Horia Vicențiu Pătrașcu

Bolile care ne fac să visăm. Pledoarie pentru o terapeutică filosofică

            Constantin Noica publică în 1978 o carte intitulată Șase maladii ale spiritului contemporan, carte trecută cu vederea, deși cu o tematică extrem de actuală în spațiul occidental. Nu întâmplător, cartea a fost obiectul unei încercări de plagiat în Italia[1] și a fost una din puținele cărți traduse în germană scrise de Constatin Noica.

            Subiectul abordat e unul  incomod din moment ce Noica, deși reabilitat de severul regim comunist, pare să fi acceptat o soluție de compromis: cartea apărută la Editura Univers în colecția Eseuri, poartă la loc vizibil un titlu care are o legătură forțată cu conținutul cărții, anume „Spiritul românesc în cumpătul vremii” în timp ce titlul propriu zis al cărții este tipărit într-un chenar negru, cu caractere mai mici, ca și cum ar fi un subtitlu, așa cum se poate vedea din imaginea alăturată. Titlul-cortină face trimitere la ultimul capitol: „Cumpătul vremii și spiritul românesc”, o scurtă anexă scrisă probabil tocmai pentru a-l justifica.

            Cartea în discuție este una din lucrările greu clasabile ale filosofului, rezultatul în primul rând al unui act de curaj, apoi al unui act ironic, ludic și confesiv (în analiza uneia dintre bolile spiritului luate în discuție, anume ahoretita, se analizează chiar pe el însuși ca fiind suferindul ce o poate exemplifica, unele pasaje trimițând chiar la complicațiile legionare ale trecutului său). Cartea – de la titlu până la tematică – nici nu se putea să nu fie, atunci și acum, privită cu reticență. Atunci și acum pentru că, în epoca noastră, spiritul este o facultate „cenzurată”, amputată, conform lui Ioan Petru Culianu, epoca noastră nerecunoscând decât binomul suflet-corp sau minte-trup. „Spiritul” era și este considerat un termen dubios, „obiectul” unor pseudo-științe, al spiritismului sau al religiei, așadar nimeni, atunci și acum, cu câteva excepții, nu abordează subiectul ca fiind relevant în filosofie altfel decât sub interesul cercetării istorice. Or, Noica asuma realitatea acestei facultăți superioare de cunoaștere și, mai mult decât atât, vorbea despre șase maladii… constitutive spiritului. Or, acesta este cel de-al doilea motiv pentru care cartea lui Noica este repudiată – atât în epoca comunistă cât și în epoca noastră. În epoca comunistă, pentru că, nu-i așa?, nimic nu era mai sănătos decât viața în comunism iar a vorbi despre prezența „bolii” – chiar dacă în cel mai elevat, abstract și abstrus sens – în sânul societății comuniste te putea descalifica de la orice posibilitate de publicare. În zilele noastre – pentru că Noica vorbește despre niște boli constituționale, altfel spus incurabile, ba chiar despre valențele lor pozitive în ordinea culturii, căci aceste boli pot fi generatoare de mari împliniri și opere culturale – or, epoca noastră, guvernată de gândirea pozitivă, este incompatibilă cu ideea unei „maladii” constitutive ființei umane. Sănătatea este astăzi imperativul categoric, imaginea omului universal coincide cu imaginea omului sănătos (deși în viziunea lui Leonardo, „omul universal” suferea de… hernie) încât nimeni nu mai este astăzi dispus să citească o carte despre boli (cu atât mai puțin… ale spiritului) decât în perspectiva curabilității lor, sub titluri senzaționale de vindecări miraculoase, rapide și fără efecte adverse. Or, cartea lui Noica – ca fiind despre boli (ale spiritului!) nevindecabile – nu putea interesa pe nimeni, nici atunci și, cum am văzut, cu atât mai puțin astăzi.

            Cu toate acestea, cum spuneam la început, cartea lui Noica a fost obiectul interesului în spațiul occidental într-un mod nedorit în Italia, fiind plagiată, sau, într-un mod mult mai agreabil, bucurându-se de o traducere în germană. Aceasta pentru că, spre deosebire de spațiul românesc, termenul de „spirit” încă mai spune ceva occidentalului într-o perspectivă laică, non-religioasă și, de asemenea, pentru că Occidentul era, cel puțin în acele vremuri, mult mai obișnuit și deschis la dezbateri într-un registru oarecum „negativ” asupra condiției umane, fiind așadar dispus să accepte și o lucrare despre maladiile incurabile ale spiritului uman.

