Arta de a trăi cu stil, adică bine
Omul, chiar și atunci când imită vag sau preia integral trăsăturile specifice ale altui om, dă naștere unui stil de a fi propriu. O cópie, prin însuși faptul că e cópia cuiva sau a ceva, devine un original. Fiecare dintre cópiile lui Elvis Presley, spre exemplu, mai plinuțe sau mai suple, își dovedesc unicitatea prin felul cum imaginea Regelui Rock and roll-ului își lasă amprenta asupra lor. Identitatea personală este creuzetul care face imposibilă existența unor cópii în sine, toate fiind autentice, după cum sugerează și un aforism celebru atribuit filosofului indian Rabindranath Tagore: „ecoul își batjocorește originea pentru a-și dovedi originalitatea”. Altfel spus, maniera de a fi este cea care dă tonul și întreține stilul distinct al multiplelor existențe umane, dincolo de rolul pe care îl au modelele clasice de artă de a trăi.[1] Și cum astăzi orice meserie tinde să se substituie domeniului artelor frumoase, nu mai miră pe nimeni faptul că bucătarul a devenit chef (artist al preparării alimentelor), sudorul sculptor în metal și frizerul hairstylist. Nici filosofii nu fac excepție de la regula transfigurării profesiei într-o formă de artă, unii dintre ei susținând explicit acest trend: „vorbind aici în continuare despre iubire, nu aspir să fiu decît un stilist existenţial”[2], notează filosoful român Aurel Codoban. Însă chiar avem nevoie de un astfel de filosof practician, cunoscut tot mai mult sub denumirea de consilier filosofic, tocmai pentru că asistăm la o diversificare fără precedent a stilurilor de viață, în care este din ce în ce mai greu să îți găsești și să îți susții propriul rost.[3]
Referitor la aproape orice tematică pe care o abordez consider necesar faptul de a ține cont de originile etimologice și istorice ale termenilor în cauză. O descriere cvasi-exhaustivă în acest sens este redată din perspectiva filosofiei culturii în pasajul următor:
„termenul «stil» provine de la latinescul «Stylus», care, la început, desemna un obiect de metal sau de os, de formă alungită, ascuţit la un capăt și turtit la celălalt, cu care se scria în antichitate pe tăblițele de ceară sau de argilă nearsă. Dar și latinescul stylus pare a se trage din grecescul stylos, însemnând coloană (și chiar picătură — după unii autori). Faptul acesta e atestat și de prezența semnului Y în cuvântul latin, dar și de ceea ce până în zilele noastre sunt așa-numitele mănăstiri stilite, cum sunt cele de la Meteora («Sus de tot»), în nord-vestul Thessaliei, construite deasupra unor pereți verticali, aproape inaccesibili și despre ai căror sihaștri se spune că își duceau viaţa în vârful unor coloane. Cu timpul, vocabula stil a început să aibă diferite sensuri figurative; de la semnificația ei originară, de instrument pentru scris, s-a alunecat astfel ușor la aceea de scriere specifică, de un anume fel: concisă, precisă, clară. S-a conturat, apoi, tot la modul figurativ, sensul de manieră proprie de exprimare și de scriere, îndeosebi ca exprimare poetică sau artistică în genere”[4].
Având în vedere un astfel de parcurs hermeneutic, fără îndoială că stilul este un concept situat la intersecția mai multor domenii de interes științific sau cotidian. Filosofia, artele și umanioarele îl analizează în… stilul lor, tot așa cum în viața personală fiecare om înțelege într-un anumit fel să se îmbrace și să se comporte, dar și să gândească, să vorbească sau să scrie.
Deci stilul are și un sens mai familiar, aproape trivial. E modul în care un gest aparent insignifiant trădează ceva mai adânc. Omul care mănâncă înghițind, grăbit, fără să guste, trăiește altfel decât cel care transformă masa în pretext al prezenței laolaltă cu ceilalți. Pentru Epicur, de exemplu, „obișnuința cu felul de viață frugal, și nu luxos este capabilă să asigure sănătatea și-l face pe om netemător în fața constrângerilor vieții, apoi ne pune într-o mai bună condiție de a întâmpina luxul care ar interveni din când în când și ne pregătește să fim fără frică înaintea sorții”[5]. Pentru că, adaugă ironic filosoful auster al plăcerii, „există un rafinament și în frugalitate, iar cel care nu îl înțelege pățește ceva asemănător cu cel care greșește din pricina nesațului”[6]. Atunci, ca și acum, pare dificil de înțeles, pentru unii oameni cel puțin, cum ar putea fi provocatoare „întâmpinarea luxului”. Cert este că pentru filosofi, în general, luxul poate fi și un fel de test al cumpătării, pornind de la mâncare și îmbrăcăminte până la expresia emoțiilor și a sentimentelor.
