Horia Vicențiu Pătrașcu
Muritorienii. O posibilă soluție la o problemă insolubilă
Au oare copiii și tinerii conștiința bătrâneții și a morții? Dacă e să ne încredem în legenda prințului Siddhartha Gautama, devenit ulterior Buddha, adică Trezitul sau Iluminatul, copiii sunt atât de predispuși să dezvolte o asemenea sensibilitate la problema bătrâneții, a suferinței și a morții, încât părinții ar trebui să ia măsuri serioase pentru a preîntâmpina instalarea ei. Este ceea ce face chiar tatăl micului prinț indian, închizându-și copilul în interiorul splendidelor curți ale palatelor sale. Cu toate acestea, așa cum ne este bine cunoscut, tânărul prinț Siddhartha reușește la un moment dat să întrezărească la scurte intervale de timp: un bolnav, un bătrân și un mort, trei ipostaze care stârnesc în sufletul său o adevărată revelație a nimicniciei vieții, a omnipotenței suferinței și morții asupra vieții. Cu această revelație, deschisă-i calea spre Nirvana, însă doar deschisă, pentru că nu puțini sunt cei care intră pe această cale a trezirii și se reîntorc din drum, își astupă ochii și urechile, neagă evidențele până când vor realiza ei înșiși că sunt prinși în centrifugă, în samsara, în ciclul nesfârșit al nașterilor și morților… Prințul Siddhartha Gautama Bodhisattva este însă perseverent, își promite că va găsi o cale prin care va învinge această infernală forță a morții care pare să fie chiar motorul ascuns al vieții înseși: „vis al neființei”, cum spune poetul nostru național. Dar și Nirvana poate să mai aștepte în fața tradiției. Tradiția indiană prevede că un om nu poate să devină ascet înainte de a-și fi plătit obolul societății, însurându-se și făcând copii, ceea ce și Siddhartha va face, rămânând în palat alături de concubinele și soțiile sale până în jurul vârstei de treizeci de ani, mai precis până într-o dimineață când, trezindu-se (la propriu) înconjurat de trupurile dizgrațioase ale concubinelor sale, se hotărăște să-și ia scutierul și să încerce toate practicile posibile pentru a evada din acest cerc infernal al vieții.
Se poate specula la infinit asupra motivației reale și asupra semnificației vârstei la care se retrage din viața lumească prințul Siddhartha. Ne intrigă în primul rând acest comportament paradoxal: cel care a aflat că viața e o mizerie contribuie în mod direct la hrănirea lui Māra, zeul morții și deopotrivă al nașterilor, prin zămislirea de noi prunci. Apoi, însăși dorința de a evada de sub imperiul morții nu este oare tot o formă, e drept mai radicală, de negare a evidenței pe care o practică, într-o variantă moderată, și omul comun? Sau poate că abia acum, în clipa în care a devenit el însuși părinte, realizează cu adevărat care este poarta de intrare a morții: nașterea de prunci și erotismul![1] Desigur, o anumită pregustare a acestei revelații va fi avut-o și în călătoria din copilărie, când zărește bătrânul, suferindul și mortul, dar abia acum, la treizeci de ani și în calitate de părinte, înțelege pe deplin și pe pielea lui adevărata, profunda semnificație a ceea ce va fi văzut.