            Am reluat lectura cărții lui Constantin Noica și în contextul discuțiilor privitoare la consilierea filosofică, un domeniu relativ nou, în care, prin mijloacele filosofiei, anumite persoane, cu pregătire în acest domeniu, își propun să „consilieze” clientul asupra diferitelor probleme cu care acesta se confruntă. Disciplina consilierii filosofice se constituie la intersecția dintre filosofie și psihoterapie, adresându-se, precum cea din urmă, omului în cotidianitatea sa – un „salt” în jos pe care filosofia nu a fost niciodată dispusă să-l facă până acum. Căci exercițiul filosofic se adresează tocmai acelei facultăți amputate sau cenzurate în epoca noastră, anume spiritului, nu sufletului sau, cu cuvântul lui Noica, „suflețelului” care face, pe bună dreptate, obiectul psihologiei și psihoterapiilor de tot felul (mai puțin poate psihoterapiei existențiale care se inspiră copios din domeniul filosofiei). Filosofia a dezavuat întotdeauna „omul” în dispoziția sa cotidiană și îi cerea, în virtutea unei facultăți diferite de cele implicate în actele obișnuite ale vieții (să o numim spirit sau rațiune, minte sau logos) să facă un efort personal de elevare, de ridicare deasupra „vieții sale de zi cu zi” și a sentimentelor și actelor de primă instanță. Filosofia nu te ajuta nici să-ți crești averea personală, nici să te simți bine în pielea ta (deseori chiar dimpotrivă), nici să capeți încredere în forțele proprii, nici să te faci iubit și plăcut mulțimii. Pur și simplu, aceste obiective nu au făcut niciodată parte din problematica, din tematica ei, căci au existat întotdeauna – atunci ca și acum – destule terapii sau acte de consiliere (magică, religioasă, psihologică) care să se ocupe de psihismul omului cotidian sau a omului în cotidianitatea sa, de „suflețelul” său. Și atunci? Atunci cu ce se ocupa filosofia, cu ce-l ajuta ea pe om? Sau, într-adevăr, filosofia nu ajută la nimic?

            Filosofia îi vorbește omului privit în condiția lui „ontologică”, metafizică, vorbește acelui „spirit” rămas ascuns în noi în versiunea noastră cotidiană, obișnuită, spirit pe care filosofia știe să-l trezească la viață, în felul ei, complet diferit, dacă nu opus, de acela în care îl suscită religia. Vorbește acelui spirit care suferă în noi – deseori fără să știm – suferință care, tocmai de aceea, se reflectă chiar asupra actelor vieții noastre cotidiene, ce iese uneori din zăgazurile normalului sub presiunea unei forțe neobișnuite, nemulțumite cu nimic din cele ce sunt… Ei bine, spiritul se referă la această insatisfacție profundă a ființei umane ce o face să nu-și găsească locul nicăieri în lume, indiferent de cât de bine orânduită ar fi acea lume! Această insatisfacție nu are așadar ca obiect sau „motiv” nici bunăstarea personală (care poate fi desăvârșită), nici siguranța sau „confortul”, ci cu totul altceva: adevărul, binele, Unul, Ființa! Sunt aceste teme ale omului în cotidianitatea sa? Nici vorbă! Pentru a le problematiza, pentru a le conștientiza măcar e nevoie de o prealabilă „trezire” la viață a spiritului din noi – amorțit în inconștiența lui și care poate rămâne mereu în această virtualitate și suferi „în tăcere”, precum o boală ce ne roade din ascuns.

            Într-un fel este firesc ca în epoca care a demis spiritul (și toată problematica sa) din funcțiile sale, nerecunoscându-l – cu câteva excepții – în nici una din taxonomiile facultăților umane – filosofia să încerce să se reprofileze, să se pună în slujba „suflețelului”, devenind astfel „consiliere filosofică”. Doar că este de o nesfârșită tristețe această reprofilare a filosofiei în zilele noastre și de aceea o readucere în discuție a Maladiilor spiritului – imperial ignorată de adepții consilierii filosofice – se impune cu atât mai mult.

