ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Horia Cinteză

Limitele și orizonturile terapiei prin filosofie

Discutasem în alte articole precedente despre potențialul filosofiei de a oferi un anumit tip de vindecare simbolică prin înțelegere, mai ales atunci când este vorba despre vindecarea dogmatismului agresiv (a ideologiilor violente) și găsirea unui sens al lucrurilor, identitar. Posibilitatea de a avansa pe calea către anumite tipuri de răspunsuri filosofice la întrebări existențiale, era, de asemenea, o posibilitate întrezărită, însă nu și certitudinea unui răspuns definitiv, sau măcar a unui răspuns îmbucurător. De aici și speranța (slabă, ce-i drept) ca filosofia să poată exercita un efect terapeutic asupra celor care practică o asemenea disciplină intelectuală și spirituală. În definitiv și în cel mai bun caz, succesul acestei practici de reflecție ar fi făcut omul o ființă mai puternică, cel puțin în sinea sa, în relație cu sine însuși, dar, pornind de la sine-însuși, și în relație cu alți oameni. Singura pretenție a acestui demers: onestitatea cu privire la implauzibilitatea succesului. Dar totuși, acest succes implauzibil rămâne măcar o posibilitate improbabilă, ca o promisiune pe care ai vrea, dar nu îndrăznești să o faci. Și dacă șansele mici de izbândă păreau descurajatoare încă de la început, ele păstrau totuși promisiunea unei reconectări (religari) la un orizont de însemnătate (meaningfulness) în care omul să se poate regăsi (mindfulness), repara (self-heal, vindecare) sau reconstrui (self-accomplish, auto-realizare) într-un mod mai personal, mai autentic. Mai înspăimântător chiar decât riscurile eșecului în această direcție, ar putea fi însăși limitările realizărilor împlinite. Acesta ar fi cazul unui succes straniu, la care se ajunge greu, și , la care ajungând totuși prin cine știe ce minune, poate să rămână teribil de limitativ. Așadar care ar putea să fie unele dintre aceste limite, care să fie peste tot, și pe care să le putem bănui fără să fie cu totul necesar ca să parcurgem tot drumul până la dezamăgirea finală? Cum putem scurta drumul către dezamăgirea finală? In continuare propunem câteva motive pentru care eliberarea de sub neînțelegere si impostura existențială ar putea rămâne in continuare idealuri indezirabile.

Neatractivitatea – filosofia, hermeneutica și speculația filosofică în general, s-ar putea pur și simplu să nu descrie un parcurs existențial atrăgător. Înțelegerea lumii, ca activitate dedicată, să nu fie marca unui demers către înțelepciune, ci mai degrabă o confirmare ridicolă a inadecvării celor care își pun asemenea probleme cu privire la viață și fericire. Așadar filosofia să fie mai degrabă indiciul prostiei, poate nu neapărat al tâmpirii și tembelismului, ci al unei nepriceperi existențiale acute, camuflate în virtuți speculative. Filosoful, din același punct de vedere, să fie nu mai mult decât un neputincios existențial care se străduie să își glorifice putința puțină, eventual prin extinderea problemei personale și în mintea altora.

Sterilitatea – chiar dacă filosofia nu este doar o discursivizare a unor neputințe, la capătul tuturor încercărilor, al tălmăcirilor și răstălmăcirilor, rezultatul încununat de succes al unei înțelegeri superioare a orice s-ar fi dorit a dobândi sau spori în însemnătate, să nu fie totuși nimic nou și revoluționar. Asta ar fi ca o călătorie până la capătul universului, care să se isprăvească tot acasă, fără vreun prinos notabil de înțelepciune. Poate cel mult o reconfirmare a unor clișee și sloganuri, sau chiar a unor banalități pe care le pot cunoaște până la urmă până și proștii, fără să mai fie nevoie de atâta freamăt și tevatură.

Incertitudinea – chiar dacă cumva, cineva ar ajunge la vreo piatră filosofală, chiar dacă spiritul și mintea omenească ar putea pătrunde într-un registru superior al înțelegerii realității, această situație ar fi, cel mai probabil, fie trecută cu vederea, fie neomologata ca  atare. Asta pentru că domeniul filosofiei, cel puțin cât privește exersarea liberă a cugetului, nu conduce și poate nici că tolerează adevăruri ultime și neschimbătoare, acesta fiind mai degrabă domeniul fanatismului de tot soiul, poate fi chiar al unor fanatisme de sorginte filosofică (politică sau religioasă bunăoară), dar nu al filosofiei care folosește simbolul ca leac pentru suferință, punându-se în același timp pe sine la îndoială pas cu pas.

