ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Horia Cinteză

Ce învățăm de la profi

„Rolul şi responsabilităţile cadrului didactic în activitatea de învăţare”- nu reuşesc să mă gândesc la asta fără să mă cutremur de grandilocvența pretenţiilor cu care generaţia mea încă se mai raporta la cadrele didactice: profesorul care ştie tot, sau, măcar, profesorul care pretinde „tot”. Asta era deviza înainte de recentul şi neaoşul nostru „marele ţuşti înainte”, o berbeceală de reforme şi încercări de modernizare a educaţiei, de ieşire din bezna în care ne adânciseră proletcultismul şi ideologia de partid, cu acel cult dezgustător al personalităţii, externalizat de la nivelul „cârmaciului” la întreaga ţară, care ajunsese o beatificare a ipocriziei şi a deghizării mediocrităţii locale şi a perfomanțelor regionale în realizări glorioase. Volume întregi ar putea fi scrise fără a epuiza subiectul, tocmai de aceea trebuie să încercăm să ne rezumăm la câteva idei şi să încercăm să le explicităm un pic.

Profesorul era „pe vremea mea” respectat. Personal, aş putea să spun, am avut mulţi profesori remarcabili. Am avut şi câţiva netoţi, însă niciun impostor. Am făcut şcoli, zice-se bune, unde am avut parte de o educaţie cât de bună se putea oferi în România anilor respectivi, cu cadre didactice bine pregătite, care mi-au inspirat aproape întotdeauna, un soi de admiraţie şi respect. Lucrul acesta a rămas valabil chiar şi în cazurile în care profesorii ca atare îmi erau antipatici, reuşind pe această cale, din nefericire, să îmi facă şi materia predată de ei nesuferită. Am avut profesori care m-au inspirat. Am avut şi am profesori cu care am rămas prieteni. Păstrez în memorie şi în suflet amintirea unor oameni pe care, chiar dacă nu îi voi mai revedea vreodată, îi voi cinsti prin toate poveştile despre ei, sau cel puţin voi încerca sa o fac. ( Unele dintre cele mai frumoase amintiri nu am talentul de a le transmite doar prin relatarea lor, spre exemplu epica bătaie cu cocoloaşe de hârtie de la sfârşitul ultimei ore de fizică dintr-un trimestru, unul dintre momentele de autentică euforie pe care le-am trăit în şcoala gimnazială, mai ales că a fost complet tolerată de profu’, ba chiar cred că a şi participat, dar nu mai ştiu sigur).

Am avut prieteni din rândul profesorilor. Am simţit că am cui să îi cer un sfat, cui să mă destăinui, cu cine să mă exersez în arta duelului argumentativ. Fără a se fi pretins vreodată oameni exemplari, cei câţiva profesori cu care m-am împrietenit, au fost cele mai relevante exemple pe care eu le-am avut pentru a mă călăuzi în devenirea mea personală. Trebuie să adaug, că dintre aceştia unii au fost chiar din familia mea, şi chiar dacă suntem legaţi prin filiaţie sunt sigur că a fost deosebit de important că ei erau profesori, iar eu eram dornic să învăţ de la ei. De asta am şi devenit profesor. Şi cumva, de la ei am ajuns să învăţ ce înseamnă un cerc virtuos, spre deosebire de unul vicios. Şi anume că nu înveţi pentru şcoală, ci pentru tine însuţi, că ăsta este un gest egoist şi nobil deopotrivă, pentru care nu trebuie să îţi fie nici o ruşine. Pentru că doar aşa vei putea la rândul tău să îi înveți pe alţii, copii sau studenţi, mari şi mici, la şcoală, acasă sau la universitate, şi doar aşa ajungi să te construieşti pe tine drept  adevăratul tu-însuți, pe care îl descoperi astfel şi îl scoţi la lumină, luminându-i la rândul tău pe cei care vor  să înveţe de la tine.

La acea vreme, spre deosebire de acum, profesorul, ca instituţie, nu fusese supus masacrului de presă care s-a desfăşurat între timp. Reprezentarea iconică a cadrului didactic nu fusese distorsionată către caricatural, abia cobora din aura de măreţie cu care fusese încununat odinioară. De asemenea, nu ajunsese să fie un titlu de glorie că ai ajuns să faci bani dar eşti semianafabet, iar celebrităţile monument de incultură erau încă obiectul ridiculizării publice. Oamenii încă mai învăţau, în instituţii şi în privat, atât pentru a se desăvârşi profesional cât şi pentru a se construi identitar, a se desăvârşi prin „autorealizare”. Cultura nu se democratizase „în aşa hal” încât opiniile unor nătărăi de pe un canal social media să cântărească la fel de mult sau mai presus decât expertizele unor autorităţi în domeniul în care se opina, iar cărţile care erau publicate chiar mai vedeau lumina tiparului, adică încă mai era speranţa de a fi citite, nu doar colecţionate de către 60% analfabeţi funcţionali.

De la aceşti oameni ai acelor vremi am înţeles că activitatea de învăţare nu se opreşte niciodată, atâta doar că îmbătrânim şi murim. Am văzut luciditate şi determinare până în ceasul morţii, dar am văzut şi oameni semeţi, intelectualiceşte brilianţi şi moralmente exemplari, fiind cocoşaţi de boli necruţătoare şi apăsarea iminentei morţii prin suferinţă crâncenă. Au fost cumplite lecţii, îmi e frică şi încerc să sper. Rolul de profesor al celor care odinioară m-au învăţat şi care nu mai sunt printre noi nu a încetat odată cu viaţa lor.

Rolul cadrului didactic poate oscila. Atâta vreme cât deosebim între ideea de cadru didactic şi profesor, la fel cum deosebim între militar şi soldat, trebuie să observăm că un rol nu tocmai secret al cadrelor didactice este acela de a inspira şi pe alţii să le urmeze  profesional şi să dezvolte o tradiţie întru spiritul învățării- un fel de filosofare  specializată pentru fiecare domeniu al cunoaşterii. Cred că este vorba aici despre o artă a balansării nevoilor de progres în raport cu necesitatea de a conserva ceea ce este mai valoros din spiritul veacului în care cadrul didactic, asemenea cadrului militar, îşi serveşte menirea: militarul nu are nevoie de război pentru a se pune în valoare, cum acela ar fi doar un homicid oportunist. Cadrul didactic nu are nevoie de revoluţii culturale şi nici de reforme perpetue pentru a fi pus în valoare drept un asset al cine ştie cărui curent politic său istoric, fie acesta chiar şi Iluminismul sau Renaşterea. Asemenea militarului care poate fi păzitorul păcii şi garantul ei, rolul cadrului didactic, care nu poate fi spoliat de nici o invenţie sau avans tehnologic, este acela de a transmite un anumit soi de afinitate ce poate ajunge până la rangul de cult pentru umanitate şi produsele culturale ale acesteia, care îi permit să transcendă condiţia efemerităţii fără a scăpa din vedere conştiinţa ei.

INDICAȚII DE CITARE:

Horia Cinteză, „Ce învățăm de la profi” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.