În definitiv, nici vârsta nu poate fi lăsată deoparte. Treizeci de ani este vârsta la care un om este pe deplin maturizat, cum am spune astăzi, vârsta la care s-a oprit din creștere, vârsta la care partea ascendentă încetează și, încetul cu încetul, începe panta, coborârea, degringolada. Cel care realizează chiar „în miezul vieții lui”, la apogeu, fatalitatea și ireversibilitatea perigeului trăiește cu totul altfel chestiunea salvării, nu ca pe un simplu gând, așa cum îl va fi avut și prințul copil, ci ca pe ceva visceral, ca pe o urgență organică. Până la treizeci de ani mintea îți poate spune, cu o evidență teribilă, că se moare, că moartea este cât se poate de reală, corpul însă – aflat încă pe partea nemuritoare a vieții, cea de creștere și de ascensiune – va rămâne protejat de toate imaginile morții transmise de minte printr-o peliculă pe cât de fină, pe atât de impenetrabilă, de un perete „celular” care în termenii seci ai biologiei sună astfel: diviziunea celulară este mult mai mare decât moartea celulelor organismului. Glasul corpului este mult mai convingător decât glasul minții și al imaginilor, corpul nu poate crede și accepta ceea ce ochii minții sale îi transmit indubitabil. Desigur, se moare, dar în ce măsură mă privește pe mine asta?! Corpul nu crede ceea ce mintea vede. Și nu poate crede câtă vreme el este cu adevărat nemuritor, dacă nemurirea înseamnă opusul morții, iar moartea finalul procesului în care diviziunea celulară este din ce în ce mai mică față de moartea celulelor. Un corp tânăr este un corp nemuritor, iată de ce omul tânăr se poate juca mintal cu moartea, fără să creadă – cu trupul, cu corpul său! – că va muri cu adevărat. Politeismul greco-roman a avut o imensă intuiție în acest sens reprezentându-și zeii – cu câteva excepții – ca pe niște oameni tineri, ca pe niște efebi sau adolescenți, aflați în creștere. Creștinismul – deși îl reprezintă uneori pe Dumnezeu Tatăl ca pe un bătrân cu barbă albă – totuși se închină ipostazei sale tinerești: Iisus, mort și înviat la vârsta de aproximativ treizeci de ani, în „floarea vârstei”.[2]
Despre această credință a corpului, diferită de evidența mentală, aveam să aflu din gura unei frumoase fete pe care am avut-o elevă la orele de filosofie pe când predam în liceu. Avea, cred, vreo 18 sau 19 ani și „bârfea” o profesoară mai în vârstă care se „îmbrăca aiurea”, adică complet neadecvat, încercând să pară – inclusiv prin comportament – mult mai tânără decât era de fapt. Am întrebat-o dacă nu a auzit că vârsta e o stare de spirit și, până la urmă, i-am cerut să-mi spună care este diferența esențială dintre doamna respectivă și ea, în afară de vârstă. Răspunsul ei a fost năucitor: „Ea, profesoara, știe că moare, eu nu!” Am înțeles pe dată că se referea la o știință a corpului, la o cunoaștere celulară și nu la una mentală, intelectuală, la înțelegerea morții ca fapt efectiv al vieții, înțelegere la care de altfel și tânăra mea elevă avea acces. Corpul ei era de partea nemuririi, corpul profesoarei trecuse de partea muririi – și asta cel mai probabil fără legătură cu aspectul fizic – care chiar o avantaja pe „bătrâna” profesoară, ceea ce o și încuraja și să aibă un comportament tineresc. Simpla vârstă, credea probabil perfect îndreptățit tânăra din fața mea, era suficientă pentru a-ți transmite informații „biologice” privitoare la moarte la care alte vârste nu au acces în mod normal.
M-am gândit însă la un moment dat că ar trebui inventat un termen pentru acest stadiu al vieții care presupune intrarea într-un dialog organic cu moartea, cu posibilitatea autentică a morții, și mai în glumă mai în serios am creat cuvântul muritorian. Muritorianul nu este nici muritorul obișnuit (toți suntem muritori, tineri sau bătrâni, oameni sau animale), nici muribundul, muritorianul este omul aflat într-o fază a vieții în care moartea devine o perspectivă reală, nu doar o fantasmă intelectuală, faza în care începi să știi, organic, corporal, că la un moment dat vei muri, că fatalitatea morții este fiziologic prezentă în tine. Câtă vreme te afli pe versantul de ascensiune, nu poți vedea cealaltă parte a muntelui, poți auzi despre ea, ți-o poți imagina, o poți reprezenta mental, dar de văzut în mod real, cu ochii de carne, nu o poți face decât odată ajuns pe culme. Muritorianul este omul matur, trecut de treizeci de ani, care în miezul vieții sale, oprindu-se din creștere, deci, începe să realizeze „în inimă” realitatea posibilității morții, ca să spunem așa. Desigur, în calitate de muritorian poți trăi fără nicio problemă majoră de sănătate până la 100 de ani și dincolo de această vârstă, dar tot muritorian vei rămâne: viața devine de acum pentru tine „Sein zum Tode”, cum îi spune Heiedegger, ființă-către-moarte sau întru moarte, „pregătire pentru moarte” cum îi spune Platon vieții autentice care este filosofia, pe urmele lui Socrate.
