ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Iulian Cătălui

Stilul și omul în literatura universală sau de la stilus și stil la anticalofilie

Introducere și etimologie  

Stil(ul), în literatură, este un termen care poate fi definit ca limbaj privit din punctul de vedere al caracteristicilor pe care le dezvăluie, iar în mod similar, prin analogie, în alte arte, un fel sau o metodă de lucru caracterizată prin trăsături dosebitoare.[1]Cuvântul, care este diferit de cel folosit în arhitectură sau pictură, de exemplu, este derivat din instrumentul stilus (ortografia stylus apărând dintr-o legătură eronată cu grecescul stylos/ στύλος, „stâlp”, „coloană”)[2], din metal, lemn sau fildeș, prin intermediul căruia, în antichitate, literele și cuvintele erau imprimate pe niște tăblițe de ceară.[3] Stilul este menționat în Biblie (Vulgata 2 Regi 21:13 sau 4 Regi 21:13, în tradiția catolică), reprezentând o profeție a distrugerii Ierusalimului: „et delebo Jerusalem, sicut deleri solent tabulæ: et delens vertam, et ducam crebrius stylum super faciem eius” [„… și voi șterge Ierusalimul, așa cum se șterg tăblițele (de ceară): și ștergând (ștergându-l), voi întoarce și voi trece stilul mai des peste fața lui”][4].Ultima propoziție, „Ducam crebrius stylum” („Voi trece stilul mai des”) semnifică o zdrobire, o nimicire minuțioasă, o ștergere completă de pe (supra)fața pământului, fără a lăsa urme din orașul vechi, la fel cum ceara este rasă în mod repetat până la curățarea completă. Cei mai importanți strămoși ai noștri, romanii au folosit pe scară largă stylus-ul cu tăblițe de ceară, după cum o demonstrează numeroase reprezentări, în special picturi murale găsite la Pompei și Herculaneum, stylus-ul fiind numit acolo atât prin denumirea sa latină stilus, cât și prin denominațiile sale grecești graphium sau grapheion și era fabricat din metal, ori fildeș.[5]Prin extensie, stilul a ajuns să desemneze toate figurile expresive și figurile retorice folosite într-un discurs; este obiectul de studiu al stilisticii: „În antichitate, stilul se referea la acel stilou de fier sau de os folosit pentru a scrie pe ceară, al cărui celălalt capăt, aplatizat, permitea ștergerea a ceea ce fusese scris. Este emoționant, secole mai târziu, să recunoști în acest obiect strămoșul stiloului, dar chiar și atunci, prin trecerea metonimică de la instrument la rezultatul său, stilul însemna și modul de a scrie, turnura frazei”, Marcus Tullius Cicero folosindu-l în acest sens figurat încă din secolul I î.Hr.[6]În retorică, același Cicero identifică mai multe niveluri de stil (s.m.) adaptate circumstanțelor și publicului, astfel, în lucrarea sa Retorică către Herennius, sunt prezentate cinci etape ale retoricii: invenția (găsirea argumentelor), aranjamentul (organizarea discursului), elocuțiunea (stilul, dispunerea cuvintelor), memoria și acțiunea (execuția).[7]

Buffon și a sa zicere înțeleasă greșit: „Le style est l’homme même”.

Dacă urmăm această similaritate, faimoasa frază a Contelui de Buffon devine nu doar inteligibilă, ci de-a dreptul luminoasă: “le style est l’homme même”, această axiomă celebrissimă fiind constant citată greșit: „le style c’est l’homme” și nu rareori este înțeleasă eronat, astfel, este obișnuit să o interpretăm ca însemnând că stilul unui scriitor este sinele/ interiorul acelui autor, scriitor, că dezvăluie esența, fundamentul individualității sale, acest lucru fiind adevărat, iar afirmația sa este utilă, dar probabil că nu este sensul, sau cel puțin nu sensul original, pe care Buffon îl avea în minte, pentru că trebuie reamintit că acesta nu a fost scriitor sau filozof, ci… zoolog și că sintagma apare în cursul marii sale lucrări Istoria Naturală.[8] El considera omul în abstract și îl diferenția de alte genuri ale regnului animal, prin urmare, fără îndoială, a remarcat că „stilul era omul însuși”, nu așa cum repetă papagalicește orice critic astăzi propoziția, „omul”, zoologul conte francez a vrut să spună că stilul, în varietatea și elaborarea sa, distinge limbajul omului (“Homo sapiens”) de răgetul îngrozitor și monoton al leului sau de gama limitată a păsării, Buffon fiind preocupat de idei biologice, nu de idei estetice și literare.[9]Cu toate acestea, interpretarea obișnuită dată sintagmei „le style est l’homme même” poate fi acceptată ca fiind adevărată și valoroasă, de pildă, conform unei legende arabe, regele Solomon l-a întrebat pe un djinn: „Ce este limbajul?” și a primit neașteptatul răspuns: „un vânt care trece”. „Dar cum”, a continuat cel mai înțelept dintre oameni, „poate fi susținut?” „Printr-o singură artă”, a răspuns abisal-categoric djinnul, „prin arta scrisului”[10].

Din cele (ex)spuse mai sus, rezultă ineluctabil că stilul se adresează exclusiv celor care citesc cu atenție și pentru plăcerea de a citi, nici măcar nu este perceput de cei care lecturează în primul rând pentru simpla informare, iar aceștia formează marea majoritate a cititorilor, chiar și aceștia având o impresie licăritoare că nu trebuie să trăim doar cu pâine și apă; că inima umană, cu imaginația, curiozitatea și sensibilitatea ei nesfârșite, nu poate fi satisfăcută de afirmații simple ale faptelor transmise pe pagina tipărită[11] așa cum mesajele sunt urlate demențial la telefonul mobil. Acest instinct este cel care îi face pe cei neinstruiți sau inculți predispuși să se prăbușească în acele erori de stil fals asupra cărora vom atrage atenția în curând, la neinstruiți existând încă o dorință de frumos, iar nenorocirea este că această dorință este prea ușor satisfăcută de o retorică strident-discordantă și repetiții prisoselnice.[12]Efectul asupra naturii ființei umane, produs de lecturarea sau ascultarea unei cărți sau a unui pasaj dintr-o carte, pe care acea ființă o admiră foarte mult, de exemplu, Odiseea lui Homer, Divina Comedie a lui Dante, Don Quijote al lui Cervantes, Hamlet de Shakespeare sau Faust de Goethe, este adesea atât de violent încât seamănă cu un „șoc fizic asupra nervilor” sau cu sindromul orașului Florența ori sindromul Stendhal. Se provoacă astfel un „spasm emoțional”[13], care este trădat de lacrimi sfâșietor-cutremurătoare, râsete isterice sau o creștere cvasi-geometrică a pulsului, acest efect nu ar putea fi produs de o afirmație a faptului transmis în limbaj ori discurs, ci este rezultatul modului în care este prezentat acel fapt, cu alte cuvinte, stilul este cel care apelează atât de viu la sistemul fizic și etic-moral al cititorului – nu faptul, ci „ornamentul faptului”[14].

Compagnon și stilul

În importantul său eseu Le Démon de la théorie. Littérature et sens commun/ Demonul teoriei: Literatură și bun simț (1998), Antoine Compagnon vorbește despre stil ca fiind „relația dintre text și limbaj”, distingând șase criterii definitorii:[15] 1) Stilul este o “normă”: un model de imitat; 2) Stilul este un “0ornament”: o variațiune a unei teme comune, menită să o facă mai frumoasă; 3) Stilul este o “abatere”: de la uzul comun, un sinonim, un alt mod de a spune același lucru. Roman Jakobson vorbește despre „literaritate”: ceea ce face dintr-un text un mesaj poetic; 4) Stilul este un “gen” sau un tip: o convenție. Donatus, comentându-l pe Vergilius, face distincție între scrierea pastorală, didactică și epică; Roland Barthes, la rândul său, deosebește între stilul șlefuit, neutru și cel vorbit; 5) Stilul este un “simptom”: începând cu secolul al XVII-lea, observăm o asociere între stil și scriitor. El vorbește despre geniu. Compagnon îl citează pe Marcel Proust: „Stilul pentru scriitor, precum și culoarea pentru pictor, nu este o chestiune de tehnică, ci de viziune”. (vezi Timpul regăsit). Cu alte cuvinte, stilul este „marca subiectului în discurs” și 6) Stilul este o “cultură”: sufletul unei națiuni, al onui popor, al unei colectivități.

Stilul la Hugo, Flaubert și Maupassant

„Concepția noastră modernă, moștenită din romantism”, spune același Antoine Compagnon, asociază stilul cu geniul mult mai mult decât cu genul.[16] Împăratul, regele sau padișahul romantismului, Victor Hugo spunea că „forma este conținutul care se ridică la suprafață” și le amintea în mod regulat cititorilor, în prefețele poeziilor sale, de câteva ori mai bune decât acestea, de necesitatea de a considera aceste două noțiuni – formă și conținut – ca un întreg indivizibil, deși distinct, astfel, în prima prefață la Odele și Baladele sale, el scria că “Poezia nu este sub forma ideilor, ci în ideile în sine” și a adăugat, în cea din 1826: “Greșelile lingvistice nu vor transmite niciodată un gând, iar stilul este asemănător cristalului: puritatea sa îl face strălucitor”[17]. Frumusețea stilistică a celui de-al doilea citat hugolian trebuie subliniată; în ceea ce privește primul, acesta este însăși definiția scriitorului dedicat: căci „ideile” despre care vorbește Hugo sunt în mod clar cele ale ideologiilor pe care crede că trebuie să le aducă în sfera publică, fie conservatoare (ca în Ode și Balade), fie socialisto-comuniste (ca în romanul Mizerabilii).[18] Această viziune este foarte departe de cea a mișcării parnasiene, de pildă, reprezentată de un admirator fervent al lui Hugo și unul dintre cei mai apropiați prieteni ai săi, Théophile Gautier, dar istoria și literatura sunt pline de paradoxuri, acesta din urmă, în prefața la Domnișoara de Maupin, a scris că: “Numai ceea ce este inutil este cu adevărat frumos; tot ceea ce este util este urât”[19].Scriitorului american nobelizat Ernest Hemingway i se atribuie celebra zicere: „Scrie beat, publică treaz”![20]Este un motto care l-ar fi atras automat pe autorul romanului canonic Doamna Bovary, a cărui mare maximă ori spusă era „să scrii rece”, astfel, obsedat de absolutul perfecţiunii estetice, Gustave Flaubert detesta „jucărelele” literare („l’art ne doit pas faire joujou”/ “arta nu ar trebui să fie un joc sau o jucărioară”)[21], edificându-și fraza fără înfrumuseţări stilistice, fiind preocupat, în mod exclusiv, doar de surprinderea nuanţei de sens.[22] Autorul romanului Salammbô a susținut ștergerea totală a autorului, ceea ce mi se pare o utopie și, prin urmare, a adoptat sistematic o focalizare externă “complet detașată de diegeză”, cu alte cuvinte, pentru el, naratorul nu intervenea niciodată în poveste, Flaubert exprimându-și această atitudine într-o scrisoare către George Sand: „Dar niciunul dintre ei nu este preocupat în primul rând de ceea ce, pentru mine, constituie scopul Artei, și anume: Frumusețea. Îmi amintesc că inima îmi bătea puternic, simțeam o plăcere intensă în timp ce contemplam un zid al Acropolei, un zid complet gol (cel din stânga când urci spre Propilee). Ei bine! Mă întreb dacă o carte, indiferent de ceea ce spune, nu poate produce același efect”. (Scrisoare de la G. Flaubert către George Sand, datată 3 aprilie 1876.)[23] Poate că în această căutare a stilului, perfect, aș adăuga, a mers prea departe, pierzând ceva din simplitatea și ineluctabilitatea care este farmecul scrierii naturale, admiratorii lui Flaubert laudându-se că stilul său este un „smalț”, iar cei care spun asta uită probabil că frumusețea unui smalț rezidă în întregime în suprafața sa și deloc în substanța de sub sau de dincolo de el.[24]

Cât despre descrieri, naturalistul Guy de Maupassant, unul dintre precursorii povestirii moderne și discipol al lui Flaubert, amintește acest sfat pe care i l-a dat maestrul său: „Pentru a descrie un foc arzător și un copac într-o câmpie, să rămânem cu fața spre acest foc și acest copac până când, pentru noi, ele nu se mai amănă cu niciun alt copac sau cu niciun alt foc”[25]. Viziunea foarte fixă ​​a lui Flaubert asupra stilului frumos (s.m.) l-ar fi putut duce la unele nedreptăți flagrante; de exemplu, iată ce spunea despre Balzac, pe care Victor Hugo însuși îl considera „unul dintre primii, unul dintre cei mai mari”: „Acest mare om nu a fost nici poet, nici scriitor, ceea ce nu l-a împiedicat să fie un mare om. Îl admir mult mai puțin acum decât odinioară, fiind din ce în ce mai însetat de perfecțiune, dar poate că eu sunt cel care greșește”. (Scrisoare către Maupassant, 30 noiembrie 1876).[26] Talent mai degrabă robust decât rafinat, fără “neliniști metafizice”, Maupassant a fost, după cum știe toată lumea, instruit în scris de Gustave Flaubert, „obsedat de meșteșugul stilului” (A. Compagnon), și, într-adevăr, autorul romanului Bel-Ami a avut și el propria opinie personală în această privință.[27]

Calofilie și anticalofilie la Camil Petrescu și Mircea Eliade

Pe de altă parte, refuzul stilului „frumos” constituie un efect al tendinţei către real, prozatorii cei mai reprezentativi îşi impun deliberat să scrie evitând artificiile sau înfloriturile „artistice”, deoarece procedeele retorice constituie un „fard” ce denaturează autenticitatea scriiturii[28], astfel, orice prelucrare pare suspectă când este vorba de autenticitate, iar cine îşi înfrumuseţează opera sacrifică însăși “ideea de autenticitate”. Poetul și eseistul Ștefan Augustin Doinaș era de părere că atunci când nu e o simplă manieră formală, un tic împrumutat, stilizarea (subl. Șt. A. D.) poate deveni definitorie pentru un întreg univers liric, un exemplu în acest sens fiind poezia lui George Bacovia, pentru care stilizarea ține de o “mecanică psihologică”, înainte de a deveni un stil artistic.[29]Inamic înaintea lui Camil Petrescu al calofiliei, criticul literar și autorul romanului Adela, Garabet Ibrăileanu aprecia mult lipsa totală de „literaturism” şi naturalul stilului epic la Panait Istrati, de exemplu. Ibrăileanu susținea că ”romancierul va trebui să aibă talent epic, dramatic, liric și descriptiv, să fie psiholog și sociolog”, astfel, autorul romanului Adela întrunește condiții privindu-și propria-i scriere ca o operă de observare științifică, de aceea reconstituie faptele vechi și interpretează mereu, făcând psihologie, încercând să descopere esențialul, atât în lumea din afară, cât și introspective,Adela fiind o creație narativă concisă, de analiză și introspecțiune.[30]Marcat de idealul flaubertian de scriitură, Paul Zarifopol ironiza, persifla, cumva pe nedrept, în Notă la comemorarea lui Renan, „stilul frumos”, numindu-l „suliman şi înzorzonare”, „emoţie pomădată şi regulat ondulată”[31].În perioada interbelică, romanul Craii de Curtea-Veche (1929) de Mateiu I. Caragiale, devenind între timp canonic și unul dintre cele mai frumoase și valoroase romane din literatura română, de pildă, nu este celebru pentru intriga sa ori epicul său care nu prea există, ci mai mult pentru stilul său, cu o atitudine stenahoric-contemplativă inspirată din capodopera lui Marcel Proust În căutarea timpului pierdut și decadentismul sfârșitului de secol à la Huysmans, D’Annunzio, Oscar Wilde sau Barbey d’Aurevilly, un roman calofilic, prin excelență. Dar cea mai trâmbițată profesiune de credinţă în favoarea întoarcerii la „naturaleţe”, în favoarea unui roman „fără stil”, a unei literaturi care să nu poarte pecetea „literarităţii”, avea să vină la noi din partea lui Camil Petrescu, marcat de programul estetic al lui André Gide, anticalofilia teoretică a autorului faimosului eseu-conferință Noua structură și opera lui Marcel Proust având o dublă motivaţie psihologică: pe de o parte – teama de a nu falsifica trăirea printr-o atenţie deosebită acordată stilului, iar pe de alta – impresia că stilul „frumos” lasă să se vadă că ficţiunea romanescă nu e decât ficţiune.[32]Din acest motiv, romanele care se pretind “autentice” trebuie neapărat și indubitabil să aibă aspectul unor şantiere literare: “construcţia ansamblului nu trebuie să renunţe niciodată la schelăria notelor de subsol, a parantezelor, a referinţelor directe şi precise la relatarea vremii, fiindcă astfel ficţiunea se apropie de formal, deşi aparent, de datul viu, real, niciodată încheiat, din a cărui vitalitate actul literar ar dori să se împărtăşească”[33].Idee greșită, în opinia mea, deoarece astfel de caracteristici se potrivesc mai degrabă cărților de filosofie, eseistică, istorie și critică literară. Scriitor pentru care adevărul se situează deasupra frumosului, Camil Petrescu respinge scrisul ornamentat folosind termenul calofilie (din grecescul kalos, „frumos” şi  philia, „iubire”), menit să desemneze preocuparea de stil, în afara comunicării autentice a faptului trăit ca atare, termenul fiind utilizat de autorul romanului Patul lui Procust în sens peiorativ, drept trăsătură a scrisului căutat, „caligrafic”, de o frumuseţe exterioară, dar fără substanţă, cu virtuţi formale şi care se opune expresiei directe, autentice.[34]Fiind sinonimă, în accepţia camilpetresciană, cu livrescul, inautenticul, falsul, calificată drept „operaţie stearpă” şi „acrobaţie estetică”, calofilia comportă semnificaţia de artă formalistă; „maimuţa calofilă”, zeflemisea autorul cărții Doctrina substanței, “aruncă miezul nucii şi înghite coaja”[35].După scriitorul-filozof, stilul (s.m.), frumosul, muzicalitatea nu ar fi decât prejudecăţi şi superstiţii literare, iar viciul „dansului în jurul chestiunii”, „sportul de a spune frumos ceea ce toţi gândesc la fel” fac obiectul unei severe, dar pe undeva nedrepte critici, din partea lui Camil Petrescu, pentru care calofilia este o atitudine „pseudoclasică, dogmatică, academistă”, care omoară vibraţia inimitabilă a vieţii.[36]

Un alt adept declarat al anticalofilismului este şi Mircea Eliade prozatorul și romancierul, care prin Gide și Joyce a fost sincronic cu spiritul literar european[37] și care şi-a exprimat în repetate rânduri rezervele faţă de „stil”, în accepţiunea autorului romanului Noaptea de Sânziene, acesta nu ar reprezenta decât o încercare eşuată de „voită originalitate”. Ceea ce ar putea fi relatat „frumos şi simplu” este formulat „retoric şi empatic sau ipocrit şi ermetic”, de aceea eseistul refuză lectura operei în care scriitorul se exprimă „frumos”, susține Eliade, care adaugă faptul că ceea ce îi scapă autorului este utilizarea antitetică a adjectivului „frumos”, iniţial în sensul de trăire emoţională, a doua oară – cu semnificaţia de inautentic, cert fiind faptul că, asemenea lui Camil Petrescu, care recomanda celui ce scrie „o liminară sinceritate”, în dauna „ortografiei”, „compoziţiei”, „stilului”, „caligrafiei”, idei cu care nu sunt de acord, Mircea Eliade opunea stilului dichisit, înzorzonat, ornamentat, scrisul propriu-zis.[38] Dacă stilul are nevoie de timp, de „ameliorare prin tehnică”, de „perfecţiune”, scrisul izvorăşte ingenuu, sublinia autorul romanului Maitreyi, iar ca să judeci proaspăt şi să rămâi mereu „viu”, adică autentic, este bine să scrii spontan, sub „imbold”, „aşa cum eşti acum”, „nu peste zece ani”, când nu vei scrie „mai bine”, ci vei scrie „altfel”, pentru că vei fi „altul”[39].Un atribut definitoriu al autenticităţii ar fi, prin urmare, spontaneitatea, care vine într-o totală contradicţie cu stilul; într-o notă din Jurnal, datată cu 27 octombrie 1949, cel care a scris romanul Huliganii se lamenta de „complexul autenticităţii” care îl împiedică să devină un romancier autentic: „Dacă aş avea răbdarea să scriu un roman de două ori, sau să-mi pierd multe ore filmându-l mental şi alegând episoadele cele mai semnificative, cele mai intense, aş deveni poate şi eu un adevărat romancier”[40].

Atât Camil Petrescu, cât şi Mircea Eliade au perceput independent imperfecţiunea cuvântului şi au intuit imposibilitatea de a atinge perfecţiunea însăși, cu toate acestea, primul a accentuat acţiunea sincronică a funcţiilor poetică şi expresivă a limbii, iar Eliade a discreditat efortul stilistic şi a refuzat revenirea asupra textului.[41]Refuzul oricărui plan schematic se explică prin caracterul artificial, de unde şi un veritabil elogiu în favoarea autenticităţii: „Tot ce e chibzuit, filtrat, revizuit – mi se pare artificial. Va trebui să mă dezbar de acest rest de imaturitate, de această superstiţie a ‘autenticităţii’ cu orice preţ.[42] “Autenticitatea emoţiei mele estetice, vreau să spun: nu pot scrie dacă am făcut în prealabil, mental, repetiţia generală a scenei care trebuie scrisă. Emoţia estetică, epuizată de repetiţia generală, şi-a pierdut pentru mine autenticitatea, spontaneitatea”[43], susține Eliade, pentru care surprinderea ritmurilor conştiinţei, „datoria scriitorului este să se exprime exact” și respectarea calităţilor generale ale stilului: claritatea, precizia, corectitudinea, sunt esențiale. Pentru autorul Oceanografiei, stilul este, în fond, semnul unei deficienţe de creativitate, un adaos decorativ inutil și lăsând la o parte eroarea de a considera stilul drept o deficienţă a creaţiei, pledoaria lui Eliade dezvăluie insatisfacţia provocată de convenţionalismul multor opere literare contemporane, din primele articole, criticul este împotriva formalismului şi mimării, în timp ce scriitorul trebuie să se contopească cu opera sa, să scrie „cu sânge din sângele lui, cu suflet din sufletul lui”[44].

Concluzii

Diviziunile stilului în funcție de genuri și intenții se degradează, odată cu cercetările secolului al XX-lea, în special odată cu distincția saussuriană dintre „limbă” și „cuvânt”, când devine clar că „fiecare act de vorbire constituie și o alegere între o gamă de posibilități oferite de limbă.[45]În a doua jumătate a secolului al XX-lea, conceptul de stil s-a afirmat nu numai ca o formă (derivată din ideea că limbajul este un bun comun și extrem de convențional) care se opune gândirii (doar un loc marcat de personalitate), ci ca o “combinație de formă și conținut care dictează împreună gândirea și exprimarea”[46].Nu este o coincidență faptul că Raymond Queneau a numit cartea sa Exerciții de stil o serie de o sută de povestiri care variază în jurul aceluiași scurt eveniment repetat, variațiunile bazându-se pe celebrul capitol 33 din ghidul retoric din 1512 al umanistului Erasmus din Rotterdam, De Utraque Verborum ac Rerum Copia.[47]În concluzie, stilul ajunge să se configureze ca purtător al unor calități precise, care au o semnificație specifică în sine, capabile să definească valorile sociale, culturale, filosofice și religioase atât ale unui individ, cât și ale unei societăți întregi, “reglându-se uneori normativ”, devenind simbol ineluctabil al apartenenței la un canon, al unei judecăți de gust, de mentalitate sau de maniere.

---

[1] Cf. „Style (literary)”, in 1911 Encyclopædia Britannica, 12 October 2023, online.

[2] Cf. Oxford Latin Dictionary, s.v. „stilus” (2012), online.

[3] Cf. „Style (literary)”, in 1911 Encyclopædia Britannica, 12 October 2023, online.

[4] Cf. Bibliacatolica.com., Liber II Regum, 21:13, online.

[5] J. Carlos Iglesias-Zoido, “Lectura privada en Roma: soportes y formatos del libro antiguo”, dans La Villa de los Papiros, Barcelone, Editorial Planeta, 2013, pp. 24-25.

[6] Camille Laurens, Tissé par mille, éditions POL, 2008, online.

[7] Retorica a Caio Erennio, Edizione bilingue; Traduz. di Giuseppe Giuliano Locatelli, Società Anonima Notari – Istituto Editoriale Italiano – Villasanta (MI), 1931, online.

[8] Cf. „Style (literary)”, in 1911 Encyclopædia Britannica, October 12, 2023, online.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem.

[15] Paul Rafin, “Le style selon Hugo, Flaubert et Maupassant”, dans Mes articles sur la littérature, le 9 novembre 2022, online, apud Antoine Compagnon, Le Démon de la théorie, Paris, Seuil, 1998.

[16] Paul Rafin, “Le style selon Hugo, Flaubert et Maupassant”, dans Mes articles sur la littérature, le 9 novembre 2022, online.

[17] Paul Rafin (2022), op. cit., online.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Gustave Flaubert, Correspondence, III, Paris, Bibliothéque Charpentier, 1904, p. 376.

[22] Paul Rafin (2022), op. cit., online.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Diana Vrabie, “Originalitate, autenticitate, anticalofilie”, în rev. Limba Română, Nr. 4-6, anul XVI, 2006, online.

[29] Ștefan Augustin Doinaș, Orfeu și tentația realului, București, Editura Eminescu, 1974, p. 44.

[30] Garabet Ibrăileanu, Adela, București, Editura pentru Literatură, 1961, pp. 9-10.

[31] Paul Zarifopol, Pentru artă literară, Bucureşti, Fundaţia pentru literatură şi artă, 1934, pp. 142 și 148.

[32] Mircea Zaciu, Marian Papahagi, Aurel Sasu, Dicţionar esenţial al scriitorilor români, Bucureşti, Editura Albatros, 2000, p. 640.

[33] Zaciu, Papahagi & Sasu, op. cit., p. 640.

[34] Camil Petrescu, Noua structură și opera lui Marcel Proust, în Teze și antiteze, București, Editura 100 + 1 Gramar, 2002, online.

[35] Camil Petrescu, op. cit., online.

[36] Ibidem.

[37] Zaciu, Papahagi & Sasu, op. cit., p. 289.

[38] Diana Vrabie (2006), op. cit., online.

[39] Ibidem.

[40] Mircea Eliade, Jurnal 1941-1969, București, Editura Humanitas, 2004, p. 161.

[41] Diana Vrabie (2006), op. cit., online.

[42] Mircea Eliade, op. cit., p. 162.

[43] Ibidem, p. 162.

[44] Mircea Eliade, Vasile Savel, „Seara a 13-a”, în Cuvântul, an. III (1927), aprilie 20, nr. 740, p. 1.

[45] Cesare Segre, “Stile”, în Enciclopedia Einaudi, vol. 13, Torino, Einaudi, pp. 549–565.

[46] Roland Barthes, Il grado zero della scrittura (1953), trad. Torino, Einaudi, 1982, p. 46.

[47] Raymond Queneau, Esercizi di stile, Introduzione, trad. e cura di Umberto Eco, Collana gli Struzzi nº 282, Torino, Einaudi, 1983; Collana Tascabili nº 849, Torino, Einaudi, 2001, online.

INDICAȚII DE CITARE

Iulian Cătălui, ,,Stilul și omul în literatura universală sau de la stilus și stil la anticalofilie’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4 / 2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.