Non-iluminare (bezna minții) – “aparatul nu dă rest” –  după epuizarea parcursului teoretic spre o mai adâncă înțelegere de sine, personală și a lumii, la finalul interpretărilor a orice care ar putea fi speculat filosofic în vederea obținerii unui sens autentic, rezultatul obținut să fie doar sfârșitul posibilităților investigative și nu vreo concluzie propriu-zis. Chiar dacă o soluție probabilă ar putea fi cumva desprinsă și identificată ca atare în amalgamul de răspunsuri potențial corecte la întrebări existențiale, totuși acea soluție ar putea să nu rezolve complet problema, asemenea unei revelații providențiale, ci doar să încununeze în mod oficial epuizarea variantelor de abordare discursivă a chestiunii. Dincolo de această limită ar mai putea fi operate ca atare speculații cu caracter filosofic, însă ținta lor ar viza obiective ce ar fi mai degrabă de domeniul misticismului, necesitând un nivel de acceptare care să încalce pretențiile logice elementare sau de îndoială rezonabilă.

Cu siguranță că s-ar putea găsi mult mai multe teme și motive ale dezamăgirii, însă ne vom rezuma la acestea pentru a putea să nuanțăm un pic mai mult fiecare dintre aceste slăbiciuni pe care le-ar avea filosofia hermeneutică. Este cu atât mai importat sa facem o asemenea revizie cu cat filosofia e mai noua ca arta interpretativă cu potențial terapeutic, fata de alte discipline științifice și spirituale care au o tradiție terapeutică ceva mai îndelungată.

Neatractivitatea – terapia prin filosofie nu este ceva menit “să se vândă bine” sau să câștige vreun concurs de popularitate. De asemenea, trebuie lesne înțeles că fiind diferit și chiar împotriva manifestărilor de tip cultist, care să vizeze venerarea vreunei personalități (chiar și filosofice bunăoară, cum a fost în cazul marxismului). De fapt, în economia internă a demersului cu scop reglativ pe care îl are exercițiul filosofic cu potențial de vindecare prin înțelegere, despre care vorbim aici, suportul bibliografic este mai puțin relevant decât aplicarea sa individuală concretă. Nu asocierea unor idei filosofice cu nume de autori și volume de lucrări este mijlocul prin care un individ interesat izbutește să înțeleagă și să modeleze lumea din care face parte și pe sine însuși. Această putere vine din aplicarea anumitor abordări care pot fi și urmărite bibliografic, îndărăt până la autori și operele lor, însă este inutil să urmezi acest fir când poți observa dinamica efectivă a unui anumit discurs care se transforma într-un gest existențial. Spre exemplu iertarea, este unul dintre gesturile cele mai încărcate de putere pe care le poate face cineva, iar emoția pe care se sprijină acest gest al iertării este înțelegerea, posibilitatea de a interpreta un set de fapte și a le da un sens. Ura, pe de altă parte, va fi expresia exacerbată a fricii augmentate de neînțelegere. Iar dacă frica poate fi ținută sub control, neînțelegerea își menține forța brută până când în locul ei este adus sensul, într-o formă sau alta. Și aici este, și în cazul acesta și în altele, ceva foarte important: sensul acesta, care poate avea uneori și ceva vindecător, nu este menit să fie atrăgător. De fapt, înțelesul acesta intim al lumii și vieții în trăirea identitară de a fi „cineva”, parte dintr-un  context mai vast de „aici” și „acum”, este de multe ori obținut prin renunțarea la confortul oferit de prejudecăți și preconcepții. Succesul în această direcție vine concomitent cu alienarea față de  mediu și de mediocritate. Unul dintre obiectivele terapiei prin filosofie este recuperarea identității individuale din ghearele ideologiei și eliberarea de sub presiunile „gloatei”, oricare ar fi ea. Iar acest lucru nu este nici drăguț și nici atractiv, nici măcar atunci când este dezirabil și necesar. Uneori înțelegerea te face mai rapace.

Sterilitatea – înțelepciunea nu este contagioasă, iar practicarea unui stil de viață întemeiat pe diverse principii filosofice nu te va face filosof. E posibil ca abordarea tematică a unor subiecte să nu deschidă acele porți ale conștiinței în toți cei care se angajează cu onestitate într-un dialog filosofic. La fel cum este posibil ca revelații personale să aibă sursa într-o lozincă de copii mici sau într-un joc de cuvinte întâmplător. Anumite subiecte, teme și idei ar putea rămâne pe dinafara dialogului rezonabil și să nu poată fi abordate decât într-un alt registru. Spre exemplu, anumite cuvinte care nu ar putea fi spuse decât pe un anumit ton și înțelese doar ca parte a unui anumit context, cum era mai demult cazul incantațiilor. Cuvintele prin ele însele nu erau destul pentru a chema sacrul prin rostirea lor, acestea trebuiau și intonate într-un anumit fel, loc si anume situație. La fel este și cu reflecția și dialogul filosofic: uneori va funcționa ca o incantație magică, dar exista și posibilitatea să sune neimpresionant și banal ca o platitudine cunoscută. Și totuși drumul către confirmarea unor asemenea banalități va consuma uriașe resurse filosofice și deliberative, cum a fost și încă mai este situația consolidării și respectării drepturilor omului și a democrației – inițial erau niște idei filosofice destul de sterile și a durat mult până să fie transpuse în practică. Dar în unele minți aceste idei nu încolțesc nici acum, fără ca acest lucru să fie semnul inepției sau al ticăloșiei. Totuși valorile pe care se susțin atât democrația cât și drepturile omului pot însufleții, ghida și inspira pas cu pas, înșiși pe cei care nu cred în ele și chiar li se opun, tocmai datorită forței pe care o au aceste principii atunci când sunt transpuse din idei filosofice în practică și obicei.