Diferența pe care Heidegger o face între perspectiva „inautentică” asupra morții (aceea în care „se” moare, alții mor, nu însă și eu însumi) și perspectiva autentică a morții (aceea în care subiectul realizează că el însuși este obiectul morții și că moartea îl privește în cea mai deplină semnificație a ființei sale) capătă acum o îndreptățire biologică. Conștiința inautentică a morții este cea a tânărului, aflat pe versantul nemuririi, al creșterii, al diviziunii celulare mult mai mari decât a morții celulelor, tânăr care-și poate reprezenta moartea intelectual, poate fi zguduit de imaginea ei sau de absența celor pe care moarte i-a luat de lângă el, chiar cu atât mai mult cu cât pentru el moartea este organic inconceptibilă, ca să folosesc un oximoron. Dimpotrivă, conștiința autentică a morții survine odată cu vârsta la care diviziunea celulară încetinește și se augmentează pe măsură ce raportul dintre înmulțirea celulelor și moartea lor se inversează tot mai mult în favoarea celei din urmă.
În România, un gerontolog vestit la scară mondială, Ana Aslan, a intervenit asupra acestui mecanism al îmbătrânirii, al morții, prin vestitul ser Gerovital care stimulează divizarea celulelor corpului uman. Evident, divizarea necontrolată și anormală poate duce la tumori maligne, dar menținerea în limite normale a divizării celulelor s-a dovedit a fi cât se poate de benefică. Sigur, se poate spune că „moartea” este prezentă și în organismul tânăr și sănătos, pentru că o celulă cancerigenă este o celulă care nu mai vrea să moară la timpul ei. Și atunci un ritm corect al morții celulare este esențial în obținerea unui organism viu și sănătos. Numai că acea moarte este la fel de puțin moarte pe cât este moarte înflorirea: este într-adevăr floarea o moarte a mugurelui? Sau fructul – o moarte a florii? Nu, moarte cu adevărat este veștejirea ei, moartea fructului – putrezirea lui, și poate că nici ele nu sunt până la capăt moarte dacă le includem în ciclul germinativ al plantei unde acestor „morți” le urmează nenumărate renașteri, înmuguriri, înfloriri și pârguiri.
Pentru tânăr, moartea este o imposibilitate vizibilă, la fel ca și bătrânețea. Vede că se poate, vede că se întâmplă, vede că alții au pățit fie una, fie cealaltă, dar nu poate asimila ca fiind reală, în ce-l privește, această perspectivă. El nu crede că va muri, organic nu crede, și am văzut care este explicația biologică, medicală a acestei „necredințe” sau a acestei credințe în imortalitatea proprie. De aceea, el are o perspectivă foarte largă asupra vârstelor, incluzându-i în aceeași categorie pe toți trecuți „pe partea cealaltă”, adică dincolo de vârful creșterii pentru care au un nas deosebit de fin: toți cei trecuți de patruzeci de ani ar trebui omorâți, spunea Emil Cioran, cu exaltarea sa tinerească.
Cele spuse anterior i se potrivesc în cel mai înalt grad ființei umane, pentru că ea reprezintă singurul caz de neotenie dintre mamifere: își menține calitățile larvare până la maturitatea sexuală, cu alte cuvinte „crește” până dincolo de vârsta capacității reproducerii sexuale; altfel spus, omul este un copil care poate să facă copii.[3] Or, pentru un asemenea animal, creșterea este semnul, simbolul, indicatorul, emblema vieții înseși, oprirea din creștere înseamnă stagnare, adică moarte. Așa își reprezintă omul viața, de la afaceri până la universul întreg! O ființă definită de neotenie proiectează asupra lumii întregi propria ei structură biologică: tot ce nu crește este moarte! Lucrul care este valabil pentru ea în primul rând, ea îl proiectează asupra lumii înconjurătoare, căci înțelege universul întreg prin propria ei subiectivitate. Un adept al vieții ca neîncetată creștere și afirmare de sine, sporire și generare este Friedrich Nietzsche.
Într-adevăr ne încântă acei oameni care – dincolo de vârsta lor biologică – continuă să creeze, să inoveze, să aducă ceva nou, în primul rând să nu stagneze, să nu se repete, să nu încremenească în stereotipii. Spunem despre ei că au rămas tineri, că sunt la fel de tineri sau chiar mai tineri decât cei cronologic mai mici decât ei.
