(Antiquarium del Palatino, Roma)
NR. 6 / 2025
DOSAR: DOLCE FAR NIENTE (răgaz, contemplare, otium)
Revin asupra unei chestiuni despre care am mai scris în paginile revistei noastre. Nu mi-am propus să văd neapărat ce se spune de obicei cu privire la faptul înțelegerii, însă cred că ar fi elocvent uneori, cel puțin în legătură cu peisajul instabil și mereu accidentat al vieții noastre mentale. Ar fi însă și destul de îndoielnic, precum tot ce „se spune”. Cu toate acestea, am reținut câteva supoziții, sesizabile mai ales în cazul acelor voci care se văd autorizate să se pronunțe cu privire la școala de astăzi, la educație și actul de învățare.
ȘTEFAN AFLOROAEI
Daimonul te îndeamnă să nu faci, demonul să faci. Altfel spus timpul lui dolce far niente este stăpânit de daimon (nu era timpul în care trăia Socrate un astfel de timp?), față de timpul ‘iudeo-creștin’, ulterior occidental – al activismului, progresului, pe scurt al Faptei, aservit în întregime Demonului. Acesta din urmă este timpul înecat în amărăciunea lăsată de orice faptă în urma sa. (…) Fără daimon, fără această contra-parte umbroasă, întunecoasă, noptatecă a sa, e îndoielnic că Apollo ar mai fi strălucit atât de puternic în lumea greacă sau, ca să ne exprimăm în termenii familiari misticii germane, poate chiar el, daimonul ‘socratic’, este miezul întunecat al luminii apolinice și condiția ei de posibilitate.
HORIA VICENȚIU PĂTRAȘCU
Obișnuim să vedem evoluția ca pe un proces biologic ascendent, de îmbunătățire a calității vieții în ansamblu. Evoluția înseamnă, desigur, adaptare la mediu, sau la ceea ce se arată potrivnic, dar mi-e greu să înțeleg de ce la un moment dat viața a pășit pe uscat și „a văzut că e bine”. Poate că existența pur terestră este un fel de exil. Balenele și delfinii cred că au înțeles asta atunci când s-au reîntors în larg. Și probabil că nici un animal nu se simte atât de bine în mediul său acvatic ca meduza.
LIVIU COCEI
Punctul înspre care converg toate capitolele primei cărți scrise de Cioran este cel al unei trăiri de o intensitate vecină cu infinitul, una care să spulbere formele limitate ale vieții obișnuite. De aceea, așa cum am argumentat într-un alt articol, încercarea lui Cioran din Pe culmile disperării are drept nucleu generator disjuncția exclusivă forma sau infinitul. Atunci când ajungi la rădăcinile ultime ale subiectivității, iar trăirea atinge o „intensitate infinit bogată”[3], orice contur finit își pierde limitele, iar „formele plesnesc într-o exaltare de agonie și încântare.”
DRAGOȘ GRUSEA
Ziua odihnei reprezintă o tradiție iudeo-creștină, ea nefiind atestată la alte popoare; romanii, de pildă, aveau diverse festivități închinate zeilor, dar ele erau legate de momente ale anului și nu de o zi anume. La iudei porunca respectării Sabatului apare clar exprimată de Dumnezeu în cadrul Decalogului (vide Ieșirea 20, 8-11 și 34, 21; Deuteronomul 5, 12-15), precum și în alte contexte ce prezintă rânduieli generale (vide Ieșirea 23, 12; Leviticul 23, 3 ș.a.), deoarece El Însuși S-a odihnit după ce a creat lumea, dar mai ales pentru amintirea scoaterii poporului iudeu din robia egipteană.
Viața omului în căutare permanentă a mijloacelor de a se susține aduce cu sine neliniști, amărăciune, epuizare. Alergăm încolo și încoace în căutarea împlinirii materiale care se traduce în destui bani pentru a ne procura cele care ne trebuie și cele despre care credem că ne trebuie. Primele ne sunt comune cu toate celelalte ființe de pe pământ, cele din urmă, zic eu, sunt proprii oamenilor. Dar vine un moment în care în viața noastră intervine oboseala, când am vrea o izbăvire din această zbatere.
ALEXANDRU POPP
La școală, în lumina învățăturilor lui Marx și Engels, ni s-a spus că ”munca l-a creat pe om”. Cu alte cuvinte, pentru că mersul biped i-a eliberat mâinile, adică membrele superioare, primatul numit Homo sapiens, imediat ce a văzut că poate să le folosească în alte scopuri, a profitat, încercând să făurească tot felul de lucruri și lucrușoare, unelte, arme, haine, podoabe, adăposturi și ce s-a mai putut. Și încă se poate. Munca l-a creat pe om, apoi, chipurile, făurind tot felul de lucruri, a căpătat un fel de adicție, a vrut să facă mai mult.
AMALIA DIACONEASA
Până la secolul vitezei, oamenii profitau mult mai des de momentele de relaxare blajină și de kaif; ei prețuiau ritmul încet al vieții, spre deosebire de contemporanii noștri, de noi toți, care am fost educați social în spiritul grabei, aflându-ne în permanentă competiție, cu piciorul pe accelerator.
DORIAN FURTUNĂ
Anticii se odihneau studiind. Și asta se numea, în Roma antică, otium, odihna rafinată a celor pentru care nevoile minții aveau importanță. Cândva, pe drumul lung și bolovănos care ne desparte de antichitate, am renunțat la studiu în favoarea lenevelii, am decis că nevoile minții pot, fără îndoială, aștepta vremuri sau oameni mai buni. Desigur, deciziile proaste ne ajung mereu din urmă și se răzbună, așa încât neexersata minte și-a pierdut întâi rafinamentul, apoi, pe nesimțite, și calitățile mai rudimentare, mai cotidiene.
CRISTIANA POPP
Judecând la non-problema liniștii mi-a venit în minte New York-ul pe care l-am cunoscut în urmă cu vreo cincisprezece ani și unde pentru prima dată în viață mi-am zis: uite un loc în care nimeni nu are liniște. De reținut că sunt o creatură urbană care nu înțelege de ce unora li se pare Bucureștiul un loc amețitor și zbuciumat, prin urmare este important din ce nivel zero vorbesc despre neliniștea newyorkeză, unde totul este grăbit și direcționat și hiperactiv.
CĂTĂLIN MARIN
Trebuie să considerăm că totul în lume este timp și vom observa că trecerea timpului lasă urme, chiar și asupra eului, a hârtiei, și în fiecare fir de iarbă. Însă, timpul trăit la maxim oferă liniștea creatoare și libertatea spirituală necesară oricărui iubitor de frumos. De aceea, se spune să prețuim timpul, care zboară repede; căci este latura vieții de care fiecare își poate alina sufletul sau, din contră, poate trăi ca într-un neant. Felul cum vom colora timpul, depinde de noi înșine, dar și de anumite circumstanțe.
EUGENIA ZAIȚEV
CRITICOSCOP
Într-o emisiune tip podcast de mare succes Shelise Ann Sola discută cu foști membri ai cultelor religioase autoritare. Tiparul poveștilor este foarte asemănător și victimele, într-o covârșitoare majoritate femei, fac parte din diverse comunități, de la ortodocșii evrei până la musulmani sau creștini. Țările de proveniență sunt diferite: Marea Britanie, SUA, Iran sau Arabia Saudită. Prezentatoarea, ea însăși supraviețuitoare a unui asemena cult, discută cu foști membri ai unor comunități radicale și extreme în controlul exercitat asupra adepților.
Recent, președintele Franței și-a anunțat intenția de a promova o măsură prin care să se interzică accesul la platformele de socializare online până la vârsta de 15 ani, motivul fiind recrudescența violenței în rândul tinerilor. În Australia, o reglementare similară, Online Safety Amendment (Social Media Minimum Age) Act, a fost adoptată la finele anului trecut, cu diferența că vârsta-limită a fost fixată la 16 ani, și urmează să fie aplicată începând din decembrie 2025.
ROBERT CORAVU
Poezia este un joc al hazardului, încărcat de toată frumusețea probabilităților. Ideea scriitorului Raymond Queneau aplicată în volumul O sută de mii de miliarde de poeme, de a-l transforma pe cititor în creator nu este nouă, dacă ne amintim de experimentele avangardiștilor. Ceea ce este însă într-adevăr inovator este modalitatea prin care cartea poate deveni, prin mijloacele simple pe care scriitorul le are la îndemână în epoca sa, o veritabilă mașinărie de produs versuri.
DAN LAURENTIU PĂTRAȘCU
Florin Müller distinge între trei tipuri de ,,puteri” în cadrul fenomenului fascist românesc, dar întotdeauna documentat: în trecutul apropiat, de până la instaurarea dictaturii lui Carol al II-lea, sunt partidele politice interbelice, conservatoare, corupte și anticomuniste, înclinând spre un regim autoritar fascist, la mijloc armata condusă de Ion Antonescu, de un fascism agresiv, însă alimentat în principal de temeri și alianțe geopolitice (atracția spre radicalismul criminal al regimului mareșalului Ion Antonescu provine din teama de Ungaria fascistă și protecția volatilă și aparentă a Germaniei naziste, totul în contextul Dictatului/Arbitrajului de la Viena din august 1940) și Mișcarea Legionară, revoluționară și fanatică în crezul său legionar, visând la o schimbare la față a României.
DAN ALEXANDRU CHIȚĂ
Luciditatea decepționată și sensibilitatea nevralgică reprezintă cei doi poli, oarecum antitetici, ai poeziei semnate de A.T. Branca, din volumul Live Camera. Conceptual, care se focusează pe propria biografie trecută, dar și prezentă, pe propriile trăiri sau experiențe pe care poeta le autopsiază cu ustensilele unei meditații confesive, cerebrale și insolite, deopotrivă.
SAVU POPA
Contribuții
În Vechiul Testament, Cartea lui Neemia, capitolul 4, evreii reveniţi din exilul babilonean reconstruiesc cetatea Ierusalimului, fiind obligaţi să o supravegheze noaptea, ca nu cumva duşmanii să-i atace, să-i omoare şi le distrugă munca de reconstrucţie: „Şi la vremea aceea am zis către popor: Fiecare, cu sluga sa, să rămână peste noapte în Ierusalim; noaptea, de strajă, iar ziua, la lucru!” (Neemia 4,16).
Încă de mici-copii vedem cum diversele zgârieturi ale pielii, ori vreo sclintire de mână, se vindecă aproape de la sine. Mai apoi aflăm că, prin virtuțile sale imunologice, organismul luptă cu (și învinge) bacterii și viruși ce ne asaltează mai mereu. Ne intră astfel în cap ideea că Natura a creat organismul viu cu așa înțelepciune dumnezeiască (sau, din sens invers, Dumnezeu l-a creat cu atâta știință), încât acesta tinde permanent înspre acel echilibru al perfecțiunii. Perfecțiune pe care o numim sănătate. Și într-o ființare (percepută astfel ca) autarhică.
MIRCEA BĂDUȚ
Se făcea că eram lângă fereastra camerei mele și blocul comunist din față părea mult mai aproape de al meu, detaliile erau mult mai vizibile. Atât de vivid, încât o văd pe Bette Davis din Whatever Happened to Baby Jane (1962) cu o pușcă în mână (precum Shelley Winters din The Night of the Hunter) privindu-mă fix și cu ură, îndreptând arma spre mine din spatele unei ferestre din acel bloc vizavi de al meu, aproape aliniată cu mine de parcă eu aș fi devenit rivala ei Joan Crawford.
ALEXANDRU IONAȘCU
Terapii filosofice
Am crezut o vreme că problemă majoră pe care o avea filosofia ţinea de opresiune, bazându-mi temerea pe opoziţia crâncenă pe care au întâlnit-o unii dintre cei mai mari filosofi, precum şi la persecuţiile la care au fost supuse cele mai luminate minţi în diverse vremuri. Însă aceea era epoca cuvântului rostit şi a tiparului, în care gânditorul era periculos pentru că ar fi putut să fie auzit, citit şi înţeles.
HORIA CINTEZĂ
UVERTURA
Termenul de cotidian înseamnă o încadrare în stereotip. De la primele gesturi ale începutului zilei și până la alegerile “capitale” ce ne ordonează ansamblul existențial, parcurgem fluid canale deja stilizate, induse sistemic cultural, etnic, politic sau determinate de moda momentului. Până și muzica pe care avem dispoziția să o ascutăm (voit sau în subsidiarul contextelor prin care trecem) sau cărțile ce au fost parcurse, fac parte dintr-un trend, dintr-un fond deja catalogat drept “valoros”, în context cu cine suntem sau credem că suntem noi.
Simfonia a V-a, compusă între 1901-1902, este contemporană cu Kindertotenlieder (Cântecele copiilor morți), un ciclu de lieduri pentru voce și orchestră compus pe poemele lui Friedrich Rückert, cu care împarte acelaşi caracter funebru. Nu se știe exact, însă cauza acestei stări de spirit ar putea fi o hemoragie care în februarie 1901 îl pune pe compozitor faţă în faţă cu moartea. Bruno Walter propune, într-o valoroasă scriere despre Mahler, locul acestei simfonii pentru drumul istoric al întregului ciclu simfonic, ca o evoluţie interioară a artistului şi omului.
LEONARD BOGA
Contribuții
Brusc îmi amintesc:/ puștiul cunoștea cu exactitate/ toate legăturile pe calea ferată/
de la Paris la București. (Fernando Pessoa)/
Să știi/ că m-a impresionat peste poate/
povestea asta cu puștiul./ Nu-mi vine să cred/ că a intrat tam-nesam în/
Cartea neliniștirii/ cu tot cu numele Bucureștiului,/ ceea ce dintr-odată/
mi-l face de două ori/ mai simpatic pe Bernardo Soares,/ căci în realitate al lui este meritul/ că și-a amintit de băiat./
ANGELA MARTIN
Poezie
Mă caut mereu/ în labirintul meu de tăceri/
unde haosul și ordinea le contopesc în poezie./ Picătura de tăcere/ revelează lumina semantică a cuvintelor neatinse/ și îmbrățișează cu faldurile albastre ale armoniei./ Am descoperit un palimpsest/ cu fraze pe care Dumnezeu a uitat să le șteargă/ și palindromuri înserate pentru cei ce nu găsesc calea.
GABRIELA BOTICI
Poezie
Lăsa de la o vreme câte o prăjitură pe marginea pervazului, așteptând pasărea despre care se spunea că aduce nenumărate nopți senine și răcoroase, când putem vedea limpede toate stelele . Așa pretindeau niște fete in rochiile lor albastre, vaporoase, care gânguresc în preajma ferestrelor.
Pisica nu putea să se ascundă încă în copac: nu apăruse nici măcar un muguraș.
Când se trezi o văzu uriașă la fereastră legănându-se fără frică pe o creangă.
FELICIA MUNTEAN
cineva toarce/ în altcineva//
nimeni nu întoarce/pe nimeni//
îmi iau doza/ de otium//
și începe/ studiul lumii//
ce liniște/ e în lene//
dulce lenevie/ desert preferat//
câtă vanilie/ atâta ciocolată
NIA DAMIAN
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
