ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Horia Cinteză

Indigeniștii

Protocronismul românesc are un început bizar, o continuare predictibilă de la un anumit punct pe vremea lui Ceaușescu și una neașteptat de actuală în prezent, pe parcursul fiecărui regim.

La nivel strict taxonomic debutul curentului protocronist se realizează prin publicarea în revista culturală de valoare internațională Secolul XX a unui articol al comparatistului român Edgar Papu. Articolul era intitulat chiar „Protocronismul românesc” și se intenționa o reacție de frondă la adresa sincronismului lovinescian care era doctrina intelectuală dominantă în cultura română de atunci. De aici se trage termenul, ajuns între timp de largă circulație, care se referă la timpurile dintâi sau la întâietatea în timp a neamului românesc și a realizărilor sale. Autorul acestui articol de marcă este un intelectual român de un înalt rafinament care fusese eliberat din penitenciar, unde fusese întemnițat pe criterii politice. Edgar Papu nu a fost vreun apropiat al regimului trecut și nici vreun protejat al său. Dimpotrivă, Edgar Papu, care a ajuns să fie atât de asociat cu ideologia sponsorizată de partid –naționalismul comunist – a fost unul dintre intelectualii de mare calibru care au fost persecutați de către sistemul represiv totalitar în care trăia. Teoriile sale au fost însă preluate de către o mare parte dintre personalitățile culturale ale vremii și, deformate în contra ideilor originare ale autorului, au fost deturnate în scopuri politice.

Ideea centrală a articolului publicat în 1974 în revista amintită mai sus se referă la posibilitățile de a vedea în istoria culturală a poporului român și altceva decât înapoiere și imitație. Teza viza diverse aspecte din cultura română care pot fi considerate a fi prefigurat marile curente culturale europene. De aici și până la a pronostica antedatat meritul poporului român de a se fi aflat la obârșia marilor realizări culturale și istorice a fost un pas uriaș care a fost realizat de către toți succesorii lui Edgar Papu care au fost, spre deosebire de el, protejați și privilegiați ai regimului.

Foarte interesant este că aceste idei nu erau nici pe departe atât de noi și că înaintașii protocronismului au printre ei unele dintre numele cele mai răsunătoare din cultura română, cum ar fi cel al lui Bogdan Petriceicu Hasdeu și al lui Nicolae Densusianu. Ideile protocronismului nu au luat naștere odată cu Edgar Papu, ci mai degrabă doar numele pentru aceste idei, și imediat ulterior și mișcarea socio-politică inspirată de aceștia, dacologia și/sau, după alți autori, dacopatia.

Speculațiile istorice ale marilor cărturari de sfârșit de secol XIX și început de secol XX nu au avut nicio intenție proletcultistă; oricum, acest lucru ar fi fost imposibil din punct de vedere cronologic. Însă au avut încă de la început intenția de a restructura imaginarul colectiv despre trecutul istoric al unui popor ale cărui origini pare că se pierd timp de aproape o mie de ani în negura vremurilor pentru a se regăsi, în epoca de constituire a statelor națiune, puternic legate de apusul Europei pe filiera romanității.

Și cu privire la această conexiune cu politica vest-europeană a originilor romanice ale poporului român s-ar cere a fi făcute un număr de observații relevante despre posibilele pretexte, contexte și subtexte ale invocării romanității. Spre exemplu, România avea nevoie în secolul XIX de o identitate paletabilă pentru marile puteri vest-europene, pentru a se putea distanța de vecinii săi puternici, Imperiul Otoman și mai ales Imperiul țarist. Aceste două mari puteri generau în teoreticienii statului național de atunci nevoia de a plăsmui o identitate cât mai diferențiată de cea a acestora din urmă, și anume una creștină, cu rădăcini autohtone, și nu migratoare, conectată la evoluția istorică a Apusului prin romanitatea și latinitatea poporului român. Am menționat mai devreme despre distanțarea mai ales față de Imperiul Țarist pentru că, în acel context istoric, detașarea de Imperiul Otoman se putea produce doar concomitent și în corelație cu expansiunea Imperiului Țarist, cu care populația de aici avea o puternică legătură pe bază de credință creștin ortodoxă. De la celălalt capăt al acestei legături, rușii se vedeau drept protectori ai ortodoxiei, mânați de o misiune sacră de a păstra și a apăra dreapta credință, lucru care presupunea pentru ei înglobarea într-o structură de dominion protectiv a slavilor, a creștinilor ortodocși, dar și a românilor care se aflau cumva în calea expansionismului rus către Europa Centrală.

O altă observație se referă excesele inevitabile pe care faci când ai un obiectiv de realizat și mijloacele de a pune la punct ideologia necesară realizării respectivelor obiective. Atâta vreme cât România, și prin România ne referim în acest context la cultura română conștientă de propria sa existență în secolul XIX, încerca atât de mult să își susțină dreptul la existență și autodeterminare, și încerca acest lucru prin identificarea cât mai multor elemente de legătură cu marile puteri vest-europene ale vremii, este posibil ca o mare parte din istoria consemnată și probată arheologic să fi fost ignorată tocmai pentru că nu servea sau chiar deservea interesele politice ale vremii. Chiar dacă originile dacice ale poporului român nu au fost contestate decât de către vecinii maghiari, tot din interese politice, totuși aceste ipoteze nu puteau fi pe îndelete urmărite decât după statuarea unei legături indisolubile cu restul Europei apusene bazate pe romanitate și latinitate. Abia după ce statul roman a căpătat substanță și contur pe hărțile tuturor, dar și o oarecare vechime în timp, s-a putut pune și problema unui trecut chiar mai îndepărtat, așa cum ar părea să o indice descoperirea plăcuțelor de la Tărtăria. De fapt, atunci când ele au fost descoperite, nu au creat nici pe departe impactul social pe care au ajuns să îl aibă mai târziu, până astăzi. A fost nevoie să treacă un timp și românii să se obișnuiască să fie români iar restul oamenilor, adică al europenilor în acest caz, să se obișnuiască cu românii că nație. Nu e de mirare în acest caz că primele scrieri cu caracter protocronist care îi aparțin eruditului B. P. Hasdeu vizau o continuitate regională a unor structuri simbolice – dacii – drept castă conducătoare a românilor moldoveni. Dimensiunea cu caracter pan-românesc îi aparține lui Densusianu care îi include în aceeași castă și pe Asănești și pe Horea, și extinde aproape la nivel mitologic influența dacilor, de la Atlantic până în India.

Toate acestea, dar și multe altele, au ajuns să fie preluate rapid de ideologia de partid care avea în acest fel un instrument de auto-justificare (self-entitlement) atât în fata rușilor, cât și în fața Occidentului. Așa cum era de așteptat, și în sec. XX au apărut exagerările similare secolului XIX, însă de această dată în contra curentului favorabil romanității, care era văzut drept prea străin și prea vulnerabil din punct de vedere ideologic. Supralicitarea unei perspective cât mai autohtoniste au făcut-o pe istorica americană Katherine Verdery să numească protocronismul românesc „indigenist”. Termenul folosit reflecta preferința protocroniștilor români pentru valorile specifice spațiului românesc, produse de către populația autohtonă, adică de către români, populația băștinașă, indigenă a acestor meleaguri. Însă tocmai aici zace geniul istoricei americane, în posibilitatea termenului folosit de a aminti de populațiile primitive pe care coloniștii apuseni le-au întâlnit pe parcursul glorioasei și nemiloasei operațiuni de cucerire a popoarelor mai puțin avansate tehnologic, denumite colectiv „indieni”, oriunde le-ar fi aflat: în Est (Indiile de Est), în Vest (Indiile de Vest) sau în toate celelalte locuri în care se considera că oamenii nu merită să fie numiți cu numele pe și-l dau ei înșiși.

A fi „indigen” înseamnă a fi un „indian” descoperit de Occidentul care îți va da un nume, o istorie și un anumit drept la demnitate de grup. Să pretinzi altceva înseamnă să te opui istoriei, științei, progresului și civilizației. De fapt, tocmai în această atitudine de opoziție găsea marea personalitate a istoriografiei occidentale Katherine Verdery dovada micimii culturale a culturilor indigene, care se vor mărețe, asemenea marilor culturi care fie le-au cucerit pe primele, fie le-au ignorat, nefiind interesate de ele ca surse de materii prime sau piețe de desfacere. Într-un fel, e ca și cum ar fi spus, pe bună dreptate poate, că pentru a nu mai fi damnați la o istorie josnică în care singura posibilitate de reabilitare este un sincronism jenant și care în mod rușinos nu va putea niciodată să realizeze o aliniere pe picior de egalitate a valorilor comunitare, trebuie ca „indienii”/ „indigenii” să accepte să nu mai fie ce credeau ei că sunt și să devină (prin eforturi de imitație și acceptare generos condescendentă) englezi, americani, cetățeni ai vreunei culturi civilizate și civilizatoare în care să își primească și să își accepte rolul cuvenit. Orice părere divergentă este doar reflexul unui complex de inferioritate culturală, care își are obârșia tocmai în conștiința caracterului periferic și irelevant al respectivilor „indigeniști”.

Horia Cinteză, „Indigeniştii” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.