Or, o asemenea perspectivă ne poate furniza și o posibilă soluție la problema morții: dacă am reuși să găsim o modalitate în care să permitem ființei umane să crească în continuare, dincolo de vârsta maximă de creștere (situată undeva în jur de 30 de ani) fără să devină un bolnav de cancer sau un Gargantua, dacă putem menține producția de somatoblaste indefinit, atunci problema morții ar fi putea fi rezolvată. Până unde și cum ar putea crește un om în așa fel încât organismul ar putea fi „păcălit” fără să atingem dimensiuni uriașești și grotești? E o întrebare la care următorul premiant Nobel pentru Medicină va trebui să răspundă, fiind probabil primul care va descoperi o soluție la problema morții, cel mai probabil un pseudohormon de creștere care să dea impresia sistemului nervos că organismul încă se află în creștere…[4]
Apropo de hormonii de creștere cu care au început să fie tratate animalele în industria de prelucrare a cărnii, oricât de mult i-a blamat umanitatea, dat fiind că ne modifică configurația organismului, inclusiv aspectul fizic, totuși – dincolo de toate relele ce li se pot imputa – ar trebui să recunoaștem măcar ca o ipoteză de lucru corelația dintre introducerea și răspândirea hormonilor de creștere în alimentație și explozia speranței de viață în Europa. Pe lângă toate relele, un efect secundar pozitiv ar putea fi, iată, mărirea speranței de viață și… a vârstei de pensionare!
Și poate că celebra spusă din Plugarul și moartea: „Odată născut, ești suficient de bătrân ca să mori” poate fi răsturnată în „oricât de bătrân, întotdeauna ești prea tânăr ca să mori”, dat fiind că putem presupune că în memoria organismului nostru se menține mereu ca normă de funcționare idealul perpetuității, al creșterii continue, al ascensiunii neîncetate. Și că, oricât de slăbită ar fi înmulțirea celulelor, principiul ei de funcționare rămâne mereu valabil: să depășească numărul celulelor moarte… Cuvântul agonie (de la gr. agon, luptă) este cât se poate de potrivit pentru a desemna acest moment al trecerii dincolo sau mai precis al rezistenței față de această trecere. Să spunem, oare, că bătrânețea este versantul agonic al vieții, dar nu într-un sens medical, ci mai curând în cel eroic și nobil pe care îl dau acestui cuvânt Unamuno și Cioran sau, fără să-l pronunțe ca atare, Camus în Fața și reversul?
De altfel, cum cei vechi erau mai înțelepți decât noi, puteau recunoaște această nouă reconfigurare spirituală de la o anumită vârstă: se spune că în Roma antică învingătorul era onorat printr-o defilare într-un car triumfal, dar un sclav public îl însoțea „stricându-i” momentul de glorie prin strigături care-i reaminteau că este doar un muritor. Într-adevăr, gloria, bunăstarea ori buna sănătate te pot face să-ți pierzi „mintea” muritoriană, motiv pentru care Evul Mediu creștin și Renașterea sunt pline de asemenea brutale „reminder”-uri ale mortalității: memento mori este prezent pretutindeni, de la practicile ascetice până la „triumfurile morții” și „dansurile funebre”. Totuși, aceste îndemnuri la asumarea mortalității proprii se adresau persoanelor mature, nu și copiilor, scutiți – precum, în alte vremuri, prințul Siddharta – de conștientizarea morții, afacere exclusivă a omului matur/ „bătrân”. Copiii și tinerii erau folosiți, dată fiind „imortalitatea” pe care o emană, atunci ca și acum, pentru a reprezenta ființe… nemuritoare: îngeri sau amorași.
Psihologia are și ea un cuvânt de spus în această privință. Rareori putem întâlni vise ale copiilor și adolescenților legate de moarte, morți, cadavre și cimitire (cu toate că poveștile preferate sunt coșmarești în cel mai înalt grad: fantome, strigoi, vampiri ș.a.m.d.), în vreme ce în lumea adulților ele constituie, într-un grad crescător pe măsura înaintării în vârstă, un procent extrem de important. Reprezentarea onirică a morții în sensul cel mai brut al cuvântului este tot mai prezentă de la o anumită vârstă, raportându-se deseori cazuri în care oamenii aflați cu câteva zile înaintea morții lor efective au relatat că sunt bântuiți de vise rele cu un conținut manifest funebru. (Psihanaliza, în general, separă conținutul manifest de conținutul latent al visului, altfel spus aparența visului de semnificația lui, și respinge deci echivalarea dintre visele „cu morți” și înțelesul morții. Efortul de interpretare psihanalitic ar deveni inutil dacă nu ar exista acest clivaj între semnificant și semnificat, iar psihanaliza nu face nici măcar o concesie: moartea trebuie să însemne altceva decât moarte. Erich Fromm, în Anatomia distructivității umane, îndrăznește să încalce parțial acest principiu psihanalitic și consideră că în visele cu un puternic accent funerar transpare caracterul necrofil al visătorului. Chiar dacă făcut doar pe jumătate, pasul lui Fromm este un salt enorm în interpretarea viselor: cuvântul necrofil trimite totuși cât se poate de clar la moarte, cu toate că interpretarea onirismului mortuar ca fiind un semn al… caracterului visătorului respectă rețetarul psihanalitic de disociere între conținutul latent și cel manifest.
