Grădina antropologică. Pentru o estetică a orașului viitorului
Contrar percepției multora de a considera orașele un fel de „jungle urbane”, etologul englez Desmond Morris scria că: „oraşul nu este nici pe departe o junglă de beton, ci este o grădină zoologică umană. Nu trebuie să comparăm locuitorul oraşului cu un animal sălbatic, ci cu un animal captiv. Animalul uman modern nu mai trăieşte în condiţiile naturale ale speciei lui. Capturat, însă nu de vreun colecţionar, ci de propria sa inteligenţă sclipitoare, s-a aruncat singur într-o uriaşă menajerie agitată, unde este într-un pericol continuu de a ceda tensiunii. Însă, în pofida presiunilor, avantajele sunt enorme. Grădina zoologică, precum un părinte uriaş, are grijă de locatarii ei: le oferă mâncare, apă, adăpost, igienă şi asistenţă medicală; problemele fundamentale ale supravieţuirii sunt reduse la minimum”[1]. Descrierea îi vizează pe cetățenii oricărei localități din lume, chiar dacă serviciile de asistență socială și calitatea vieții în general diferă de la un stat la altul. În măsura în care nu vorbim de conflicte militare interminabile, de războaie civile sau pur și simplu de state eșuate, căzute iremediabil în anarhie, orașele pot fi și trebuie văzute ca adevărate grădini antropologice, nu doar din punct de vedere ecologic. Însă cum am ajuns să trăim în condiții de siguranță relativ sporite, ce azi par a fi înțelese de la sine? Oricât de precară ar fi cea în care trăim acum, pare dificil de imaginat că nu ne-am bucurat de la începutul aventurii speciei noastre de securitatea unei astfel de grădini. Poate și pentru că, datorită Genezei, știm că viața umană a fost creată tot într-o grădină, ceea ce ne poate da impresia că nu există un „înainte de Grădina Edenului”.
S-a păstrat din Antichitatea romană o operă importantă care merită atenția noastră în sensul celor ruminate anterior: Despre arhitectură, de Vitruviu. Dincolo de subiectul principal, autorul își completa vestitul tratat cu trimiteri la unii filosofi presocratici, la fizicaliști precum Tales, Heraclit și Democrit (vezi capitolul „Despre elementele primordiale după părerea filosofilor”), dar și cu fine observații de natură antropologică. „În starea lor primitivă oamenii se nășteau ca fiarele, în păduri și peșteri și crânguri, și își trăiau viața nutrindu-se cu roade sălbatice”[2], scrie acesta chiar la începutul capitolului despre felul cum s-au dezvoltat locuințele, după care rezumă foarte succint și pertinent procesul de civilizare al omului încă de la descoperirea utilității și utilizării focului până la capacitatea de a înălța clădiri trainice și somptuoase care vor constitui baza vieții citadine. „Cum aceste lucruri au fost constituite la început în acest fel și cum natura îi înzestrase pe oameni nu numai cu simțuri, ca pe celelalte animale, ci le înarmase mințile și cu cugetare și cu hotărâre, punând celelalte animale sub stăpânirea lor și înaintând treptat de la ridicarea clădirilor la celelalte arte și cunoștințe, ei duseră omenirea de la viața animalică și sălbatică până la civilizație. […] Apoi, băgând de seamă că produsele naturii sunt răspândite peste tot și că pământul le oferă pentru clădiri o mare mulțime de materiale, folosindu-se de ele ei sporiră și îmbodobiră cu lucruri plăcute eleganța mărită de arte a vieții”[3]. De observat și de apreciat faptul că, în urmă cu două mii de ani, autorul pare a include omul în regnul animal prin sintagma repetată „celelalte animale”. De asemenea, „eleganța mărită de arte a vieții” desăvărșește concepția vitruviană că edificiile care alcătuiesc așezările pe care le numim orașe n-ar trebui să fie doar durabile și folositoare, ci să aibă și o estetică anume. Omul vitruvian antic era cel care își înfrumuseța viața în Cetate după chipul și asemănarea sa, inclusiv atunci când era vorba de zei. Iar estetica orașului trebuia să o reflecte cumva pe cea a corpului uman.[4]