            Ei bine, această carte este poate cea mai sistematică abordare a suferințelor spiritului, a acelei insatisfacții ontologice despre care vorbeam, a acelei sete de „ființă” pe care o simțim și o reprimăm în mod curent prin soluții care nu doar că nu o potolesc dar mai mult o aprind. După Noica, ființa se realizează (dar niciodată pe deplin) printr-o dialectică între General-Determinații-Individual. Cu alte cuvinte Ființa (ca fiind maximum de generalitate care poate fi conceput) se împlinește, căpătând anumite determinații specifice, în entități individuale. Aceasta este versiunea perfectă a împlinirii ființei căci de cele mai multe ori ființa rămâne în generalitatea ei, alteori se oprește la simplele determinații, iar uneori sfârșește în individuație, pierzându-se pe sine însăși. Noica crede că această schemă e valabilă inclusiv pe planul realității ontice, aducând exemple din biologie și cosmologie unde „ființa” se confruntă cu mai multe versiuni de a fi: să rămână o „supă primordială”, indistinctă, unde totul este dar nimic determinat încă nu există, să rămână la simple determinații, anume la procese și fenomene fizice și chimice (și nu este universul format în mare parte din aceste „determinații” care nu ajung să se individueze în vreo stea sau planetă, ca să nu mai vorbim de galaxii?), în sfârșit să se individueze în „sisteme” planetare sau, pe Terra, în viață și civilizația umană.

            De asemenea, schema General-Determinații-Individual este valabilă, crede Noica, și pe planul istoriei și a civilizației umane. O societate poate să rămână exclusiv la general și să nu-și dea sieși determinații precise, ori poate respinge generalul și rămâne doar pe planul determinațiilor sau individualului.

            În ce măsură toate acestea au vreo relevanță pentru omul în carne și oase, pentru fiecare dintre noi? În ce măsură ce se întâmplă pe plan cosmic și biologic afectează și persoanele umane și cum – și prin ce mijloace – ajungem să trăim această dialectică dintre general, determinații și individual? Am lămurit mai sus că ceea ce ne face să „trăim” în acest registru ontologic este o facultate astăzi uitată, anume spiritul nostru. El este cel care suferă în noi, iar el ni „se dă” într-una din versiunile maladive amintite mai sus: fie ca o carență (mai mult inconștientă și deci dorință inconștientă) a generalului, individualului și determinațiilor (catholita, todetita și horetita), fie ca un refuz (lucid) al acestora, maladii pe care le reia în ordine inversă în a doua parte a cărții: ahoretie, atodetie, acatholie. Dar înainte de a intra în amănuntele legate de aceste întruchipări specifice și maladive ale spiritului în noi, ar trebui să spun că ceea ce cred că este o caracteristică comună a tuturor acestor „suferințe ale spiritului” în căutarea lui de sine însuși: fiecare dintre ele, cu excepția ultimeia, este o formă de a respinge realitatea / ordinea dată, de a afirma că viața e în altă parte! Fiecare este o boală care ne face să visăm la viața adevărată!

            Mai întâi, boala care ne face să visăm este carența generalului în noi, carență care poate fi inconștientă sau conștientă de ce-i lipsește: catholita (de la grecescu „katholou” – „în general”). De câte ori nu ne-am simțit copleșiți de neînsemnătatea proprie, de sentimentul că tot ce există nu înseamnă nimic, de senzația teribilă a zădărniciei a tot ce ni se întâmplă, a vieții noastre, a insignifianței mediului în care trăim și a felului în care curge viața noastră? Acest sentiment este generat, crede Noica, de absența generalului, dacă vreți, a unei semnificații generale sub semnul căreia să se aștearnă faptele și gândurile noastre. Existențialismul stă sub semnul acestui sentiment pentru că tot ce există ia chipul absurdului – literalmente chipul absenței semnificației înglobatoare a fragmentelor, a atomilor, a entităților individuale. Totul se împrăștie, se fărămițează, se pulverizează sub… impulsul acestei carențe a generalului.

            În versiunea inconștientă a catholitei, Napoleon – tocmai pentru că suferă de această carență a generalului fără să știe – se ambiționează să-l întrupeze în propria sa persoană, schimbând idee după idee: Revoluția Franceză, Imperiul, ideea europeană, chiar și Biserica. Un alt bolnav emblematic de catholită este fiul rispitor care, fiindcă nu se regăsește în generalul de acasă, încearcă să găsească generalul… în lumea largă. Aventurierul pe care-l reprezintă fiul risipitor identifică viața cu „experiența în general”, cu „a cunoaște lumea”, cu „a acumula experiență”. Toate acestea sunt simple „generaluri”, iar ceea ce el nu știe este că-i lipsește un general anumit, acel general care să se cupleze desăvârșit cu propria lui individualitate. Cea de-a doua formă de catholită este catholita conștientă de motivul suferinței sale, cea în care bolnavul știe că-i lipsește generalul. Exemplul invocat de Noica este filosoful danez Søren Kierkegaard care deși caută generalul îl evită ori de câte ori are șansa să-l întâlnească. Elocventă este subminarea logodnei cu Regine Olsen („generalul căsătoriei”) în numele „generalului” credinței în Dumnezeu. Deși pornit în căutarea generalului, Kierkegaard știe cum să se eschiveze de fiecare dată de la găsirea lui, rătăcind indefinit pe cărările secundare ale determinațiilor și individualului, ajungând în cele din urmă să facă elogiul individualității autentice, absolute. De aici tribulațiile nesfârșite din Jurnalul său, măștile pe care le ia, perfecta coerență cu care îmbrățișează un personaj doar pentru a-l dezavua, cu aceeași forță de convingere, în următorul său avatar. Lipsa generalului – și mai ales conștiența acestei carențe – ne face deseori să îmbrăcăm hainele histrionului, ale măscăriciului, ale sofistului. La fel ca și sofistul care – în numele unui adevăr (al unui general) absent – poate îmbrățișa toate punctele de vedere posibile, Kierkegaard nu depășește stadiul estetic, infinitatea posibilităților, bucurându-se de senzația plenară a coexistenței lor –  un „tot” indistinct, surogat al generalului.

            Următoarea maladie consemnată de Noica este todetita (de la grecescul „tode ti” – acesta anumit) și reprezintă carența individualului. De o asemenea carență suferă epoca noastră care stă sub semnul exactității, al preciziei, al numerelor, al statisticii, al cifrelor, într-un cuvânt al capturării de general. În catholită se suferea de absența unui general anumit, în todetită – un individual potrivit lipsește.[2] Sentimentul inadecvației este cel care îl bântuie pe bolnavul de todetită, în timp ce sentimentul exilului era cel definitoriu pentru bolnavul de catholită. Căci bolnavul de todetită simte că generalul nu și-a găsit întruparea niciunde, îndrăgostitul de pildă, setos de ideal (adică de general) va avea mereu de îndurat falia dintre generalul căutat și individualul în care acesta pretinde că s-a întrupat.[3] Utopiștii suferă de todetiă, încercând să întrupeze un general într-o entitate individuală… perfectă și fantomatică. Statele Unite ale Americii reprezintă încercarea modernă de transpunere în act a Generalului (ideile prezente în Constituție) cu toate inadecvările pe care le știm. Suferindul de catholită – cel care nu găsea generalul – trăia zădărnicia, trecătorul și nimicnicia lumii; suferindul de todetită – cel care nu găsește individualul potrivit – trăiește un neant de suspendare: totul „plutește” pe deasupra sa, totul este gata să fie, dar nu se realizează, nu se împlinește, nu se individualizează. De todetită suferă și logicienii, lingviștii, sociologii și ideologii cărora nu le plac limbile naturale, istoria, respectiv societatea civilă sau geneticienii cărora neplăcându-le codurile genetice actuale încearcă să le schimbe, să le raționalizeze, să le supună unui model rațional, general, să găsească întruparea cea mai adecvată modelului rațional. Noica consideră pe bună dreptate că Europa se pregătește să intre în zodia todetitei, unde individualul care întrupează perfect generalul este țelul tuturor cercetărilor actuale. Într-adevăr, nu putem spune că Noica s-a înșelat, trăim într-o lume obsedată de un om îmbunătățit / augmentat, de cea mai bună versiune a inteligenței artificiale, de cea mai bună societate, de cea mai bună viață…

            Horetita, cea de-a treia maladie inventariată de Noica, din grecescul „horos” – determinație, se referă la o afecțiune a voinței, iar imaginea emblematică este a lui don Quijote. Afecțiune a voinței, în vreme ce catholita era o dereglare a afectivității, iar todetita a inteligenței și cunoașterii. Suferindului de horetită îi lipsesc determinațiile pe care se grăbește să le transpună singur în viața sa. El este copt pentru „aventură”, copt pentru „război”, copt pentru a da ființă individuală unui general despre care știe totul – doar că circumstanțele îi sunt nefavorabile și atunci și le inventează singur, și le dă sieși – chiar dacă într-un mod caraghios și caricatural. Cei care nu mai au răbdare să aștepte ca un general să se realizeze – cumva de la sine prin ei – se întâmplă să-i grăbească ivirea cu prețul unui schematism extrem, așa cum don Quijote aproape că se proclamă pe sine cavaler punându-și un coif de carton pe cap și aranjând să vadă niște aventuri cavalerești în orice îi iese în cale. Explicația genezei horetitei este, după Noica, următoarea: autoidentificarea cu generalul, autoproclamarea individului ca purtător de general (fără să rabde o gestație necesară) duce la eșecul determinațiilor.

            Intrăm, cu a doua parte a cărții, pe terenul reversului primelor trei tipuri de maladie, așa numite ale lucidității, cele care, în deplină cunoștință de cauză refuză unul dintre cei trei termeni din schema ontologică nicasiană: fie determinațiile, fie individualulul, fie generalul. În prima listă (catholită, todetita, horetită) omul suferea de câte o carență a unuia dintre ei, așa cum în viața obișnuită suferim de câte o lipsă de vitamine sau minerale ori proteine, carență care-l făcea să le dorească, fie și inconștient, să tânjească după ele, să le caute și să le invoce în fiecare act al vieții lui, mai mult, să graviteze cu întreaga lui viață în jurul elementului carent. În cea de-a doua listă însă omul refuză voluntar câte unul din termenii amintiți, așa cum uneori omul refuză, din varii motive, să mai mănânce sau să călătorească, să facă dragoste sau să doarmă, așa cum se întâmplă în ascetism (religios sau laic) sau, dimpotrivă, renunță la căutarea generalului, declară moartea lui Dumnezeu și proclamă existența exclusivă a individualului sau, cel mult, a determinațiilor, așa cum se întâmplă în zilele noastre, cu filosofia analitică, cu noul empirism, cu realismul științifico-tehnologic.

            Aceste „autoîmbolnăviri” unde omul își dă, cum vom vedea, bogate justificări sunt față de bolile din prima categorie exact ceea ce este un ascet care postește față de un flămând, un abstinent de somn față de un insomniac cronic, un „înțelept” anorexic  față de un „nebun” anhedonic. Ultimele trei maladii sunt tot atâtea forme ale „înțelepciunii”, luând chiar chipul unor respectabile filosofii sau religii, în timp ce primele erau tot atâtea nebunii ce-și găseau cea mai bună expresie în literatură și artă.

            Ahoretia – refuzul conștient al determinațiilor – este chiar maladia de care suferă autorul însuși. El se dă pe sine exemplu și își alcătuiește cu acribie și probitate propria fișă clinică. În numele a ce, sub ce motiv, ar refuza un om să  „petreacă”, să se bucure de plăcerile simple ale devenirii, să-și dea sieși curs în ordinea evenimentelor și a faptelor? Răspunsul lui Noica este limpede: în numele generalului. Mai ales naturile teoretice, speculative și contemplative sunt tentate să adopte o asemenea atitudine față de circumstanțele vieții propriu zise. Refuzul diferitelor chemări ale vieții, ale erosului de pildă, retragerea în singurătate, recluziunea, respingerea călătoriilor (doar ca simplă ilustrare – Socrate și Kant nu au părăsit orașul lor) sunt manifestările sau mai precis non-manifestarile ahoreticului. Apropo de non-manifestare, ahoretia caracterizează foarte bine spațiul indian, cu înțelepciunea lui nonfaptică, o civilizație ai cărei zei par să fie cuprinși, dimpotrivă, de morbul horetitei, al freneziei determinațiilor, în vreme ce omul le refuză în numele unui general care-i cuprinde atât pe oameni cât și pe zei.

            Oare, nu am putea spune și noi, pentru cultura română, că suferă de aceeași ahoretie, de refuzul morbid al ieșirii din sine și al manifestării de sine? Generalul invocat de români pentru a nu face nimic, pentru a nu se manifesta, pentru a nu se pune în ordine ține de obicei de o metafizică nihilistă și sceptică, dacă nihilismul și scepticismul pot fi cu adevărat metafizice: „la ce bun?”, „toate sunt una!”, „nimic nou sub soare”, „ce e val ca valul trece” sunt doar câteva din sentințele invocate de români pentru a-și justifica nonacțiunea. Că acest „general” nu e tocmai un general în sensul ființei, ci mai curând un general în sensul neființei? Să ne amintim atunci vorba lui Hegel, anume că „neființa este ființa fără tensiunea determinațiilor”. Motive de ordin realist, istoric s-au tot dat acestei înclinații spre non-manifestare: provizoratul la care ne-a obligat mereu istoria noastră, căci în poveștile noastre sfârșitul neașteptat și prematur al unei acțiuni importante sau al unei vieți întregi este redat de teribila expresie „când îi era lumea mai dragă”, năvălirile neașteptate, fără calendar, ale turcilor, care ne obligă să agonisim puțin pentru a nu fi distrus mult și să trăim pe picior de plecare sau mai precis de fugă pentru a nu fi anihilați și de asemenea să refuzăm „deschiderea drumurilor” de care poate oricând beneficia inamicul nostru, întotdeauna mai puternic decât noi la vileag, dar vulnerabil pe terenul nostru – șerpuitor, crengos, cărărat. Această din urmă dromofobie românească persistă și azi în ceea ce putem numi „boala autostrăzilor”, de care nu putem scăpa de unii singuri ci doar sub influența sănătoasă a unei puteri străine. Indiferent care sunt explicațiile istorice, un lucru e sigur, nu doar Noica, ci românul în genere suferă, din cele șase maladii, cel mai mult de ahoretie. Într-adevăr, Noica crede că ahoretia este maladivitatea principală a spiritului românesc, doar că, spre deosebire de considerațiile mele anterioare, Noica îi dezvăluie exclusiv valențele pozitive, deschizătoare chiar de o nouă orientare a lumii – o nouă ordine mondială? – unde cultura română ar putea fi elementul mijlocitor între Apus și Orient.

            Iată cum, inspirată de medicina spirituală schițată de Noica, o viitoare terapeutică filosofică se poate constitui (terapeutică, nu consiliere, filosofia trebuie să-și asume curajos rolul său dintotdeauna, aceea de a fi o terapeutică și în niciun caz „consiliere” a omului cotidian, căci ea vindecă sau ajută spiritul care suferă în noi, ne spune măcar că durerea care iradiază în suflet sau în corp vine din altă parte, de la un „organ” neștiut, necunoscut, anume spiritul nostru. Ei bine, ce poate spune terapia filosofică unui om care nu vrea să-și dea sieși determinații, care refuză să iasă din el, să se manifeste? În primul rând, terapeutul va identifica generalul în numele căruia individul respectiv refuză să prindă chip, refuză să participe în vreun fel la circumstanțele obișnuite, refuză să aibă o viață. Generalul poate să fie Ființa sau, după cum am văzut, neființa, poate fi Dumnezeu sau Puritatea angelică ori Totalitatea indistinctă a posibilităților despre a cărei atracție vorbește și S. Kierkegaard. O fată care își refuză  consecvent pretendenții o poate face în numele unei totalități răsturnate în care poate în acest fel păstra la un loc, sub specia posibilității, toate opțiunile de ființă pe care le-a avut la un moment dat. Opusul ei, fata bolnavă de horetită, va ceda primului bărbat mai insistent, nerăbdătoare fiind să capete determinații, să devină femeie, chiar cu riscul schematismului donquijotesc de care am vorbit. După identificarea generalului în numele căruia se refuză determinațiile și, pe cale de consecință a motivelor pentru care persoana respectivă se confruntă cu un asemenea refuz, ar trebui să poată fi identificat modul propriu în care individul se poate cupla cu generalul său.

            Lumea pe care o visează bolnavul de ahoretie este o lume a ideilor, a esențelor pure, a generalurilor neîntinate de nici o manifestare, de nici o determinație, de nici o ieșire din sine. Viața adevărată a bolnavului de ahoretie se desfășoară într-o lume împietrită în care nimic nu intervine pentru a-i schimba dramatic ordinea – aproape imaterială, căci nemanifestată. Vestitul concept al procrastinării, al amânării nedefinite a unui proiect își poate găsi aici, în ahoretie, un foarte potrivit temei. Căci deși teoretic suntem conștienți că fără determinare nu se poate căpăta ființă proprie totuși ne eschivăm, amânăm indefinit câte un plan, câte un proiect tocmai pentru ca frumusețea lui ideală, in statu nascendi, să nu fie stricată de realizarea sa propriu zisă, de concretețea trecerii sale în act.