De ce am accepta însă că organismul poate transmite informații deosebit de subtile legate de starea sa de sănătate în somn, atunci când se ridică atât zgmotul cât și filtrele conștiinței diurne, averizându-ne asupra unei boli ce încă mocnește în noi, de pildă asupra unui ulcer asimptompatic în timpul zilei, prin visul unei intervenții chirurgicale abdominale, și nu am accepta că informații și mai subtile, cum sunt cele legate de mărirea mortalității celulare, nu pot genera o bogată producție onirică funebră? Să fie oare inconștientul nostru filosoful ascuns care „ne pregătește” pentru moarte? În orice caz, această explicație asupra prezenței onirismului funebru la vârsta maturității și senectuții nu doar că nu contrazice existența claselor identificate de Fromm, dar o folosește într-un mod mult mai simplu și mai just decât el: mai simplu, pentru că junețea se dovedește, iată, mult mai aptă să-i fie atribută „biofilia”, în timp ce maturitatea și în special bătrânețea corespund mai ales trăsăturilor necrofiliei, din punctul de vedere al onirismului specific; mai just, pentru că e nedrept să te folosești, așa cum face Fromm, de visele funebre pentru a cataloga un individ că se află sub imperiul unui caracter necrofil înclinat spre distrugere, sadism, canibalism etc. Visele funebre sunt de la o vârstă tot mai prezente și nu au legătură cu asemenea trăsături caracteriale morbide, visătorii de vise funebre rămânând persoane cât se poate de pașnice, înțelepte și armonioase, chiar într-o mai mare măsură decât belicoșii tineri… biofili. Nemaivorbind de faptul că unii dintre cei mai mari criminali și sadici ai lumii au vise frumoase și primăvăratice…
[1] Despre această perspectivă asupra morții am discutat pe larg într-un alt articol: „Two Soteriological Models: the Resurrection of the Dead and the Killing of the Infants” în Iulian Boldea (editor), Culture in Globalization: Identities and Nations Connected Section Social Sciences, „Arhipelag XXI” Press, Tîrgu Mureş, România, 2022, pp. 130-140. Textul poate fi accesat integral aici. Într-o versiune mai scurtă, ideile se regăsesc și în articolul „Două imagini ale morții”, publicat în revista Argeș, iulie, 2021, disponibil spre lectură aici.
[2] Rămânem oare blocați – indiferent cât de mult trăim – la această vârstă de treizeci de ani? Imaginea noastră cronologică de sine ne îngheață oare la această vârstă, oricât de maturi și de bătrâni am fi?
[3] Am mai abordat acest aspect într-un articol intitulat „Don Quijote și maimuța goală”, publicat în Dilema veche, nr. 720 din 7-13 decembrie 2017. Articolul poate fi citit aici.
[4] Problemele legate de hormonul creșterii sunt destul de complicate. După un entuziasm privitor la efectele evidente de antiîmbătrânire ale tratamentului cu acest hormon, controversele și îndoielile au început să apară. Se pare chiar că hormonul de creștere rămâne relativ constant pe perioada vieții, ba chiar într-o cantitate mare produce efecte grave și foarte grave. Intuitiv, se poate spune că, la un moment dat, organismul trebuie să se oprească din creștere pentru a nu a da în gigantism – împotriva tendinței firești de a crește, prezentă în organism și demonstrate de existența unui nivel relativ constant al hormonului de creștere. Moartea ar fi „soluția” la acest conflict insolubil, inerent organismului nostru, între imboldul de creștere și imposibilitatea de a mai crește dincolo de o anumită limită… De aceea, imboldul de creștere se manifestă în forme aberante: tumori etc.
INDICAȚII DE CITARE
Horia Vicențiu Pătrașcu, „Muritorienii. O posibilă soluție la o problemă insolubilă” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 