ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Hatos Vasile

Patericul lui Noica

   Citind cartea ,,Am inventat Păltinișul!” – Scrisori, amintiri, evocări de Constantin Noica, Gabriel Liiceanu și Andrei Pleșu, apărută la Editura Humanitas (Bucuresti, 2024), mi-am dat seama de ce o fenomenologie absolută a spiritului românesc nu se poate construi decât urcând pe stâlpii înțelepciunii pentru a descoperi Ideea, adică noi oaze spirituale. Fără iubire de absolut înțelepciunea este deșartă așa cum un beduin călătorește în pustiu fără un țel anume, dar popoșește pe dunele nisipului cugetând la viața lui de ,,ascet”. O privire în depărtări îl face să simtă că nu este singur în acest ocean al nisipului unde răsăritul și apusul soarelui îl fac mai receptiv în cunoașterea propriului spirit. Orice om are implantat în el sămânța ideii trebuie să o facă să iasă la suprafață din trupul pământului, așa cum o floare spinoasă răsare pe întinderea pustiului saharian văzând lumina! Încercarea lui Noica de-a crea ,,un model paideic în cultura românească” a dat roade, dar nu știu dacă sămânța înțepciunii a încolțit în sufletele celor care au fost discipoli, deoarece înțelepciunea se învață mergând pe calea cunoașterii de sine, fiind tu însuți un model paideic, ori nașterea înțelepciunii în suflete necesită mari sacrificii de sine! Stânca fiind adevărul și numai adevărul, el te va elibera de rele și suferinți. În rest prelegeri, prelegeri și iar prelegeri despre fenomenologia spiritului. Dacă pornesc de la premisa lui Hegel că ,,absolutul  nu trebuie conceput, ci simțit și intuit”  atunci calea spre formarea spiritului paideic este foarte grea, numai cei însetați de înțelepciune pot accede spre profunzimile spiritului unde libertatea este absolută. Cum zice Kant: ,,Orice judecată necesită multă stăpânire de sine” adică bazată pe rațiunea pură sau ,, …rațiunea pură este aceea care conține principiile de a cunoaște ceva absolut a priori. Un organon al rațiunii pure ar fi ansamblul acelor principii conform cărora toate cunoștințele pure a priori pot fi dobândite și realizate în fapt”.(Critica rațiunii pure). Marile teme filosofice care-l interesau pe Noica erau Absolutul, Dumnezeu, Unul, Eternitatea. Cum poți să accezi spre ,,marea Idee”, spre ,,marele Tot”, sau spre acel ,,prim motor” despre care vorbește Aristotel. Ori Platon și Socrate ne-au arătat că Binele, Frumosul și Adevărul sunt stâlpii înțelepciunii. Cei patru titani ai filosofiei pe care îi adora Noica erau Aristotel, Platon, Kant și Hegel, deoarece aici era esența filosofiei, doar aici gășești idei universale. Citindu-i cu pasiune devii tu însuți parte din ei, le accepți ideile cu seninătate, fără a cădea pradă ignoranței!  

  Cartea este binevenită în spațiul cultural românesc deoarece scoate la iveală toate ascunzișurile lui Noica, acel catharis noicean de care are nevoie orice om care este în căutarea înțelepciunii. Cum spunea: ,,Răul din oameni trebuie înțeles  și uitat”. Ideea cristică a iertării apare frecvent în operele marilor filosofi și teologi. Dacă Toma de Aquino zicea că Dumnezeu ți se relevă mergând pe calea Adevărului: ,,Mai apoi, voi spune că această știință poate să primească ceva de la disciplinele filosofice, nu că ar avea nevoie în mod necesar, ci pentru o mai mare întărire a celor pe care le afirmă știința. Ea nu-și primește principiile sale de la alte științe, ci direct de la Dumnezeu, prin revelație”.(Despre Dumnezeu). Dacă Noica era în căutare de discipoli care să ducă mai departe ideile filosofice, științifice și teologice, asta nu înseamnă că orice discipol se poate considera înțelept. Înțelepciunea vine din gândurile metafizice, se poate naște în mintea unui măturător de stradă, cioban, om simplu, teolog, filosof, învățător, țăran, profesor etc. Starea de iubire este dată de starea gândurilor pure. Există legi care dau aceste stări: să nu furi, să nu minți, să nu preacurvești, să nu fii mândru etc. etc. Poți să citești tot ce s-a scris despre Adevăr (Dumnezeu, religii, filosofii, științe etc.) dacă nu-ți trăiești clipa eternității în tine însuți, acea clipă numită catharis care să-i deschidă spiritului ochii adevărului, nu vei reuși să intri în sfera cunoașterii de sine absolute, deoarece omul este legat de natură, univers și adevăr, prin credință, acel binom al crezului ce-l face să-și ducă singur crucea până la capăt. Acele gânduri pure făcând salturi în infinitul ființei. Aceste salturi sunt ,,stări de spirit metafizice” despre care vorbește Noica, stări care duc spiritul spre încorporarea în intelect a fenomenului pur de idee, adică o fenomenologie a spiritului absolută. Când citești ,,Fenomenolgia Spiritului” de Hegel îți dai seama de stările conștiinței pentru că o metafizică a conștiinței este invers proporțională cu stările de spirit! Nu poți accede spre absolut, spre cunoașterea adevăratei idei dacă nu ești tu însuți un cercetător al propriului Eu. De aici rezultă că omul este predispus necunoașterii cu toate că ar cunoaște totul despre fenomenologia spiritului, adică ce a citit. Ori calea cunoașterii de sine, cum zice Socrate, este foarte grea, deoarece are urcușuri și coborâșuri! Trăim într-o lume ireală pe când cea reală este cea a spiritului, a cunoașterii de sine, cum zice Platon în ,,Mitul peșterii” prin vocea lui Socrate: ,,Opiniile mele însă acestea sunt, anume că în domeniul inteligibilului, mai presus de toate este ideea Binelui, că ea este anevoie de văzut, dar că, odată văzută, ea trebuie concepută ca fiind pricina pentru tot ce-i drept și frumos; ea zămislește în domeniul vizibil lumina și pe domnul acesteia, iar în domeniul inteligibilului chiar ea domnește, producând adevăr și intelect; și iarăși cred că cel ce voiește să facă ceva cugetat în viața privată sau în cea publică trebuie s-o contemple”. Noica a căutat această idee a Binelui în sinea lui cu o nonșalanță covârșitoare. L-a urmărit toată viața. Acea stare a intelectului în care răul să nu mai poată pătrunde.

   ,,În vremuri fără nici un Dumnezeu, Dumnezeul meu mi l-a trimis pe Noica. M-a întâlnit pe când pescuiam în apele dilentantismului meu cultural și mi-a zis: ,,urmează-mă!”. L-am urmat, și astfel a început cea mai minunată și mai fertilă ucenicie a vieții mele, comparabilă, în felul ei, cu avântul religios al primilor pescari de oameni”, (Un alt fel de iubire. De la iubirea paulină la Școala de la Păltiniș – Prefață de Gabriel Liiceanu). Dacă Noica a fost pescar de oameni ca și Iisus atunci modelul paideic trebuia să încorporeze oameni capabili să ducă mai departe ideile lui Noica. Ori, ideea de absolut, de acea seninătate a spiritului trebuia să încolțească în dicipolii lui Noica, trebuia să creeze acele ,,stări de spirit”, acele ieșiri ale spiritului spre alte emisfere spirituale, prin iubire. Așa cum Dumnezeu a iubit lumea încât l-a sacrificat pe fiul său pentru mântuirea păcatelor noastre, spre o cunoaștere exhaustivă a spiritului, care se face numai pe calea cunoașterii de sine, o cale a suferinței. Dictonul din Biblie ,,Mult a suferit, multe i se vor ierta” este ca o iubire dată de Dumnezeu oamenilor prin suferință. Așa cum Iisus și-a iubit atât de mult Tatăl, în clipele finale, știind că o să se reîntorcă în lumea umbrelor! De aceea ,,Să-l iubești pe aproapele tău ca pe tine însuți” este un ,,act de curaj” deoarece necesită multă stăpânire de sine și mai ales iertarea, care este cavalcada acestor stări de iubire. Cum să-ți iubești dușmanul sau pe cel care ți-a făcut rău? De aici pornește adevărata iubire. Ierți prin iubire și vei fi iertat tot prin iubire, dar de Dumnezeu! Când Noica vorbește de un ,,Dumnezeu al culturii”  se temea de  Judecata de Apoi a culturii românești, că prezentându-se în fața lui Dumnezu fără o fenomenologie absolută a culturii românești ,,Școala de la Păltiniș” ar fi fost o creație deșartă dacă nu răsăreau ,,idei divine” să ducă mai departe spititul culturii românești în întreaga lume. Iar ,,Trilogia culturii” lui Blaga era începutul filosofiei românești, propulsându-l în marile sfere mondiale ale filosofiei, alături de Heidegger. ,,Ființă și timp” este tocmai modelul blagian al timpului românesc. Blaga axându-se mult pe cunoașterea metafizică, pe cunoașterea ”Marele tot” , atunci ființa devine absolută.

   Liiceanu  face referire la acel ,,act de iubire” pe care Noica îl spune după ce a scris ,,Jurnalul de la Păltiniș”. Iar dacă Noica le-a cerut discipolilor să se piardă ,,în ceva mai adânc în noi” însemna accederea spiritului spre marile profunzimi spirituale, acele profunzimi care nu vin numai din citirea cărților ci din aprofundarea lor, adică o ,,trăire vie în sine” a ideilor filosofice. O carte de filosofie era pentru Noica  o ,,Biblie” ce aștepta să-i deslușească misterele, de aceea a iubit așa de mult filosofia. Cuvântul ,,agape” i se potrivește, fiind ca o ,,credință sacră”. Prietenii lui de-o viață: Eliade, Cioran, Țuțea îi spuneau să nu se oprească, să meargă înainte, era ca un ,,Athos românesc” în mijlocul Carpaților. Sacralitatea lui se baza mult pe concepte despre viață. Era ca un ascet colindând pe marile cărări ale filosofiei universale. Când se întâlnea cu Platon sau Socrate în marile sale peregrinări prin pădurile de la Păltiniș, șimțea că este cu ei, adică intra în sufletul lui Socrate, al lui Platon, Aristotel etc. Iar prin relaxarea spiritului ducea munca herculană prin scrierile lui Hegel, Kant sau Heidegger. Nu era ușor să intri în sufletul acestor mari filosofi, decât prin meditație. Citea un fragment întreg și-l digera în suflet săptămâni întregi, să cunoască adevărata valoare a ideii. Supus terorii comuniste a învățat că din durere pot ieși la iveală mari idei filosofice, așa cum Cioran îl eticheta ,,ca pe un pustnic al Carpaților”. Ce poate fi mai frumos decât să-l vezi pe Noica pe cărările Păltinișului cugetând în sine! Dictonul lui Pascal ,,cuget, deci exist” i se potrivește, fiind ca o cărămidă pusă la baza fundației. De aici a început să-și construiască un imperiu al ideilor unde răul să nu mai poată pătrunde, fiind ca un Christ întruchipat în sufletul lui. Un Noica iertător cu oricine, dar sever cu el însuși și cu alții. Modelul noiceian ar trebui să deschidă porți spre adevărata cunoaștere a spiritului. Fără el, filosofia românească s-ar fi prăbușit în haos! El a pus ordine în ideile românești, le-a analizat, uneori le-a combătut, creând acel model paideic în cultura românească. Învățător cu el însuși și cei din jur, le-a dat ,,discipolilor” acel ,,catharis al inimii”, adică să iubească profund, cu toată ființa, filosofia. Ce poate fi mai frumos decât să-ți înalți sufletul spre câmpiile elizee ale mântuirii unde sufletul este liber, presărat cu idei adevărate, descoperindu-ți tainele învierii lui în nemurire! O carte bine scrisă era ca un imbold dat sufletului spre descoperirea marilor mistere ale ființei, cunoașterea ,,Marelui Anonim”, despre care vorbește Blaga. Adorându-l pe Eminescu până la ,,frenezie”, a vrut să implanteze în sufletul tinerilor modelul eminescian, filosofic și teologic. Acestea sunt adevăratele valori ale spiritului. Așa cum zice Eminescu în ,,Luceafărul”: ,,Cobori în jos, luceafăr blând, / Alunecând pe-o rază, / Pătrunde-n codru și în gând, / Norocu-mi luminează!” Așa era și Noica,  un Luceafăr în filosofia românească, sclipirile genului