            Atodetia, următoarea maladie autoprovocată, lucidă, este refuzul individualului. Suferindului de atodetie nu doar că nu-i lipsește individualului, dar îl irită, îl descumpănește, îl vrea dispărut. Prea încurcă indivizii marile afaceri ale absolutului, ale generalului și de aceea trebuie reduși la tăcere, așa cum i-ar fi redus Platon în cetatea sa dacă ar fi reușit să o împlânte pe tărâmurile Siciliei. Societățile religioase suferă deopotrivă de această boală, căci adunarea, ecclesia, biserica este socotită o entitate mai adevărată decât individualitatea, singurul sens al individului fiind acela de a se integra, de a se dizolva cât mai complet în ea, abia astfel descoperindu-și adevăratul sine care este deci un „noi”, o colectivitate care are darul să unifice multiplul, să topească și să șteargă diferențele. Tinerii se simt deseori atrași către această soluție a individualității care este de fapt o disoluție a ei. Descoperirea eului propriu, a unicității persoanei este o provocare grea căreia nu mulți îi pot răspunde într-un mod adecvat, știind bine acum ce acordaj / reglaj fin presupune cuplarea dintre individual, determinații și general. Și atunci mulțimea se prezintă ca o soluție salvatoare: adevăratul meu eu este de fapt acest „noi” atât de plăcut al mișcării hippie sau al unei ideologii oarecare, ori al unei mișcări de… integrare în Absolut. Cu cât mai deplină va fi anihilarea sau nimicirea sinelui, a eului propriu, cu atât mai mult voi avea sentimentul că sunt cu adevărat, că ființa însăși s-a instalat asupră-mi. Generalul gol, fără determinații, fără gânduri, fără amintiri se așază înlăuntrul unei entități care nu (mai) vrea să fie un individ.

            Cel mai reprezentativ filosof suferind de atodetie este, după Noica, Immanuel Kant. El respinge total individualitatea, individul în carne și oase, reducând totul la un formalism etic absolut, unde individulitatea este desființată atât în persoana mea, cât și în persoana celuilalt în numele unui principiu, al unui imperativ, al unei legi morale care va fi cu atât mai respectată cu cât obiectul la care se aplică este mai puțin prezent. Căci atunci când tribunalul propriei conștiințe mă cheamă la ordine eu trebuie să-mi anulez propria identitate cu mine, să mă las judecat (de conștiința mea!) ca și cum nu eu, ci un altul ar fi în joc – atât în ipostaza celui judecat, cât și a judecătorului. Curios cum tocmai această dedublare de sine este un mecanism perfect al anulării individualității, al depersonalizării. În sfârșit, la fel stau lucrurile și în privința actelor noastre morale față de semeni: ele sunt cu atât mai morale cu cât nu mă raportez la persoana celuilalt cât la natura sa rațională, toate sentimentele care îl fac pe celălalt să fie o ființă în carne și oase (empatia, compasiunea, iubirea) fiindu-mi interzise de morala acestui bolnav de atodetie.

            În sfârșit, acatholia se referă la refuzul generalului. Cu această maladie, Noica înregistrează poate cel mai bine simptomele epocii noastre: contingență, relativism, individualism, pozitivism, nominalism. Epoca postmodernă suferă de acatholie și, evident, noi cei care trăim în ea îi împărtășim simptomele. Individul contestă generalului orice drept asupra sa, afirmându-se exclusiv pe sine însuși. Semnificațiile generale sunt desființate, recunoscându-se doar sensuri locale, regionale, perisabile și versatile. Nu există decât atomii cu ordinea lor datorată întâmplării și purului hazard. Faptul că empirismul englez și filosofia analitică sunt astăzi filosofiile oficiale ale Europei confirmă maladia în care ne aflăm: acatholia.

            Don Juan este figura emblematică a acatholiei, iar această boală este una a civilizației, în vreme ce atodetia este boala culturii (distincția este spengleriană și se referă la orientarea civilizației spre valorile tehnico-știintifice, legate de confort și bunăstare materială, spre deosebire de cultură care urmărește valori spirituale, realizarea generalului, a omului ideal).

            Când are în față un om care afirmă în acest mod asumat și exacerbat individualitatea în contra generalului un eventual filosof terapeut ar putea să-i alcătuiască fișa clinică astfel: preocupat doar de sine însuși, cu puternice tendințe spre narcisism; este interesat de ceilalți și de societate doar în măsura în care îi pot confirma importanța propriei individualități de care de altfel este destul de sigur; chiar și când cere confirmarea celorlalți aceasta este cantitativă, numerică, iar nu calitativă (număr de likeuri, de voturi, de exemplare vândute, de urmăritori); nu are în vedere un dincolo al propriei lui vieți, o ordine sau o semnificație generală în care să așeze întâmplările propriei lui vieți, ci orice obiect care-i cade sub ochi poate deveni semnificativ prin comentariile pe care le face asupra lui; el consacră fiecare fragment din realitatea dată prin atenția pe care i-o acordă și prin difuzarea lui, deseori ca atare, neprelucrată, prin mijloacele de difuzare a imaginii – fotografie, clip video etc.

