Horia Cinteză

Gloria ucigaşă şi cruzimea eroismului

Probabil cea mai dificila sarcină pe care ar putea să o performeze terapia prin filosofie este cea soteriologica. Posibilitatea de a folosi filosofia pentru a reduce suferinţa sau pentru a vindeca este însuşi motivul pentru care ideea de terapie prin filosofie ar putea irita sensibilităţile teritoriale ale altor discipline de studiu, riscând să genereze acea neîncredere suspicioasă despre care am mai vorbit. Atunci când este vorba despre individ, jocul de preferinţă se joacă în termenii opţiunii individuale şi a drepturilor şi libertăţilor care sunt recunoscute indivizlor în contextul cultural specific societăţilor respective.

În cazul invocat mai devreme şi pomenit frecvent în discuţia despre posibilităţile de exersare terapeutică a filosofiei/filosofării, miza rămâne la nivel individual. Chiar dacă “nevoia de identitate” este una de prim rang, egală în principiu cu orice nevoie considerată a fi fundamentală unei fiinţe culturale, rămâne larg deschisă chestiunea posibilităţii de a alege. Iar alegerile sunt probabil invariabil funcţii ale oportunităţilor contextuale.

Modelele culturale oferă cadrul stabil pentru efectuarea acestor preferinţe individuale între diverse posibilităţi de exersare identitară a sinelui. Posibilităţile acestea sunt condiţionate strict de considerente tehnologice, în care la nivel de ordin prim stau limbajul şi limba. Posibilităţile de a voi ceva ţin de “alchimia” dintre ceea ce este ( şi ar putea să fie) şi ceea ce poate fi vorbit ( gândit şi înţeles). Spre exemplu oamenii şi-au dorit dintotdeauna zborul, probabil din cauză că au văzut alte creaturi care se puteau deplasa fără a atinge solul şi au înţeles eficienta dezirabilă a unui asemenea fel de deplasare, mai ales în comparaţie cu mersul bipedal. Nicăieri nu a avut omul posibilitatea de a contempla eficienta dezirabilă a păcii, şi în niciun caz în raport cu posibilitatea victoriei triumfătoare.

Asemenea iraţionalului din om, în mod particular a tot ce pare inept şi indezirabil, pacea netriumfatoare cât şi gloria de a abdica de la a fi victorios, rămân în continuare, culturaliceşte vorbind, nişte aberaţii asociate mai degrabă patologiei, aidoma altor preferinţe rău famate. Spre exemplu, până nu demult opţiuni de natura strict personală au fost criminalizate şi sancţionate în mod brutal. Orientarea sexuală, credinţa religioasă şi opţiunile politice au reprezentat, şi încă mai reprezintă în multe locuri, doar câteva exemple de motive de legitimare a ranirii şi pedepsirii oamenilor.

Viaţa a fost corelata mereu luptei, şi, în mod evident, victoriei. Să iubeşti viaţa a însemnat să iubeşti victoria, şi să iubeşti victoria nu poate să însemne altceva decât să iubeşti lupta. Acesta este un cerc vicios. Iar viciul în cauză este ,în variaţia sa extremă, uciderea. Gloria vieţii a devenit astfel, în mod implicit, gloria uciderii.

Într-un fel era de aşteptat, cum viaţa şi moartea (ca non-viata) sunt strict corelate la nivel de limbaj, prin relaţia de opoziţie. Însă uciderea reprezintă o denaturare (pervertire?) a acestei relaţii. Chiar dacă prin reproducere mulţi oameni trăiesc împlinirea creaţiei şi au impresia că “au dat viaţă” unor noi oameni, adevărul simplu este că iau parte la un set de operaţiuni care au drept efect reproducerea vieţii pe cale sexuală. Puterea asupra vieţii este una strict la nivel formal, chiar dacă miracolul vieii este prezent într-un mod copleşitor, mai ales pentru genitori.

Adevărata putere asupra vieţii apare numai atunci când, aşa cum observau unii gânditori precum Michel Foucault, omul poate opune vieţii, miraculoasă aşa cum poate fi uneori, banalitatea morţii, aşa cum este moartea tot timpul: toţi oamenii mor, deci ce mai contează, oricum vor muri cândva, toţi până la urmă. Aşadar puterea asupra vieţii apare omului nu ca o forţă creatoare, ci ca una ucigătoare. Dreptul la viaţă, nu are cum să fie libertatea de a trăi ci libertatea de a fi lăsat să trăieşti, ceea ce pentru om înseamnă eminamente dreptul de a-ţi fi întreţinută viaţa în contextul social. În mod ancestral, societăţile umane au folosit o pedeapsă egală cu uciderea, în general pentru cele mai odioase fapte contra comunităţii: alungarea. În trecut acest lucru înseamna chiar a lăsa pe cineva să moară, de multe ori în moduri mai rele decât uciderea curată, fără suferinţă şi chinuri. Totuşi acesta era singurul mod în care viaţa putea fi respectată în toată gloria ei, chiar şi în cei care la rândul lor nu o respectau.

Însă pentru supravieţuirea comunităţilor individuale, mai ales atunci când acestea se aflau în conflict pentru resurse şi teritoriu, posibilitatea de a exersa putere asupra vieţii, în mod prioritar prin supravieţuire fizică, materială, a rămas strict corelată cu aceea a posibilităţii de a funcţiona în parametrii descrişi de violenţă şi ucidere: primum vivere, deinde philosophari. Acesta este dictonul care ornamentează dispreţul cuceritorilor romani asupra grecilor, cărora le-au preluat cultura ridicând-o la rangul de civilizaţie şi chiar religie imperială, până la urmă. Ceea ce ascunde în mod dibaci este tocmai acest dispreţ pentru viaţa care pierde din vedere obiectivul vital al uciderii: “primum vivere“ este de fapt “primum ucidere”. Romanii nu dispreţuiau filosofia greacă, dimpotrivă, o apreciau probabil la fel de mult ca grecii , poate chiar mai mult. Însă conştientizau că nevoile de supravieţuire , inclusiv cele pe care se sprijină filosofia, converg către primatul uciderii, ca forţa modelatoare esenţială a societăţii, asemenea forţelor naturii şi a modului în care ele condiţionează în mod esenţial viaţa şi organizarea socială a oamenilor.

Pacea devenea o funcţie a luptei şi o consecinta a victoriei-infrangerii. Pacea nu era ceva în sine (pentru mulţi nici nu poate să fie) ci doar intervalul relativ dintre confruntări. În sine pacea nu putea fi dorită decât până la noi confruntări, războaie, răsturnări. Teoreticienii au ajuns chiar la un anumit moment dat să echivaleze aceste intervale cu perioade de neproductivitate, iar popoarele considerate a fi mai paşnice cu popoare necreative, sterile din punct de vedere cultural, chiar leneşe într-un fel (cum războiul şi lupta presupun o mobilizare masivă de resurse şi personal uman, ceea ce presupune un anumit nivel de dezvoltare şi organizare socială pe care nu toate populaţiile umane l-au atins în mod uniform sau omogen).

Aceasta este imaginea păcii ca ruină şi a vieţii ca răsad de ţărână şi sânge: Adama. Poveştile unei astfel de vieţi, cu greu s-ar putea îndepărta de la obsesivitatea morţii şi a uciderii. Chiar şi poveştile cele mai năstruşnice, cum ar fi plăsmuirile fantastice, legendele, miturile şi chiar discursul despre divinitate vor fi impregnate cu glorificarea uciderii şi a sacrificiului (ca ucidere justă a propriei persoane sau a altora). Probabil este deosebit de periculos când comportamentul unui număr uriaş de indivizi este reglementat după asemenea poveşti care glorifică eroismul violent şi războinic, în defavoarea pacifismului placid şi nemilitant.

Naraţiuni despre despre eroi legendări care ucid şi distrug oameni şi societăţi, sau, mai grav, scripturi şi sacramente despre zei , sau Dumnezeu, care distrug lumea pentru diverse motive (în genereal nesupunerea, înţeleasă atât ca neconformitate dar şi ca rebeluine) funcţionează drept pilieri ideologici de legitimare a uciderii şi distrugerii pe scară largă, consfinţite de către cele mai înalte repere valorice: divinitatea şi reprezentanţii acesteia pe pământ.

În contextul religiilor abrahamice asemenea relatări au o deosebită importantă cum ele se sprijină pe cultul unui Dumnezeu care a mai distrus lumea cel puţin o dată (potopul), a comandat genocid (distrugerea Ierihonului şi masacrarea locuitorilor săi) şi folosirea armelor de distrugere în masă (distrugerea Sodomei şi a Gomorei cu o ceea ce unii ar putea interpreta drept explozii nucleare).

Terapia prin filosofie este şi despre a exersa putere asupra vieţii prin alte mijloace decât uciderea, violenţa şi constrângerea prin tertip. Puterea pe care o are filosofia este puterea limbajului, a dialogului, a reflecţiei şi comunicării, şi , într-un final, a cooperării şi comuniunii care pot rezulta din acestea. Pentru cine înţelege sensul expresiei “triumf fără glorie”, filosofia poate aduce opusul acesteia gloria fără triumf, şi poate, pacea fără victorie, adică viaţa , sau măcar posibilitatea unei vieţi, fără necesitatea sau dependenta de ucidere sau înfrângere a cuiva. Însă asemenea realizări paşnice sunt încă neimpresionante şi neatrăgătoare.

Pentru realizarea unui asemenea obiectiv este necesară demantelarea miturilor identitare întemeiate pe glorificarea uciderii, înnobilarea sacrificiului şi idealizarea confruntării vitale prin mijloace letale. Înlocuirea acestor mituri fondatoare cu altele, mai puţin criminale este de o importanţă critică. Atâta timp cât poveştile care ne inspiră şi ne ghidează opţiunile sunt în mod esenţial despre luptă şi ucidere, iar eroii lor, oameni sau chiar Dumnezeu, nişte ucigaşi auto-suficienti, viaţa şi lumea vor lua în mod repetitiv şi poate invevitabil forma distrugerii şi uciderii invocate.

Peter Paul Rubens (1577–1640), The Consequences of War (1637-38), oil on canvas, 206 x 342 cm, Palazzo Pitti, Florence, Italy. Wikimedia Commons.

În epoca „climate-change”-ului şi a armelor de distrugere în masă supravieţuirea umanităţii depinde de capacitatea de a confecţiona noi povesti identitare mai paşnice şi mai armonizatoare, şi substituirea lor acelora care glorifică sau tolerează cruzimea şi distrugerea.

Cei care favorizează un discurs mai paşnic sunt văzuţi drept „eretici” şi trădători de către patrioţii înfocaţi, partizani ai confruntării războinice şi însufleţiţi de pofta unei dreptăţi sângeroase. Acest adevăr este cu precădere valabil în societăţile cu un grad pregnant de polarizare în componenţa lor într-un moment respectiv al dezvoltării. Este de asemenea şi o constantă a societăţilor care se percep pe sine şi crezurile lor drept fundamental bune, pure sau “dumnezeieşti” (plăcute lui Dumnezeu, pe gustul sau după legea sa).

În asemenea cazuri discursul pacifist este demonizat. Discursul beligerant este ovaţionat iar reprezentanţii săi idolatrizaţi drept „adevăraţii” apărători ai diverselor sacralităţi care sunt înrudite cu variatele forme ale „divinului” : omenia, libertatea, umanitatea, credinţa, bunătatea/virtutea, onoarea şi dreptatea, Dumnezeu, sacrul etc. Un lucru pe care îl au în comun majoritatea discursurilor de demonizare a păcii şi glorificare a luptei/războiului este că pun mai mult preţ pe valorile promovate de respectivele ideologii decât pun pe viaţa oamanilor cât şi pe suferinţa omenească.

Este un fel de a spune la modul general că Viaţa, trăirea vieţii cât şi banalul trai de zi cu zi sunt mai puţin importante decât unele tipuri de idealuri care necesită şi reclamă un sacrificiu de vieţi omeneşti şi de suferinţă umană: Liberté, égalité, fraternité ou la mort. Astfel sună sloganul Revoluţiei Franceze, în vremea răscolirilor sale sângeroase. În vremuri mai paşnice omenirea lăsă uitată tocmai acea parte care aminteşte tuturor de imensul cost de vieţi omeneşti şi suferinţa adusă, pe care le reclama în mod originar.

Asemenea situaţii sunt omniprezente în istoria umanităţii ca o constantă a unei ideologii universale care glorifică uciderea şi moartea în numele unei cauze eroice percepută că sfântă.

Horia Cinteză, „Gloria ucigaşă şi cruzimea eroismului” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.

%d blogeri au apreciat: