ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Horia Cinteză

Nevoia de profesori magistrali

Am crezut o vreme că problemă majoră pe care o avea filosofia ţinea de opresiune, bazându-mi temerea pe opoziţia crâncenă pe care au întâlnit-o unii dintre cei mai mari filosofi, precum şi la persecuţiile la care au fost supuse cele mai luminate minţi în diverse vremuri. Însă aceea era epoca cuvântului rostit şi a tiparului, în care gânditorul era periculos pentru că ar fi putut să fie auzit, citit şi înţeles. Democratizarea culturii ca urmare a dezvoltării social media a arătat că e destul să acoperi cu zgomot semnalul, şi nu mai e nevoie să cenzurezi orice ar fi complicat şi dificil de înţeles, pentru că oricum sensul nu mai poate fi desluşit.

Însă, în această epocă a încoronării frivolitatiii la rang de virtute, nişte bravi ucenici ai spiritului au încercat să formeze o dârză rezistenta, aducând contribuţii impresionante prin materiale de promovare a filosofiei în rândul maselor, de repoziţionare a înţelepciunii la loc de cinste în rândul celor care altminteri se lăsau purtați de citate zornăitoare ai unor clasici impozanţi, în condiţiile în care nu le-ar lectura vreodată vreo carte. Am urmărit recent câteva astfel de materiale şi am fost impresionat cum reuşeau să adune sute de mii de vizionări (între timp peste un milion “The Terrifying Theory of Stupidity You Were Never Meant to Hear”-youtube).

 Însă ele nu erau doar nişte simple prelegeri, în stilul acela stufos, poate chiar un pic pedant dacă nu chiar plictisitor pentru publicul larg, tip binecunoscut celor trecuţi prin conferinţe de filosofie. Nu, aceste expozeuri constituiau un fel de îndemn la rezistenţă culturală, poate chiar la revoltă, în absenţa oricărei amentințări efective sau violente, clamând pericolul conformităţii drept o sursă a răului de care, nefiind conştient, rişti să devii rău, chiar încercând să fii bun. Nu am putut să nu văd o licărire de ceva esenţial în ceea ce altminteri ar fi putut fi etichetat drept o trăncăneală grandilocventă. Totuşi, mi-am amintit cum era conformismul ca strategie de adaptare socială la Merton. Cea mai fecvent întâlnită nu era cea preferabilă în mod necesar.

Şi în contra acestui potenţial rău devastator, înţelepciunea filosofică ar fi trebuit să vină cu un adaos esenţial pentru o societate democratică: spiritul gândirii critice şi toleranţa faţă de diversitate. Să fie doar şi acestea, şi tot ar merita tolerată mica învolburare de 15-20 de minute în care încerca să ne convingă de faptul că „cei mai cei” ar trebui să se lase de conformism şi să accepte o viaţă de studiu, solitudine şi vorbe şoptite, nu ţipate, că înţelepciunea nu strigă în gura mare, ci doar frivolitatea o face.

Mi s-a părut că tânărul respectiv şi echipa care se ocupă de tot procesul de realizare şi producţie a respectivelor materiale ar merita să fie felicitaţi, cum pentru un amator de filosofie asemenea tablete sunt nici prea mult dar nici insuficient încât să stârnească curiozitatea şi să menţioneze câteva nume notabile. Totuşi aici se trăgea linie în ce priveşte beneficiile nete pe care le aducea un asemenea material de „popularizare a ştiinţei”. Era interesant, bine articulat şi aproape că instiga la reflecţie şi reordonare valorică. Tumultul pe care părea că îl suscită ar fi fost destul cât să inspire şi chiar să instige un începător către o gândire critică mai profundă. Însă ceva totuşi nu ajungea şi nici măcar nu încerca să ajungă acolo unde filosofia, mai ales la nivel de scriere acadamică, pare că duce mai mereu adică acolo unde este confuzantă, poate deliberat neclară sau, chiar mai grav, de-a dreptul plictisitoare. Şi asta pentru că ideile complicate, cum sunt acelea pentru care filosofia a ajuns să fie renumită, chiar dacă pot fi reduse la un aforism, se sprijină pe tomuri de explicaţii şi referinţe, şi nu de puţine ori foloseşte un limbaj al ei de specialitate, greu accesibil celor care nu se dedică studiului aprofundat.

De aceea şi dura foarte mult până când o persoană putea să îşi constituie profilul unui ins magistral, în ochii celor din tagma filosofilor, pentru că era nevoie să acopere o plajă uriaşă de cunoştinţe pe care să le integreze în viziunea proprie, de la începuturile culturii consemnate până în momentul de actualitate. Tocmai pentru că eludau asemenea lucruri complicate şi se concentrau pe latura aforistică a înţelepciunii, reuşeau materialele respective să atragă un număr atât de masiv de vizionări: aveau idei predigerate, care puteau face publicul să îşi imagineze sau să năzuiască la gândul că ar putea face parte dintr-o elită, o minoritate de inşi care încă se pot trezi din “bezna” în care îi ţine cultura consumeristă pe toţi.

Consider că oricum ar fi asemenea încercări sunt binevenite. Societatea deschisă către dialog are nevoie de ele. Mă gândesc totuşi că nobilele idealuri menţionate nu ar putea fi realizate cu aceste metode, şi sunt sigur că cei care le-au realizat ştiu şi ei acest lucru. Pentru a putea obţine acea schimbare în gândirea a suficient de mulţi indivizi pentru a putea duce la constituirea unei mase critice suficient de omogenă cât să poată să se raporteze la sine în mod unitar, dar şi suficient de diversă încât să evite dogmatismul, este nevoie de un alt tip de abordare, care nu va putea uşor să se lepede de etichetarea ca elitism. Obiectivul de emancipare socială în sensul disciplinelor umaniste se va constitui mai slab prin filme pe youtube, ci mai ales prin activitatea unor profesori magistrali care să îi inspire pe alţii să contituie grupuri de lectură, comunităţi de dialog şi să încerce la rândul lor să transmită măcar o părticică din ceea ce au învăţat de la iluştri lor maeştri către lume, fie că e vorba despre elevi, studenţi, cursanţi sau publicul social media.

INDICAȚII DE CITARE:

Horia Cinteză, „Nevoia de profesori magistrali” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.