Incertitudinea este ceea ce leagă compoziția dezamăgirilor certe pe care le-ar putea aduce și cea mai bună practica filosofică terapeutică. De fapt, acesta ar putea chiar fi un factor indicator al succesului relativ: incertitudinea că ai găsit un răspuns autentic la întrebările cheie. Contrara lui, siguranța că ai descoperit Calea, ca tu ești expertul, că ai stăpânit metoda și ai ridicat-o la nivel de artă, ar putea fi cele mai bune indicatoare ale amăgirii, de sine și de ceilalți, și , de multe ori chiar sub cele mai seducătoare măști, indicator al șarlataniei. Chiar dacă vei reuși cumva să te vindeci prin procesul de discernere a realității care te tulbura, care te apasă sau care pur și simplu pare că îți scapă fără să poți să o înțelegi sau , poate, să te bucuri de ea, chiar și în caz de reușită va rămâne mereu o doză de incertitudine cu privire la succesul rezultatului. Terapia prin filosofie nu este o cale către un extaz intelectual, iar filosoful nu este un swami. Cel mult poate fi suportată o comparație cu instructorul de înot. Și nici măcar nu este vorba despre a te învăța să înoți, pentru că asta se deprinde relativ repede, ci mai degrabă de a-ți corecta stilul, pentru a mai scăpa de durerile acelea de spate care te fac să simți că duci toată greutatea lumii pe umeri.

Non-iluminarea – la fel cum incertitudinea arată faptul că poate germenii fanatismului și dogmatismului încă n-au încolțit, un sentiment al  beznei și ceții cu privire la valorile ultime este definitoriu pentru abordarea și stilul de viață pe care le avansam drept vrednice să vindece societatea și omul prin filosofie aplicată. Chiar dacă ar avea șanse să te vindece de disforie sau rasism, filosofia hermeneutică și terapeutica derivată din transformarea unei discipline teoretice de nivel superior de învățământ în practică cotidiană, nu se vor manifesta în viața omului ca niște epifanii sau revelații. Chiar dacă cineva ar folosi filosofia pentru a încerca să aducă mai multă claritate în viața sa și ar reuși cu succes să se achite de acest obiectiv, astfel încât să ridice la rang de regulă sacră a vieții acele lucruri pe care a ajuns să le deprindă folosind metodele filosofiei, aceste rezultate tot nu ar fi decât niște repere personale. Aceste repere personale pot să descrie un proces individual de trezire spirituală într-un individ care s-a ghidat funcție de un anumit sistem de referință, însă nu au cum să constituie o promisiune și nici o așteptare legitimă. Să încerci să dezlegi tainele universului folosind speculații referitoare la limbaj și interpretare, nu este totuna cu aroganța de a pretinde că ai o cheie personală a acestei dezlegări, și poate nici să pretinzi că lumina trebuie desferecată de undeva, adusă ca o torță olimpică și dată mai departe sau întreținuta ca un foc vestalic. Vindecarea pe care o aduce terapia prin filosofie nu este o iluminare, este în primul rând o eliberare sufletească prin rostire si rostuire, adică prin punerea în discuție argumentativă și implementarea critică a unor subiecte care nu își găsesc întotdeauna locul într-un dialog sincer și liber. Și da , asta poate fi resimțit uneori ca o revelație, ca o iluminare. Doar că aceeași metodă care te-a adus la lumină ar trebui să te fi edificat și cu privire la persistența întunericului. “Vindecarea” și dezvoltarea personală, spirituală nu înseamnă o integrare într-o sferă superioară (sau, doamne ferește, în Absolut!). Terapia prin filosofie promite o parte din bine și normalul care se pot obține în mod firesc din dialog, comunicare și deschidere sufletească.

Partea pe care lucrează cel mai mult terapia prin filosofie este deschiderea sufletească.

INDICAȚII DE CITARE

Horia Cinteză, „Limitele și orizonturile terapiei prin filosofie” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.