În Convorbirile memorabile ale lui Xenofon descoperim un Socrate care obișnuia să își ironizeze interlocutorii nu doar cu privire la marile idei, ci chiar și atunci când aceștia luau masa, filosoful luându-i peste picior fie pentru că mâncau prea mult, fie pentru că mâncau carnea fără pâine, fie pentru că pur și simplu înfulecau din mai multe feluri de mâncare.[7] În sfârșit,
„Socrate mai zicea că atenienii înțeleg în limba lor prin «a mânca» – «a degusta totul cu plăcere», deci «a trăi bine». Și mai adăuga că se cade să servim la masă numai bucate ce nu dăunează nici corpului, nici spiritului și care pot fi procurate cu ușurință. Socrate a încheiat această discuție zicând că «a degusta totul cu poftă» și «a trăi bine» înseamnă în același timp a duce o viață regulată și echilibrată”[8].
În astfel de circumstanțe banale, invizibile pentru marile concepții despre lume, se remarcă filosofia ca stil de viață. Pierre Hadot, în studiile sale despre filosofia antică, a arătat că vechii greci și romani concepeau filosofia în primul rând ca askesis – adică exercițiu sau antrenament spiritual în care corpul era angajat în mod egal. Școlile filosofice nu erau instituții academice ca cele de azi, ci erau comunități de practică filosofică. A fi epicurean nu presupunea a adera la o teorie doctă despre atomi, ci la o modelare a plăcerilor, la o igienă a dorințelor și la un ritm al zilei trăit sub semnul ataraxiei (netulburării).
În acest text nu mi-am propus să inventariez stilurile de viață, mai mult sau mai puțin filosofice, ci doar să punctez câteva elemente de filosofie practică specifice acestora, cum ar fi exercițiile spirituale, experimentele de gândire și esența lor imediat recognoscibilă (socratică, cinică, stoică, epicureană etc.). Stilul reflectă prezența unei forme clare și fermecătoare, dar și un fel anume de a fi în lume. Orice stil de viață filosofic constă în coerența gândului, vorbei și a faptei. Și tocmai de aceea, a vorbi despre filosofie ca stil de viață înseamnă a ne întreba ce urmă lasă gândirea în materialitatea existenței noastre cotidiene. Stoicii înțelegeau asta cu o precizie de tehnician. Marcus Aurelius nu ne-a lăsat un tratat filosofic, ci un jurnal de practică aproape zilnică. Gânduri către sine însuși sunt exerciții de stil în sensul cel mai profund – repetiții pentru o formă de viață care ar trebui să devină obișnuință. A gândi stoic nu înseamnă doar a cunoaște doctrina stoică, ci a o practica atât de asiduu încât ea să devină un reflex în fața morții, a pierderii sau a adversității de orice intensitate. Stilul filosofic de a trăi – format doar prin exercițiu, după Musonius Rufus – devine astfel o a doua natură a omului.
În linii foarte generale, conform psihanalizei adleriene, „este imposibil să-l smulgem pe individ din interdependenţa cu viaţa, mai bine spus din interdependenţa cu societatea. Felul în care el se raportează la societate trădează în primul rând stilul său de viaţă”[9]. Cu alte cuvinte, orice viețuitor al cetății are un stil de viață propriu, cât este de original fiind mai puțin important. Contează mai mult dacă acea persoană este conștientă de particularitățile viețuirii sale și, mai ales, cum și-o poate consolida. Metafora antică a sculptării propriei statui (v. Platon, Phaidros 252d, Plotin, Enneada I, 6 (1), 9) nu pare a fi altceva decât un îndemn la auto-perfecționare la capătul căreia am putea spune că se află pe piedestal stilul propriu, desăvârșit și inconfundabil – acel My way, cum ar fredona Frank Sinatra, sau Living on my own, după Freddie Mercury.
Desigur, nu este vorba aici de o absolutizare sau de o idealizare a unui stil de viață, cât mai ales de o încercare de scoatere în relief a maximului a ceea ce am devenit în limitele existenței date. Să fii cea mai bună versiune a ta în condițiile lumii în care te-ai născut. Cam în felul acesta putem interpreta primele rânduri din opera lui Boetius din Dacia, Despre viața filosofului:
„Pentru că în orice specie de fiinţă este posibil un bun suprem, iar omul reprezintă o anumită specie de ființă, este necesar ca pentru om să fie posibil un anume bine suprem. Nu mă refer la bunul suprem în sens absolut, ci suprem în raport cu el, căci bunurile posibile pentru om au un hotar şi nu merg la infinit”[10].
Iar acest bun suprem, atât cât îi este dat omului să-l cuprindă, nu se poate realiza decât urmând calea rațiunii și a intelectului, mai spune Boetius, singura în stare să ne țină în frâu afectele și în general să ne mențină cumpătați.
Filosofia, în general, începe cu mirarea în fața splendorilor și a neajunsurilor existenței, dar filosofia practică pornește de la cercetarea directă a vieții înseși, cum ar spune Socrate, adică a existenței noastre particulare. De aici și imperativul cunoașterii de sine, ca prim pas spre o eventuală conversie existențială. „Iată, așadar, punctul de plecare al filosofiei”, zicea Epictet: „să înțelegem starea în care se găsește partea conducătoare a sufletului nostru”[11]. Cu alte cuvinte, să analizăm rațiunea sau modul nostru specific de a gândi și cum îl putem îmbunătăți. Deși Pierre Hadot susține că filosofia antică era, înainte de orice, un mod de viață, deci o practică, n-ar trebui să cădem în prejudecata că teoria și practica sunt chestiuni extrem de diferite. Există un echilibru și o interdependență între teorie și practică, care, o dată fisurată, produce efecte de felul următor: „Predominanța elementului teoretic încurajează, desigur, apariția științelor specializate, dar aceeași predominanță amenință să rupă firele ce leagă știința de viață. Pe de altă parte, accentuarea prea puternică a dimensiunii practice duce cu ușurință la dogmatism, acolo unde cercetarea liberă și vie se usucă”[12]. De aceea s-a și spus despre una dintre filosofiile terapeutice cele mai de succes din Antichitate, epicureismul, că ar fi dogmatică. Deși prețuia libertatea, Epicur poate fi considerat „dogmatic” din cauza modului foarte convingător și lipsit de dubii de a tranșa problema vieții și a morții, a fricii de zei și altor temeri, apropiindu-se astfel de figura unui carismatic lider religios. Dar mai important decât orice este să nu ajungem să trăim conform unui stil de viață ca după o modă, fără a reflecta sau a înțelege de ce lucrurile sunt într-un fel și nu în altul.
Un mijloc ieftin și foarte la îndemână pentru a-ți păstra mintea trează, nu captivă, și care poate conduce la formarea unui stil de viață unitar, este jurnalul filosofic, așa cum a fost instrumentat de la stoici încoace, trecând prin eseurile lui Michel de Montaigne, aforismele lui Baltasar Gracián, ale moraliștilor francezi și până la fragmentele lungi ale lui Friedrich Nietzsche și Emil Cioran. Un caz aparte, care merită citat aici, este cel al fizicianului german Georg Christoph Lichtenberg, care își începe cartea de aforisme în spiritul împăratului-filosof Marcus Aurelius: Despre sine însuși. Pentru Lichtenberg, actul de a scrie este un real exercițiu de auto-cunoaștere în care naivitatea și ironia par a se întreține reciproc, idealul creionării unui stil personal fiind superior acestei contradicții, după cum reiese numai din câteva aforisme și fragmente revelatoare:
„Printr-o atenție ce o îndrepți cu dârzenie asupra propriilor tale gânduri și simțiri și prin notarea lor amănunțită și precisă, prin cuvinte cu grijă alese pe care așterni îndată pe hârtie, poți să ajungi în scurtă vreme să stăpânești o adevărată comoară de observații, al cărei folos este foarte felurit. Izbutești astfel să te cunoști mai bine pe tine însuți, sistemul tău de gândire se încheagă și se desăvârșește; cuvintele tale capătă în lume o trăsătură deosebită, ca și fizionomia ta, ceea ce constituie o bună recomandație pentru un cunoscător, lipsa lor având dimpotrivă o proastă înrâurire. Iată-te așadar în posesia unei comori de care te poți folosi cu prilejul lucrărilor viitoare, formându-ți în același timp stilul, îmbogățindu-ți simțul lăuntric și sporindu-ți atenția față de priveliștile lumii acesteia. Căci nu toți bogătașii s-au înavuțit prin noroc, ci mulți dintre ei prin economie. Atenția, economia gândirii și exercițiul pot înlocui prin urmare geniul”[13].
Mai pe scurt, pe aceeași pagină, devenind apoi platonician sub aspect gnoseologic: „scrisul este un minunat mijloc de a trezi în fiecare om sistemul care doarme într-însul, și fiecare om care a scris vreodată a descoperit că scrisul deșteaptă în el întotdeauna ceva ce-i era necunoscut înainte, deși zăcea în adâncul ființei sale”. Îndemnurile sunt aici inevitabile: „Să faci din fiecare clipă a vieții tale, chiar dacă e prielnică sau nu, și fără să te uiți ce mână a sorții ți-o dăruiește, clipa cea mai prețioasă cu putință, iată arta vieții și adevăratul privilegiu al unei ființe raționale”[14]. Sau un alt îndemn, ce pare a fi interpretarea unei spuse a lui Aristotel: „Pune-ți mereu forțele în lucrare; ceea ce acum te istovește va deveni în cele din urmă mecanic”[15]. La fel ca în cazul anticilor, pentru Lichtenberg este clar că trebuie să ne dezvoltăm simultan capacitatea de a vedea retrospectiv, de a fi ancorați în prezent și de a privi prospectiv, răspunzând punctual la trei întrebări esențiale, inspirate de practicile stoice: „Ce am făcut? Ce facem acum? Ce-ar trebui să mai facem?”; acest exercițiu filosofic de autoevaluare se poate face la finalul zilei, după cum reiese din descrierea amplă a savantului german:
„N-ar trebui să ne culcăm înainte de a putea spune că am învățat ceva în ziua care a trecut. Nu înțeleg însă prin aceasta doar un cuvânt pe care nu-l știam până atunci; așa ceva nu înseamnă de bună seamă nimic; dacă cineva se mulțumește totuși numai cu atât, n-am nimic împotrivă; dar s-o facă în orice caz cu câteva clipe înainte de a stinge lumina. Nu, ceea ce înțeleg eu prin învățat este lărgirea granițelor cunoștințelor noastre științifice sau în general folositoare; îndreptarea unei erori în care am stăruit multă vreme; certitudinea cu privire la lucruri asupra cărora am fost mult timp nesiguri; noțiuni clare despre ceea ce era înainte neclar; cunoașterea unor adevăruri care cuprind orizonturi cât mai largi ș.a.m.d. Ceea ce face utilă această strădanie este faptul că ea nu poate fi mântuită cu una cu două înainte de stinsul lumânării, ci că preocupările întregii zile trebuie să năzuiască într-acolo. Însăși viața își are însemnătatea ei în asemenea hotărâri, înțelegând prin asta năzuința neîntreruptă de a duce la bun sfârșit ceea ce ți-ai pus o dată în gând”[16].
Din punct de vedere literar, scriitura reprezintă mai mult decât o tehnică oarecare: e prezența autorului în text. Montaigne a inventat, odată cu eseul, un gen care este, de fapt, stil de viață – un gen în care a scrie și a trăi sunt parte din același act. „Sunt eu însumi aluatul cărţii mele”[17], sublinia Montaigne încă de la începutul operei sale, o afirmaţie care, într-un fel sau altul, se va repeta pe parcursul Eseurilor: „N-am în vedere aici decât a mă descoperi pe mine însumi […]”[18]. Cât despre celebra „Ce știu eu?”[19] – nu e o simplă ironie retorică, ci filosofică. E o formulă de existență: spiritul omului care se îndoiește, se întoarce asupra lui însuși și își verifică constant certitudinile. A filosofa în stilul lui Montaigne înseamnă a te face mereu subiectul propriei anchete – a transforma propria viață în text și propriul text într-o operă plină de viață. E un context socratic aici la mijloc. Poate că Socrate n-a scris nimic, dar Platon și Xenofon au avut grijă să-i păstreze stilul inconfundabil în operele lor. Căci opera lui a fost chiar viața sa, anume o existență trăită ca nesupunere față de comoditatea intelectuală. Moartea lui e ca un argument filosofic, care reflectă stilul unui om care a înțeles că nu poți separa ce gândești de cum trăiești, că filosofia autentică este acea experiență de a fi în lume cu toată greutatea riscurilor și a dezavantajelor.
Reunind sensurile stilului amintite mai sus – artistic, cultural, literar, cotidian etc. –, filosofia ca stil de viață ne apare drept ceea ce a și fost, până la urmă, de la Socrate încoace: arta de a da formă existenței umane. Nu în sensul decorativ al termenului, ci în sensul profund al sculptorului care înlătură din marmură tot ce e prisositor. Finalmente, a trăi cu stil înseamnă: a fi atent; a fi prezent în propriul destin; a-ți examina judecățile și valorile; a avea tabieturi dar refuzând viața trăită mecanic, într-o inerție a impersonalului „se”. Poate că aceasta este definiția cea mai sinceră a filosofiei ca stil de a trăi: a fi suficient de perspicace și de liber ca să poți lăsa – zi după zi, în gesturile mărunte dar și în privința deciziilor hotărâtoare – o urmă deplin recognoscibilă. Propria viziune asupra lumii. Propriul stylus.
I, leave you!
[1] Cf. M.T. Bulimar, Filosofia culturii – Concepte fundamentale, vol. I, Editura Moldova, Iași, 1999 p. 161.: „Conceptul goethean de «stil» se constituie prin delimitarea lui în raport cu noţiunea de manieră și în mod evident le contopește. Un artist își formează un stil în măsura în care nu mai imită cu devoțiune un model, ci își dezvoltă propriul limbaj. Chiar atunci când rămâne legat de vizibilul dat, acesta nu devine pentru el o cătușă, – nu-l împiedică pe artist să se autoexprime. Oricât ar fi de rar, acordul între «imitarea fidelă» și maniera individuală (concepția), tocmai în acest acord constă stilul. Momentul normativ este deci cuprins în conceptul de stil chiar şi acolo unde este vorba de stilul unei persoane.”
[2] Aurel Codoban, Amurgul iubirii. De la iubirea pasiune la comunicarea corporală, Editura Idea Design & Print, Cluj-Napoca, 2004, p. 15.
[3] Consilierul filosofic Sandu Frunză comentează „Atunci când se auto-identifică drept stilist existențial, Aurel Codoban nu face altceva decât să ne propună un exercițiu intelectual pe care îl găsim tot mai des sub eticheta de consiliere filosofică. O asemenea propunere aduce celui ce o acceptă un beneficiu major, deoarece este un tip de serviciu cu o foarte restrânsă circulație pe piața ideilor, a întrajutorării și a serviciilor. Aurel Codoban desfășoară o asemenea activitate ca un serviciu voluntar adus comunității sale. El apelează în acest sens fie la cadre informale de întâlnire și dialog, fie la procedurile ce derivă din calitatea sa de profesor de filosofie, de hermeneutica iubirii, de comunicare non-verbală sau de comunicare eficientă. La aceasta se adaugă calitatea sa de teoretician al modurilor multiple ale construcției realității în procesele de comunicare, ceea ce aduce un aport suplimentar la profesionalizarea sa ca stilist existențial.” (Sandu Frunză, Comunicare și consiliere filosofică, Editura Eikon, București, 2019, p. 130)
[4] M.T. Bulimar, op. cit., p. 159.
[5] Epicur, „Scrisoarea către Menoiceus”, în Epicur și epicureismul antic: viața și opera lui Epicur, Humanitas, București, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, 2016, p. 269.
[6] Ibidem, p. 301.
[7] Cf. Xenofon, Amintiri despre Socrate, Editura Hyperion, Chișinău, 1990, pp. 93-94.
[8] Ibidem, p. 94.
[9] Alfred Adler, Sensul vieții, Editura IRI, București, 1995, p. 21.
[10] Boetius din Dacia, Despre viața filosofului, Polirom, Iași, 2005, p. 9.
[11] Epictet, Conversații, Cartea I, 26-15, în Opera omnia, Polirom, Iași, 2022, p. 127.
[12] Bruno Snell, Descoperirea spiritului. Studii despre nașterea gândirii europene la greci, Editura Ratio et Revelatio, Oradea, 2025, p. 533.
[13] Georg Christoph Lichtenberg, Aforisme, Editura Univers, București, 1970, p. 64. (subln. m. L.I.C.)
[14] Ibidem, p. 64.
[15] Ibidem, p. 65.
[16] Ibidem, p. 65.
[17] Michel de Montaigne, Eseuri, vol. I, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1966, p. 1.
[18] Ibidem, p. 139.
[19] Idem, Eseuri, vol. II, Editura Ştiinţifică, Bucureşti, 1971, p. 98.
INDICAȚII DE CITARE:
Liviu Cocei, „Arta de a trăi cu stil, adică bine” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
