Horia Cinteză
Viețile mărunte
O viaţă măruntă, trăită bine, poate fi, cu un număr modest de împliniri majore şi o puzderie de satisfacţii mărunte, o adevărată realizare. De aceea făcea pe nebunu’ Ulise, fugea de gloria pe care altii o râvneau. Ceea ce privit din afară poate părea neimpresionant, este descalificat doar din invidie sau poate chiar din admiraţie ascunsă. Destinele glorioase sunt, la o examinare atentă, aproape invariabil triste şi de multe ori tragice. De aici li se trage şi gloria, din enormitatea obstacolelor cu care se confruntă, a ticăloşiei pe care o înfrâng sau şi-o înfrâng, şi a sorţii neprielnice deasupra căreia reuşesc să se înalţe… însă doar un moment! Dacă momentul acesta se duce şi trece atunci tot ce mai rămâne e doar adversitatea pe care vor trebui să o contracareze cu ce mijloace mai au… în continuare şi mereu, iar dacă au noroc să trăiască vieţi bune, adică plăcute şi uşoare, vor ajunge să trăiască şi ei în paradisul bucuriilor mărunte. Nimeni nu trăieşte fericit până la adânci bătrâneţi o viaţă glorioasă, deşi există totuşi un soi de „glorie” minionă în a trăi o viaţă plăcută şi satisfăcătoare o vreme cât mai lungă, chiar şi până la „bătrâneţile adânci” (de peste 80 de ani, cum avem actualmente exemplul lui de Niro).
Şi aici ajungem să ne punem întrebarea? Oare “binele” acestea mai este de dorit? Oare nu suntem descurajaţi, cel puţin de idealurile romantice, să râvnim la acest tip de existenţă, lipsit de trudă, fără mari suişuri şi coborâşuri, dar totuşi marcat de o fluctuaţie cu trend ascendent? Putem accepta să trăim marea iubire dacă nu este tragică? Dacă nu ne consumă şi nu pretinde sacrificii? Dar dacă, marea iubire e de fapt “mica iubire”? (Adică aia care chiar dacă începe gradios şi meteoric, dă să se continue monoton şi frugal, sau chiar să dispară cu totul într-o mediocritate confuză.) Sau dacă e vorba despre o succesiune de mici iubiri care tăinuiesc doar instincte şi închipuiri desantate despre umanitate şi “celălalt om”.
Şi dacă răspunsul cumva este da, atunci mai rămâne de chestionat cu câtă libertate de mişcare ne dorim să “navigăm” pe apele line ale acestei fericiri aproape meschine: oare chiar merită să ne dorim “întâlniri cardinale”? De ce? Pare că au în ele ceva fatal care te trage după ele cine ştie unde, independent de ce ai putea să îţi mai doreşti după aceea, sau de ceea ce ai năzuit până atunci.
Locus of control este denumirea din limba engleză pentru noţiunea psihologică care descrie perspectiva individului cu privire la panoul de comandă al propriei sale existenţe. Lucru care influenţează reprezentarea acestora despre puterea personală de a influenţa într-o măsură mai mare sau mai mică ceea ce li se întâmplă, ceea ce pe cale de consecinţă va afecta motivaţia şi comportamentul indivizilor în cauză. Dacă cineva are convingerea că are acest panou de comandă este în interiorul său atunci va avea încredere în sine, îşi va asuma riscuri controlate în măsura în care le poate controla şi îşi va asuma responsabilitatea pentru consecinţele deciziilor personale. În schimb dacă cineva vede această punte de comandă ca fiind ceva exterior sieşi şi ne-la-îndemână, atunci va avea o credinţă în puterea mai mare a destinului, norocului etc. Lucrul acesta reprezintă în general o slăbiciune, cum o asemena poziţionare este asociată cu performanţe scăzute şi o fragilitate a sănătăţii mentale ca urmare a rezilienței reduse care decurge dintr-o încredere în sine redusă.
Întâlnirile cardinale vorbesc despre momentele existenţiale asumate sau subsumate categoriei de pierdere a busolei, sau, dimpotrivă, de găsire a sensului existenţial. Ceea ce rămâne comun în ambele cazuri este faptul că se pune în discuţie o repoziţionare a reperelor fundamentale. Ăsta este momentul în care intri într-o sectă dubioasă sau momentul în care îţi pierzi definitiv credinţa. Ăsta e momentul în care te îndrăgosteşti orbeşte sau ajungi, dintr-o dată sau într-un sfârşit, să fi complet dezgustat de persoana pe care cândva ai iubit-o sau admirat-o. Oricum ar fi, asta este momentul în care pierzi controlul. Pentru cei fascinaţi de ideea de destin şi personaje carismatice care te pot detraca şi retraca, ar putea fi ceva fascinant şi atrăgător. Dar pentru ceilalţi care încearcă să fie şi căpitani şi timonieri ai corabiei propriei vieţi pe oceanul destinului nu e decât cântecul de sirenă de care trebuie să se ferească… dacă pot! (…mă gândesc un pic la Ulise, legat de catarg, ascultându-l!)
INDICAȚII DE CITARE:
Horia Cinteză, „Viețile mărunte” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 11/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 