            Orice măruntă fărămitură a realului devine centrul de interes al acatholitului, așa cum vedem că se întâmplă în zilele noastre – dispariția marilor narațiuni, proliferarea povestirii minore și a reproducerii exacte a atomilor de realitate. Exactitatea a luat locul adevărului în zilele noastre, cu enorme beneficii pe plan tehnic și științific, dar și cu o imensă mutilare pe plan interior. Individul actual se afirmă pe sine în contra generalului, dar chiar în acest mod al refuzului generalul este încă prezent, este încă invocat ca termen esențial al unui raport de opoziție definitoriu pentru individ. Individul va recunoaște în urma unei anamneze bine conduse că are nevoie de general, că la urma urmei este un termen corelativ, indisolubil legat de general.

            Mă întreb dacă tânărul de astăzi mai știe că războiul pe care-l poartă este împotriva generalului, așa cum era încă în vremea în care Noica își scrie cartea. Pentru el individualitatea exaltată de acatholie a devenit o obișnuință, un mod de a fi și de aceea un bun filosof terapeut l-ar putea face să conștientizeze, să-și reamintească lupta din spatele acestei stări de lucruri. În felul acesta abia ar putea să-și redobândeasca o demnitate eroică pierdută, să-și asume din nou ființa spirituală ocultată azi prin toate mijloacele, să repună realitatea în termenii schemei Individual-Determinații-General de care vorbește Noica sau în termenii altei formule, eventual proprii, cu relevanță metafizică.

            Dacă toate celelalte cinci maladii ne fac să visăm, cea de-a șasea este cea mai antionirică și antireverie, cea mai mundană, cea mai înverșunată împotriva oricărei forme de transcendență, de depășire a imediatului. Catholita ne făcea să fim Napoleon sau să vrem să fim un Napoleon. Todetita să înființăm societatea perfectă, să întrupăm Ordinea Absolută într-o entitate individuală desăvârșită. Horetita să schimbăm lumea, dându-ne singuri determinațiile care ne lipsesc pentru întruparea generalului. Ahoretia – ne făcea să visăm la o lume a totalității și a purității în care putem pluti în nedefinit, fără să fie nevoie să alegem sau să făptuim. Atodetia – întemeia visul unei lumi în care individul își găsește adevăratul sine topindu-se în ceilalți, în „noi”. Numai acatholia întrerupe visarea și cu ea constituirea unei alte lumi, obligându-l pe om la simpla percepere a unei realități senzoriale, sparte în bucăți, fragmentare. Dacă este adevărat că lumea este visul unui zeu care doarme, atunci, acatholia vrea să ucidă acest zeu care este spiritul din noi!


[1] Vezi Costică Brădățan, Ladri di Parole, în Observator cultural, nr. 567 din 18-03-2011, articolul poate fi citit aici: https://www.observatorcultural.ro/articol/ladri-di-parole/

[2] În timp ce catholita era maladia spirituală a imperfecțiunii, anume aceea de a nu putea obține generalul potrivit, todetita este oarecum maladia perfecțiunii, sau la om a dispoziției teoretice în care-l așază confiscarea lui de către un sens general, făcându-l să nu-și afle individualul potrivit.” (Constantin Noica, Spiritul românesc în cumpătul vremii. Șase maladii ale spiritului contemporan, Editura Univers, București, 1978, p. 51)

[3] „Omul vrea să fie și vrea să vadă o lume care este. Îi e o suferință să constate că și el și lucrurile au intrat în monotonia generalului, unde orice demers și afirmare pretins individuală sunt captate de statistică. Todetita este, dimpotrivă, maladia spirituală pe care o încearcă omul în clipa în care își dă seama că este prins de statistică.” (Ibidem, p. 57)

INDICAȚII DE CITARE

Horia Vicențiu Pătrașcu, „Bolile care ne fac să visăm. Pledoarie pentru o terapeutică filosofică” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.

%d blogeri au apreciat: