Horia Cinteză
Venera gârbovită – Blue eyes unchanged
(Skanks don’t age like wine!)
Cu puțin înainte de a fi ascultat melodia pe care doresc să v-o recomand, am văzut o femeie cu (poate) cei mai frumoşi ochi albaştri. Cum presupun că citiţi acest mic text de pe un suport conectat la internet, aş dori să vă invit, în măsura în care pot invoca onoarea de a vă face o recomandare, să audiaţi melodia lui Michelle Gurevich „Blue eyes unchanged”. Faceți acest efort înainte de a continua lectura ori de a o opri definitiv. Dacă nu vă incită câtuşi de puțin la reflecţie, vă propun să renunţaţi în avans să mai citiţi acest articol, cum el este inspirat, de o vreme destul de lunguţa chiar, de acel cântec.
L-aţi ascultat? Sper că v-a plăcut sau v-a displăcut suficient de mult cât să mai vorbiţi măcar cu încă cineva despre el. Aşa că, dacă aţi decis să îmi urmaţi solicitarea, să purcedem cu mica istorioara pe care v-o propun.
Femeia cu ochii aceia superbi este o vecină a mea. Pare bătrână, chiar foarte bătrână. Însă nu ştiu exact cât de bătrână este pentru că presupun că e mai mult decât vârsta ce roade din trupul acestui om, cum la statura de 1,65-1,70 m nu pare să aibă mai mult de 40 kg, fiind aproape un schelet ambulant, cu ochi serafici şi blânzi, trangand după ea un troliu pe jumătate plin cu alimente, echivalent cu aproximativ jumătate din greutatea ei, de parcă s-ar fi desprins dintr-o icoană iar acela ar fi sacul cu păcatele condesate ale lumii, care devin, asemenea unei stele de neutroni, tot mai reduse ca volum şi mai mari ca masă, pe măsură ce o storc pe ea de viaţă. Vârsta şi ridurile nu i-au şters definitiv frumuseţea, cum dincolo de ridurile şi suferinţa care i se citesc pe chip, se pot încă discerne blândeţea şi generozitatea, atunci când zâmbeşte, cu greu, în pofida greutăţii şi a durerii.
Îmi pare rău pentru ea însă compasiunea nu e decât sluga admiratiei – femeia asta bătrână, cu toate durerile şi greutăţile ei, are ceva triumfător în ea care îmi impune respect şi admiraţie: e tot frumoasă într-un fel. Probabil că a fost îngenunchetor de frumoasă. Acum parcă doar ochii au rămas, arzând cu flacără albastră într-un chip sleit de putere, într-un trup aproape stors de viaţă.
Mult mai recent, am văzut o bunicuţă cu nepotetii la plimbare prin Luna Park. (*Îmi place să folosesc acest termen desuet de „Luna park”, mi se pare că se potriveşte cu tema, plus că aminteşte de primul asemenea parc tematic deschis în Coney Island în anul 903). Sunt în general excesiv de tolerant cu familiile care fac efortul de a petrece timp cu cei mici şi a-i distra pe săturatele. Însă această făptură avea ceva care izbutea să augmenteze vulgaritatea până la cotele unde dezgustul se învestea în obscenitate, toate intensificate de o agresivitate a privirii şi manifestărilor care se produceau cu genul acela de violenţă care este specific zbieretelor, miasmelor şi relelor moravuri. Se dorea a fi în centrul atenţiei într-un mod care uzurpa drăgălăşenia celor mici, transformându-i într-un pretext pentru a îşi etala frivolitatea: era îmbrăcată „provocator”, cu decolteu adânc şi umerii goi, blugi „skinny” pe un trup pântecos, şi o tencuială zdravăna de machiaj. Striga cât o ţineau bojocii să îşi încurajeze odraslele să pedaleze mai vânjos la nişte carturi cu care se învârteau într-un circuit destul de îngust.
Zgomotul pe care îl producea, parfumul aplicat excesiv, vestimentaţia care se emula pe prostul gust adolescentin al tineretului de la vremea actuală, precum şi alte detalii pe care nu doresc să le mai amintesc, m-au făcut să îmi doresc să o depăşesc în viteză şi să o dau uitării. Îmi dau seama acum că nici nu cred că aş putea întrucât, deşi aş fi putut să jur cu sinceritate că avea un chip repulsiv, nu reuşesc să îmi amintesc cum arăta mai mult decât să recompun în minte un fel de caricatură a unei fiinţe umane feminine, definită nu prin urâţenie sau lipsa feminităţii, cât prin lipsa decenței şi a unei minime eleganțe. Poate cândva fusese o femeie foarte atrăgătoare, lucru care trebuie să îi fi fost de folos. Poate că nurii ei deschideau uşi mari şi ea a rămas tributară acelei imagini despre sine. Nu ştiu exact ce scuză sau justificare să mai găsesc pentru a explica acel exces ornamental şi expoziţional de care dădea dovadă.
Gândul cu care am rămas a fost că era un om „deghizat”, probabil în personajul proriei persoane de cu câteva decade mai înainte. Mi-ar fi părut rău de ea, dar nu am reuşit să îmi suscit nici un dram de simpatie nici măcar atunci când am încercat să îmi imaginez că poate, în mod contraintuitiv, e un om singur care încearcă să supracompenseze singurătatea prin supraexpunere socială. M-am gândit la doamna cealaltă, aceea firavă târându-şi troliul după ea. Tot ce rămânea în minte după ce o vedeam erau ochii ei vibranţi ce contrastau cu tot restul ei care emana suferinţă. Când zâmbea părea, în mod straniu, fericită. Tocmai pentru că o făcea într-un mod autentic şi nepretenţios, deşi părea că nu are nici un motiv să zâmbească de fel. Probabil, în mod paradoxal, acesta era felul ei de a face ceea ce şi cealaltă se străduia să transmită prin ostentaţie: „Priveste-mă, trăiesc, cândva am fost şi eu frumoasă!”
INDICAȚII DE CITARE:
Horia Cinteză, „Venera gârbovită-Blue eyes unchanged” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 