Oare arhitectura dintr-un oarecare oraș oglindește un stil de viață, respectiv personalitatea și obiceiurile locuitorilor săi? Sau mai curând influența se întâmplă să fie inversă: stilul de viață al unei comunități depinde de arhitectura și de modul cum a fost proiectat orașul acela? Într-o carte care conține și elemente de antropologie a spațiilor de întâlnire și locuire, Pierre Claverie realizează o bună clasificare a orașelor apelând mai ales la cercetările lui Edward T. Hall din lucrarea Dimensiunea ascunsă. Există doar două moduri principale de organizare a spațiilor urbane, conform autorilor. Avem orașe care sunt construite radioconcentric, sub formă de cochilie, ce se mai pot găsi chiar și în Europa sau în multe țări musulmane, precum și în Japonia. Astfel de așezări au în centrul lor biserica sau moscheea, fiind făcute pentru traiul împreună: „Un oraș organizat pentru traiul laolaltă este centripet: toate converg, oamenii se întâlnesc tot timpul, nu scapă unii de alții”[5]. Apoi, avem orașe construite după „sistemul roman, numit al «tablei de șah». Astfel sunt castrele romane, ale căror ruine se mai văd încă la noi, astfel sunt și orașele romane: totul e în unghi drept. Și englezii și americanii au aceeași concepție despre oraș. Străzi numerotate se întretaie în unghi drept. Un astfel de spațiu nu e făcut pentru traiul laolaltă. E nevoie de o structură foarte puternică – fie militară, fie a unei societăți guvernate de un stat puternic – pentru a menține traiul laolaltă. Fiecare e în pătratul lui, în insula lui. Nu este defel aceeași concepție de viață”[6]. De aceea, asistând la conflictele în desfășurare la nivel mondial, putem înțelege de ce o țară alcătuită preponderent din orașe radioconcentrice este mai greu de cucerit (locuitorii fiind foarte uniți), în timp ce o țară cu orașe dezvoltate după sistemul roman este dificil de administrat.
Să luăm doar cazul unei țări europene cum este și România, în care sentimentul apartenenței la o cauză comună mai amplă este foarte slab dezvoltat. Deși investigațiile sale vizează în principal o mică localitate din nordul Moldovei, numită generic „Săteni”, antropologul Radu Umbreș identifică în ethosul românesc un aspect ce ține de psihologia socială și care poate fi extrapolat asupra întregii țări, deci inclusiv în privința mediului urban. Este vorba despre o neîncredere adânc înfiptă în fibra noastră națională, care, în particular, este adâncită de trecerea brutală de la sat la oraș din perioada industrializării forțate. E clar că noi românii încă nu ne-am adaptat la modul de viață de la oraș, cu vecini capricioși pe verticală, nu doar pe orizontală. Să ne gândim, în acest sens, doar la gardurile din jurul blocurilor și la uscătoarele transformate în beciuri private (de care nu beneficiază toți locatarii blocului respectiv). Nu voi insista aici asupra cercetării extrem de bine documentate despre România profundă a lui Umbreș, ci voi puncta doar câteva observații generale pe care acesta le face cu privire la natura relațiilor umane: „Vânătorii-culegători colaborează în rețele extinse, dar limitate doar la indivizi care se cunosc unii cu alții, în timp ce societățile urbane moderne presupun interacțiunea cooperativă cu nenumărați necunoscuți. Unele din relațiile de întrajutorare durează o viață întreagă, în timp ce altele se rezumă la una sau câteva interacțiuni. Specia noastră este fundamental cooperativă, dar caracterizată printr-o mare diversitate în privința numărului și specificului partenerilor și în privința intensității și obiectului comportamentelor prosociale”[7]. Astfel de mențiuni antropologice ne pot face să înțelegem mai bine de ce este „natural” să predomine neîncrederea în comunitățile umane extinse (deci nu doar în România), care depășesc un anumit număr de locuitori. Iar asta pentru că „cercul încrederii poate include de la un singur individ, la o familie și chiar la câteva zeci de persoane, dar nu va fi niciodată suficient de mare încât să permită forme de cooperare socială extinsă pe încredere în reciprocitatea generalizată”[8]. Pentru antropologul Robin Dunbar există un număr destul de precis al relațiilor umane dincolo de care începe să domnească neîncrederea. El susține că între dimensiunea neocortexului şi mărimea grupului din care facem parte există o relație subtilă dar stabilă: „Ce dimensiune ar trebui să aibă grupul în cazul oamenilor, dat fiind neocortexul nostru neobişnuit de mare? Extrapolând raportul cunoscut în cazul maimuţelor şi al maimuţelor antropoide, obţinem un grup de aproximativ 150 de indivizi – limita numărului de relaţii sociale pe care oamenii le pot avea, o cifră care a primit numele de Numărul lui Dunbar”[9]. Desigur, Dunbar se referă la relațiile efective pe care oamenii le pot întreține cu ceilalți. Indiferent dacă trăiesc într-un mic sat sau într-o metropolă uriașă, numărul de aproximativ 150 de membri rămâne relativ constant, putând fi depistat după modul de organizare al comunităților de pretutindeni: asociații, comitete, comitate, catedre, departamente, confrerii etc. Fiecare dintre acestea poate fi considerată o soluție spontană la problema neîncrederii din marile orașe, în timp ce altele pot fi luate chiar din cercetarea lui Umbreș asupra micii localități „Săteni”: „O nouă instituție sau structură de motivații introdusă din exterior sau generată spontan local, un posibil beneficiu comun pentru colectivitate, o entitate sau un simbol de bunăstarea căruia toți ar trebui să fie răspunzători. Ar putea fi o echipă de fotbal. Un cor. O baie publică. Sau chiar folosind ceva existent ca biserica, dar mai puțin în accepțiunea ei coordonată de instituția preoției, cât gestionată de un corp de enoriași responsabili, cu drepturi și obligații mutuale. O fabrică în care să lucreze numeroși localnici sau o sărbătoare organizată de întregul sat. Un fond colectiv pentru înmormântări sau un club social de dansuri, jocuri și concursuri culturale. Referendumuri pentru deciziile-cheie în întregul sat. Forme de decizie participativă asupra bugetului public”[10]. După cum susțin și în alt text ce urmează să cunoască lumina tiparului, poate că redescoperirea unui sens epicurian al comunității ne poate accentua sentimentul grijii și, deci, al încrederii în raport cu treburile aferente spațiului public[11]. Chiar dacă „un oraș e o așezare omenească ai cărei locuitori nu pot produce, în cadrul limitelor orașului, toate alimentele de care au nevoie pentru a trăi”[12], și nu doar alimentele, cine ne poate totuși opri să ne auto-gospodărim la un nivel comunitar mai redus, dar consonant cu alte comunități locale similare, eliberând Statul și administrarea marilor orașe de presiunea responsabilității pentru aproape toate aspectele vieții noastre cotidiene?
Totuși, în pofida riscului neîncrederii, populația lumii s-a concentrat în orașe, tot mai multe și din ce în ce mai mari, aproape oriunde ne-am uita pe glob. Dacă Marshall McLuhan considera că mijloacele de comunicare în masă vor transforma planeta într-un „sat global”[13], Arnold Toynbee, filosof englez al istoriei, inspirat de Constantine Doxiadis, își imagina că în viitor vom trăi într-un „oraș mondial” denumit „Ecumenopolis” (din greaca veche, oikouménē, adică „lume” și pólis, oraș). Doar că nu avem nicio certitudine că în acel moment, „omenirea, va fi stăpânul sau victima”[14] acestei noi forme de organizare umană. Dacă ar fi știut filosoful englez că dezvoltarea IA va fi cea care va pune omenirea în această postură incertă… Oricum, interesant este faptul că în orașul mondial descris de Toynbee, atât numărul lui Dunbar, cât și soluțiile lui Umbreș de mai sus, se pot regăsi în mod implicit: „În noul său mediu urban nefamiliar și apăsător, lucrătorul urban fost rural trebuie să aibă posibilitatea de a continua să trăiască viața unei ființe umane. Aceasta înseamnă că trebuie să poată avea, în continuare, relații personale de bună vecinătate cu un grup destul de mic de ființe umane, pentru ca aceste relații între el și ceilalți să poată deveni apropiate și intime; înseamnă că, prin urmare, cadrul social imediat al locuitorului Ecumenopolisului nu trebuie să fie la o scară mai mare decât cel din satul rural – o așezare ai cărei locuitori sunt vecini, în sensul pozitiv că au relații personale între ei. […] Cu alte cuvinte, celulele ce vor constitui viitorul Oraș mondial vor trebui să fie așezări la scara orașului tradițional local. În Orașul mondial vor exista sute de mii de asemenea unități și ele vor fi juxtapuse într-un mozaic continuu, în loc să fie împrăștiate la mari intervale pe o Oikoumene predominant rurală. În acest nou cadru însă, fiecare unitate va trebui să devină un Weimar sau un Ur redivivus”[15].
Cu toate că orașele sunt o expresie elocventă a sedentarizării populației, explozia urbană din ultimele decenii a condus și la fenomene aparent contrare, de întoarcere la natura rurală idealizată și chiar la forme de nomadism. Mulți orășeni din clasa de mijloc își vând apartamentele și se mută, de obicei, în casele bunicilor de la țară, preferând să facă naveta pentru a nu-și abandona și locul de muncă. Alții, în contextul muncii de acasă, devin cu voioșie nomazi digitali. Încă din anii 1970, Arnold Toynbee remarca faptul că, pentru strămoșii noștri, ar fi fost cu totul bizar acest trend de revenire la incertitudinile nomadismului, fie și în forme îmbunătățite din punct de vedere tehnologic: „Nu le-ar fi venit să creadă că o ființă umană, obișnuită să trăiască într-o casă stabilă, ar putea să se simtă mai bine călătorind într-o mașină. Orașele de rulote din Florida zilelor noastre le-ar fi amintit străbunilor noștri de sălașurile nomazilor, alcătuite din colibe sau corturi. Automobilistul, care își petrece mai mult timp în mașină decât în afara ei, ar fi considerat de către înaintașii săi sedentari drept o nouă specie de monstru complex, tot așa cum popoarele din America Centrală i-au considerat pe cei șase cavaleriști ai lui Cortes drept centauri. Orbita zilnică a actualului navetist între dormitorul său suburban și biroul sau fabrica unde își petrece orele de muncă și își câștigă existența le-ar aminti de orbita anuală a păstorului sau a văcarului nomad; și ar socoti ca un lucru de neînțeles, mai mult chiar, înspăimântător, ca populații sedentare civilizate să fie împinse de necesități economice ca să devină din nou peripatetice”[16]. Dacă pentru strămoși ar putea părea paradoxal revirimentul nomadismului, pentru mulți antropologi nu este atât de surprinzător, dat fiind faptul că omul este o ființă care, în cea mai mare parte a existenței sale de până acum, a trăit aproape întotdeauna de pe-o zi pe alta, migrând în funcție de rotația anotimpurilor, a schimbărilor climatice sau sub impactul unor evenimente geopolitice. Inclusiv în spațiul nostru românesc specialiștii vorbesc despre migrații interne ale autohtonilor, care s-au succedat de-a lungul Evului Mediu până în modernitate. Altfel spus, nu doar călătorului îi șade bine cu drumul, ci lui Homo sapiens însuși.
Orașul mai poate fi văzut și ca o reprezentare la scară largă a ceea ce este omul în esența sa – o ființă care aspiră spre înălțimi. Prin intermediul spațiului urban se face trecerea de la orizontalitate la verticalitate. Sub aspect temporal, orașul nu doarme (iluminatul public nocturn e doar un aspect) și nu cunoaște răbdarea. Psihologul social Robert Levine observă că „oraşele mai mari au tempouri mai rapide”, evidențiind rezultatele mai multor studii în acest sens: „Într-unul dintre primele studii de acest tip, Herbert Wright a observat în cadrul clasicului său proiect «City-Town» comportamentul copiilor în supermarketurile specifice oraşelor mari şi în aprozarele din oraşele mai mici. Una din diferenţele cele mai pregnante dintre cele două medii s-a dovedit a fi viteza de deplasare. Copilul de la oraş mergea de două ori mai repede prin supermarket decât mergea copilul care cumpăra de la aprozar. Copiii din oraşele mici îşi petreceau de trei ori mai mult timp interacţionând cu vânzătorii sau cu ceilalţi cumpărători. Totodată petreceau şi mai mult timp atingând obiectele din magazin”[17]. Concluzia sa este evidentă: într-un oraș mare, dezvoltat economic, oamenii trăiesc într-un ritm mai alert și tind să aibă mai puțin timp liber decât cei din orașele mici și mai puțin prospere. Cu cât orașul este mai mare, cu atât nivelul de înstrăinare al locuitorilor este mai mare. Iată de ce a rămâne într-un oraș relativ mic, cum este Galațiul, poate fi o alegere înțeleaptă pe termen lung, în pofida trendului de emigrare din ultimele decenii.
Pentru mulți gălățeni, orașul nostru a devenit doar un bun punct de plecare fără posibilitatea de a reveni. „Nimic de făcut” își spun ei, ca în piesa absurdă a lui Samuel Beckett, Așteptându-l pe Godot. Și „nimic de văzut”, mai adaugă cu dispreț. Însă Galațiul continuă să existe și să fie apreciat de cei care au „ochi” să-l vadă. Platoul înalt pe care se situează, o mică „mesopotamie” (din greaca veche: μέσος „între” și ποταμός „râu”) a țării noastre, se află la intersecția mai multor ape, curgătoare și stătătoare, între: fluviul Dunărea, râurile Siret și Prut (aflat, ce-i drept, în extremitatea estetică, mult în afara orașului), respectiv lacul Brateș, lacul Vânători, balta Cătușa și balta Seromgal. Relieful Galațiului, din cel mai sudic punct al Moldovei, impresionează, printre altele, prin „pante abrupte, fortificate natural, având perspective largi de vizibilitate, ușor de apărat, atât împotriva dușmanilor, cât și a fiarelor sălbatice”[18]. Cu excepția zonei inundabile din port, orașul este ferit de mari inundații. Apoi, faleza singură, cu partea inferioară și superioară, ar fi suficientă să te facă să rămâi sau să revii în Galați. Turnul de Televiziune, situat în marginea platoului ce coboară brusc spre Dunăre, oferă o imagine de ansamblu mai mare decât orașul și poate fi un bun loc pentru punerea în aplicare a exercițiului filosofic al privirii de deasupra. Cum să te simți la pământ când ești atât de sus, de unde poți să râzi de micile dar presantele probleme ale vieții de zi cu zi?
Există oameni, cărți sau fotografii care îți dau realmente sentimentul că aparții unei comunități în primul rând locale.[19] Înainte de a putea accede la o conștiință mai vastă a solidarității este necesar să știi că faci parte din realitatea socială imediată; altfel spus, să simți că ești un cetățean al orașului în care trăiești. La un astfel de exemplu mă gândesc când vine vorba despre regretatul om de cultură gălățean, Victor Cilincă, desemnat Cetățean de Onoare al orașului Galați în anul 2017. Acesta a scris, printre multe altele, o carte despre un moment-cheie din istoria orașului dunărean, Saga neștiută a Galaților (1917-1918). Istoria asediului Galațiului eroic și a Bătăliei Țiglinei. Lucrarea – care i-ar putea suprinde pe unii lectori mai riguroși în privința subtitlului: O antropologie a războiului – reprezintă nu doar un omagiu, cât mai ales un motiv de mândrie pentru toți gălățenii. Sau, cel puțin, așa ar trebui să fie, pentru că autorul scrie cu mâhnire despre „«Uitucii» de Istorie…”, deplângând cu o aproape ironie socratică faptul că „majoritatea gălățenilor de astăzi nici măcar n-au auzit (și nici nu-i deranjează că nu știu nimic) despre «cei 500» care au înfruntat, ca altă dată cei 300 de la Termopile, acum în Bătălia Țiglinei de început de ianuarie 1918, un dușman feroce, de cel puțin zece ori mai numeros și mai bine înarmat”[20]. Această ignoranță nu este însă pur locală, având rădăcini profunde și extinse în mentalul colectiv românesc, care astăzi tinde să-și uite chiar și o bună parte din istoria mai recentă (a se vedea nostalgia față de regimul opresiv comunist). De aceea trebuie să-i prețuim necontenit pe toți cei care mențin vie istoria dar și spiritul critic. De pildă, și pe un tânăr istoric care, în mod echilibrat și veridic, ne readuce în atenție imaginea Galațiului cosmopolit și prosper dintre cele două mari Războaie Mondiale: „pe parcursul celor două decenii interbelice, Galațiul a oferit un exemplu elocvent de pluralism politic, diversitate ideologică și participare civică activă. Fiecare partid a avut, într-o măsură mai mică sau mai mare, un rol în configurarea vieții politice locale, iar interacțiunile dintre acestea – de la rivalități acerbe până la alianțe conjuncturale – au contribuit la consolidarea unui spațiu politic vibrant”[21]. Prin mai multe astfel de exemple și prin soluțiile contra neîncrederii pe care le-am evidențiat în acest text, de tipul unor grădini epicuriene în mijlocul spațiilor verzi dintre blocuri, ne-am putea recâștiga simțul comunității. Pentru că doar despre un oraș fără un stil de viață se poate spune că a murit. Orașul viitorului trebuie să devină o grădină antropologică din toate punctele de vedere.
