Horia Cinteză
Dar cine e Filip?
A fost vocea Atenei contra lui Filip al II-lea, rămânând în istoria elocvenței, a public speaking-ului și a persuasiunii în principal printr-o serie de discursuri numite Filipicele. Și ca unul dintre cele mai evocatoare exemple de triumf asupra unor dificultăți majore de învățare și comunicare. Demostene este considerat cel mai mare orator al Atenei și unul dintre cei mai cunoscuți ai lumii antice. Povestea sa este exemplul epitomic de reziliență, transformând un deficit biologic și cognitiv într-o abilitate care a influențat cursul istoriei politice.
Demostene nu s-a născut cu harul elocinței; dimpotrivă, începuturile sale au fost marcate de eșec și umilință. Istoricii relatează că acesta suferea de un impediment sever de vorbire (probabil bâlbâială sau pelticism) și avea o voce slabă, nesigură. Prima sa tentativă de a vorbi în fața Agorei a fost un dezastru: publicul l-a luat în râs din cauza pronunției deficitare și a ticurilor nervoase (își ridica obsesiv un umăr în timp ce vorbea).
Pe lângă dificultățile de articulare, Demostene s-a confruntat cu ceea ce astăzi am putea numi dificultăți de procesare și organizare a discursului sub presiune. Fiind orfan și privat de averea părintească de către tutori corupți, el a trebuit să învețe retorica nu din plăcere, ci din necesitate juridică, pentru a-și recupera moștenirea.
Refuzând să accepte eșecul, Demostene a pus în aplicare un regim de auto-educare care a rămas legendar pentru rigoarea sa. Se spune că își umplea gura cu pietricele și încerca să recite discursuri lungi în timp ce urca pante abrupte, forțându-și plămânii și aparatul fonator să lucreze sub efort maxim, astfel își corecta dicția. Pentru a-și corecta ticul umărului, exersa vorbitul sub o sabie suspendată, care l-ar fi împuns dacă ar fi ridicat umărul necontrolat. Izolarea cognitivă a fost o altă tactică specifică „antrenamentului său extrem”: se retrăgea într-o grotă pentru a studia luni de zile fără întrerupere. Ca să nu fie tentat să iasă în public, și-a ras jumătate din cap, forțându-se să rămână în izolare până când părul îi creștea la loc, timp în care a copiat de opt ori istoria lui Tucidide pentru a-și însuși structura sa logică și stilul său concis.
Prin acest efort supraomenesc, Demostene a depășit barierele de învățare și a devenit „vocea” Atenei împotriva expansiunii lui Filip al II-lea al Macedoniei. Discursurile sale, cunoscute sub numele de Filipice, sunt și astăzi modele de structură logică și forță persuasivă.
Povestea sa demonstrează că dificultățile de învățare în Antichitate nu erau sentințe definitive. Succesul lui Demostene nu a venit dintr-un talent nativ, ci dintr-o neuroplasticitate auto-indusă (chiar și la o vârstă înaintată) prin repetiție și disciplină, demonstrând că mintea umană poate reconfigura deficitele în puncte forte care pot modela istoria.
De aceea, trebuia să amintim că motivul pentru care a făcut inițial toate eforturile sale a fost ca să își recapete dreptul succesoral, care îi fusese încălcat de acei ticăloși de reprezentanți legali care aveau în el o pradă ușoară, ei fiind ceea ce și la vremea aceea ar fi fost un fel de mafie imobiliară (averea pe care și-a recuperat-o consta în mod principal în proprietăți, și da, era vorba și despre proprietăți umane, despre sclavi!). Din nefericire sistemul juridic atenian nu era foarte performant și în ciuda talentului său oratoricesc, Aphobius, ticălosul tutore care l-a jecmănit, a reușit să își ascundă averea ilicită, astfel încât Demostene nu a reușit să își recupereze decât o mică parte a procentului stabilit de către instanță, care oricum era mult mai mic decât averea care rămăsese la moartea tatălui său. Singurul succes autentic la finalul unui îndelung proces public a fost cel de imagine, adică investirea sa simbolică în figura unui ilustru orator. De aici a reușit, ca printr-o justiție poetică, să obțină notorietatea care să îi confere un venit constant ca logograf, pentru bogații care l-au angajat ca să le scrie discursurile. Însă nici măcar acest lucru nu ar fi rămas probabil în memoria colectivă dacă nu ar fi fost un alt personaj, denumit și Chiorul, prin relația de opoziție cu care să își facă un nume care să răzbată prin veacuri.
Dincolo de orice pilde și snoave aici e cheia celebrității nemuritoare a lui Demostene: în Filip. Acesta, anexa cetate după cetate și părea că nu se va opri din năzdrăvănii. Nici Filipicele cu toată elocvența lor, nici alianțele cetăților înflăcărate de discursuri și nobile elanuri nu l-au putut opri. Chiorul, șchiopul, beteagul – a fost de neînvins în luptă și război. Unii istorici spun că, de fapt, el ar fi fost adevăratul „cel mare”.
INDICAȚII DE CITARE:
Horia Cinteză, „Dar cine e Filip?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 