Horia Cinteză
Hormesis
Povestea lui Mithridate e cunoscută pasionaţilor de istorie străveche, anecdotică medicală şi mitologie. Regele care din teamă de a fi otrăvit şi dorinţa de a supravieţui tentativelor, şi-a administrat doze foarte mici din otravă, în mod progresiv mai mari, până când a devenit imun. Da, într-adevăr, există şi unele legende care pomenesc despre sfârşitul tragic şi accidental al acestui rege ca urmare a auto-otravirii, însă ăsta e un aspect pe care nu îl vom specula în acest text. Suficient să menţionăm că exemplul invocat speculează un efect medical cunoscut de medicina tradiţională de multe milenii însă demonstrat ştiinţific abia recent (în 1943, fiind introdus taxonomic de către Chester Southam şi John Ehrlich). Este vorba despre efectul hormesis, care se referă la faptul că organismele expuse la factori de mediu care acţionează ca stresori, în cantităţi mici, au o evoluţie benefică anumitor funcţii , în vreme ce dincolo de un anumit nivel de stimulare se produce un efect toxic, la fel cum mai prejos de un anumit prag beneficiile sunt nedetectabile,minime sau irelevante.
Zona hormetica se referă la intervalul de stimulare eficientă a unei funcţii dintre cele două praguri, cel de minimă detecţie a unei adaptări relevante a organismului la stresor, şi cel de suprastimulare dezadaptativă sau chiar de toxicitate. În mod istoric aceasta situatie a fost descrisă de alchimistul Paracelsus prin celebrul dicton Sola dosa facit venenum, şi interpretată în sensul în care singura diferenţă între otravă sau leac este doza în care este administrat un anumit lucru.
Exemplele pare că abundă. Poate cel mai la îndemână este chiar relaţia organismului uman cu oxigenul, necesar supravieţuiri, însă doar în intervalul homeostatic cuprins între asfixiere şi stres oxidativ. Un alt exemplu foarte popular vine din domeniul studiilor privitoare la longevitate şi menţinerea sănătăţii, care fac apologetica exerciţiului fizic constant, punându-se accent pe moderaţie şi pe expunere graduală la efort. Efortul fizic intens creşte pe termen scurt o multitudine de markeri biologici asociaţi cu morbiditatea şi chiar cu mortalitatea (tensiune, puls, stres oxidativ prin producere de radicali liberi) însă în mod paradoxal este cel mai frecvent asociat cu o creştere a speranţei de viaţă, în condiţiile în care expunerea la stres este controlată şi permite adaptare organismului la efortul solicitat. Unul dintre exemplele care a fost supralicitat şi întrebuinţat ca scuză pentru abuz este relaţia oamenilor cu consumul de alcool, considerat până foarte recent un secret cunoscut de toţi pentru o viaţă lungă şi sănătoasă, cu specificaţia clară, că administrarea de băuturi pe bază de etanol să fie modică şi să nu împingă orgnismul către ebrietare, adică să se evite pe cât posibil intoxicaţia, chiar şi uşoară, cu alcool…
Chiar dacă subiectul nu este lipsit de controversă rămâne totuşi în continuare o practică faptul că expunea controlată, graduală la anumiţi factori de mediu, poate oferi o anumită protecţie în raport cu aceştia, cum ar fi expunerea la soare pentru a induce producţia de melanină în mod controlat în epidermă.
Însă ce ar însemna preluarea acestui concept în ştiinţele sociale şi ce implicaţii culturale ar putea să aibă. Să abordăm sumar doar câteva cazuri posibile.
Să începem cu relaţia dintre ceea ce societatea permite, permisivitatea specifică a unei societăţi, şi ceea ce restrânge, constrângerea socială la care sunt expuşi membri săi. Dacă relaţia dintre acestea două este una hormetică, atunci indivizii au parte de o proporţie echilibrată de drepturi şi obligaţii unii în raport cu alţii, ceea ce ar trebui să le permită să funcţioneze împreună într-un mod cât mai liber şi pe potriva fiecăruia cu modul său de exprimare. Dar trebuie să fim foarte atenţi la un aspect neexplicit: raportul dintre cele două coordonate poate fi clasificat drept hormetic doar în raport cu anumite criterii care operează în mod corelativ şi nicidecum absolut, fiind necesară o ajustare constantă la anumite condiţii. Astfel încât echilibrul rezulatat să reflecte şi altceva decât poziţia de partizanat la o preferinţă pentru tradiţie sau pentru progres. În mod punctual, să luăm ca exemple contrastante nevoile sociale de supravieţuire şi cele de creştere, de dezvoltare. Chiar dacă sunt legate şi par una continuarea celeilalte, în mod pragmatic ele ajung să descrie conduite contrare: statornicirea unor norme legate de supravieţuire la un moment dat, într-un context socio-istoric va ajunge să contravină nevoilor de dezvoltare dintr-un alt moment (precum în situaţia diversificării mijloacelor de producţie şi a inovaţiilor tehnologice), şi în mod similar în sens invers, ceea ce aduce dezvoltarea şi progresul ar putea pune în pericol supravieţuirea (cum ar fi în condiţii de criză, şocuri sistemice sau cataclisme naturale). Merită notat cum actualmente în societăţile dezvolate, avansarea tehnologiilor şi creşterea nivelului de bunăstare a populaţiilor a făcut ca obezitatea şi bolile de afluenţă să fie substratul comun al mortalităţii, mai mult decât războaiele, bolile infecţioase şi accidentele la un loc (Har cerului şi să sperăm că o s-o ţinem tot aşa, măcar ne dregen cu Ozempic!)
Străinii, pericolul şi sentimentul de identitate colectivă a unei comunităţi: se ştie de o lungă vreme că în faţa unei ameninţări sau a unui duşman comun, colectivităţile umane devin mai coezive şi reuşesc să făurească un spirit identitar în care generozitatea, devotamentul şi spiritul de sacrificiu ajung să fie virtuţi practice, chiar necesităţi de supravieturie, nu doar sloganuri şi principii abstracte. Printre străini, membri unei comunităţi devin mai atenţi la valorile tradiționale pe care le neglijau înainte să fi ajuns din indigeni, alogeni. Însă intervalul hormetic ar putea fi invocat şi aici în sensul în care comunităţile, chiar şi cele tribale, fuzionează cu altele similare prin aculturaţie şi schimburi sociale, nu doar prin raporturi de dominație-supunere şi asimilare forţată. Străinii sunt necesari atât pentru a reafirma valorile identitare ale unei comunităţi culturale constituită într-un mod specific, cât şi pentru reactualiza însăşi relaţia de identificare cu principiul, măcar în măsura în care identitatea este şi alegere personală, nu doar blestem/binecuvantare ancestrală şi predeterminare. Stresul provocat de alteritate este benefic doar în măsura în care trăirea identitară este stimulată întru construcţia sau reconstrucţia ei, însă nu și dacă este tratată cu mijloace coercitive.
În final, hormesis ca excitare a adaptării culturale ca răspuns la mediul cultural, trebuie pusă şi în termenii adversarității ca edulcorare a conflictului brutal şi destructiv. Fără adversari şi opoziţie ferventa se poate ca ideile bune să treacă drept irelevante sau să să se perimeze asemenea unor mode ridicole şi repetitive. Pentru a se impune drept valori, liniile de conduită şi principiile directive ale unei societăţi au ne voie de opoziţie suficientă cât să atragă atenţia asupra lor, cum că sunt semnificative, şi prin testare repetată, să se poată chiar impune drept principiii regulative la un moment dat. Fără o asemenea transpunere în plan simbolic a conflictului şi confruntării nu se pot realiza ierarhizări valorice şi acreditari intersubiective ale acestora. Însă această înfruntare nu aduce nici un beneficiu atât timp cât riscurile sunt uriaşe pentru participanţi, sau cât timp angajarea în astfel de turniruri ideatice sau ideologice este intimidanta sau descurajată pentru anumite categorii considerate nedemne (femeile, săracii, tinerii, bătrânii etc., oricine ar putea fi perceput ca având o relavanță socială mai redusă în raport cu un anumit criteriu impus).
INDICAȚII DE CITARE:
Horia Cinteză, „Hormesis” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 