[1] Desmond Morris, Zoomenirea. Un studiu clasic despre animalul urban, Editura Art, Bucureşti, 2010, p. 8.
[2] Vitruviu, Despre arhitectură, Editura Academiei R.P.R., București, 1964, p. 69.
[3] Ibidem, p. 71.
[4] Desenul celebru „Omul vitruvian” al lui Leonardo da Vinci este, desigur, inspirat de tratatul lui Vitruviu, în care acesta oferă următoarea descriere sugestivă: „Euritmia este, în compoziții, aspectul grațios și echilibrat al părților. Ea se realizează când în părțile componente ale operei înălțimea se armonizează cu lărgimea, lărgimea cu lungimea și, într-un cuvânt, toate răspund propriei lor simetrii. De asemenea, simetria este un acord armonios al părților operei însăși și o relație proporțională între aceste părți și ansamblul figurii. Așa cum în corpul omenesc euritmia este o consecință a simetriei, a relațiilor proporționale dintre cot, picior, palmă, deget și celelalte mădulare, tot astfel stau lucrurile și cu operele perfect realizate de arhitectură.” (Ibidem, p. 43) Totuși, ideea legăturii dintre corpul uman și corpul fiecărei clădiri care intră în alcătuirea Cetății antice este ceva mai veche. Să ne gândim la Protagoras („Omul este măsura tuturor lucrurilor…”) și, în același timp, la felul cum își construiau grecii templele – într-un sens estetic, nu anatomic – ținând cont atât de proporțiile corpului uman, cât și de percepția acestuia în raport cu marile edificii (a se vedea Parthenonul, de pildă).
[5] Pierre Claverie, Mic tratat despre întâlnire și dialog, Humanitas, București, 2015, p. 29.
[6] Ibidem, p. 30.
[7] Radu Umbreș, Neîncrederea. Cum funcționează România profundă. O cercetare antropologică, Humanitas, București, 2024, p. 23.
[8] Ibidem, p. 385.
[9] Robin Dunbar, De câți prieteni ai nevoie?, Editura Litera, București, 2012, p. 17.
[10] Radu Umbreș, op. cit., p. 388.
[11] Cf. Liviu Iulian Cocei, „O moștenire a lui Epicur. Etica grijii ca domeniu de reflecție asupra distincției public și privat”, în: Bogdan Olaru, Ionuț Bârliba (coord.), Libertate, autenticitate, spațiu privat. Studii de filosofie moral-politică, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2026.
[12] Arnold Toynbee, Orașele în mișcare, Editura Politică, București, 1979, p. 28.
[13] Marshall McLuhan, Să înţelegem media. Extensiiile omului, Editura Curtea Veche, București, 2011, p. 138.
[14] Arnold Toynbee, op. cit., p. 261.
[15] Ibidem, pp. 319-320.
[16] Ibidem, pp. 21-22.
[17] Robert Levine, Geografia timpului. De ce timpul nu se măsoară la fel în toate culturile, Humanitas, București, 2022, pp. 39-40.
[18] Ioan Brezeanu, N.G. Munteanu (coord.), Județul Galați pe scara timpului, Editată de Comitetul Județean Galați, 1972, p. 23.
[19] Unul dintre cei mai inimoși și dedicați fotografi gălățeni este George Nica, căruia îi mulțumesc pentru minunatele imagini pe care le-a surprins, cu Portul și cu Turnul de Televiziune!
[20] Victor Cilincă, Saga neștiută a Galaților (1917-1918). Istoria asediului Galațiului eroic și a Bătăliei Țiglinei. O antropologie a războiului, f.e., Galați, 2018, p. 68.
[21] Emilian-Ioan Tilibașa, Galațiul interbelic – Portrete și aspecte inedite din politica acelor vremuri, Editura Fundației Universitare „Dunărea de Jos”, Galați, 2025, p. 152.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Grădina antropologică. Pentru o estetică a orașului viitorului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 