă”.
*Nestatornicii. Faptul că în ultimii treizeci de ani România a trecut printr-un masiv declin demografic (cel mai mare din Europa se pare), demonstrează că românii și-au părăsit patria mai curând din principiu: vor mai mult de la ei înșiși, vor o viață bună, un aspect care nu poate fi reglat politic sau economic pe termen scurt sau mediu. Un pesimist ar spune că nici pe termen lung. Desigur, în anii 1990 sărăcia era principalul motiv de emigrare, dar după anii 2000 cred că e vorba numai de idealuri. Dintre toți europenii, ai noștri au emigrat nu pentru că în România nu se poate trăi, ci pentru că doresc o altă viață, un alt mod de a fi și de a coexista. Numai că dorul de „acasă” îi poartă într-un perpetuu du-te-vino greu de suportat.
[1] Epicur, Gnomologium Vaticanum (Chemarea lui Epicur), în: Epicur și epicureismul antic, Humanitas-Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza”, București-Iași, 2016, p. 291. („Amintește-ți, dragă Menestratos, că, deși ești o ființă muritoare și ai la dispoziție o viață limitată, te-ai înălțat cu sufletul până la eternitate, ai văzut infinitatea lucrurilor și «ceea ce va fi și ceea ce a fost»”)
[2] Roger Scruton, Foloasele pesimismului și pericolul falsei speranțe, Humanitas, București, 2022, pp. 67-68.
[3] Ibidem, p. 72.
[4] Ibidem, pp. 74-76.
[5] Hesiod, Teogonia, în: Hesiod-Orfeu, Poeme, Editura Minerva, București, 1987, p. 16.
[6] Ibidem, p. 16, în note.
[7] Punctul atins de vârful suliței Sf. Gheorghe ar fi, deci, legat de „mica moarte”.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Pure escapisme umane” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 