filosofic se văd în scrierile sale, iar ,,norocul” l-a purtat pe căile introspecției, unde plimbările prin natură au avut un efect angelic asupra spiritului său: ,,O nouă stare morală a omenirii” nu se poate construi decât prin accederea ta la sacralitate, descoperind ,,aluatul spiritului”, să vezi cine a pus drojdia, cine este inventatorul spiritului, cine îl face să crească în Adevăr! Doar trăindu-ți cu intensitate stările sufletești și făcând să dispară minciuna, dai sufletului stări exhaustive.Traducând cu pasiune operele marilor filosofi, întemeind acest paradis al filosofiei în inima României, la Păltiniș: ,,Orice infern devine suportabil dacă paradisul culturii este cu putință”. Cum zice Liiceanu despre Noica… ,,De aceea, esențial pentru înțelegerea volumului de față e culturalismul lui Noica, acea hiperbolă a culturii pe care el a pus-o în centrul Școlii și pe care a aruncat-o peste lume în a doua parte a vieții sale. Noica vorbea despre voința de cultură ca factor decisiv în împlinirea sau ratarea unui destin. Dar pe talerul ei, credea el, stă nu doar destinul oamenilor, ci și al popoarelor. Cultura căpăta astfel statură metafizică și devenea unitate de măsură a istoriei. Un popor fără cultură e sortit dispariței, după cum un altul are șanse sporite de supraviețuire prin producțiile și capitalul său de cultură. Noica nu concepea istoria unui popor decât ca istorie a culturii sale. De aici și elanul lui misionar, vocația ctitoririi și îndârjirea de a crea o ,,cultură adevărată” cu care românii să se prezinte ,,mântuiți” la Judecata de Apoi a Istoriei”.

   Dacă Eliade zicea că noi, românii avem un mare geniu, Eminescu, pe când alte popoare au dat mai multe genii, atunci se vede înclinația lui Noica spre descifrarea scrierilor eminesciene. Voia cu orice preț ca manuscrisele eminesciene să fie copiate și răscopiate, ca să rămână pe talerul culturii românești. ,,Orice s-ar întâmpla cu neamul românesc, oricâte dezastre și suferințe ne-au fost urzite de Dumnezeu, nici o armată din lume și nici o poliție, cât ar fi ea de diabolică, nu va putea șterge Luceafărul lui Eminescu din mintea și sufletul Românilor.(… )  În dragostea neamului românesc pentru cel mai mare poet al său, se deslușeste setea de nemurire a comunității întregi. Un neam supraviețuiește nu numai prin istoria sa, ci prin creațiile sale. (…) Singura ”eternitate” acceptată de istorie este cea a creațiilor spirituale. (…) Obscur, dar mai puțin patetic, neamul românesc simte că și-a asigurat dreptul la ”nemurire”, mai ales prin creația lui Mihai Eminescu”.  (Mircea Eliade, 15 ianuarie 1975 – Ziarul America – an 69, nr.11, Detroid, Michigan, la 125 de ani de la nașterea lui Mihai Eminescu) sau  ,,Există o sete de eternitate  în fiecare om, sete pentru neamul și țara lui”(România în eternitate). De aceea studierea  celor 44 caiete eminesciene era pe prim plan în gândul lui Noica, iar în cartea ,,Eminescu și Gânduri despre omul deplin al culturii românești” se vede cum gândurile lui se scaldă în opera eminisciană, încercând să descifreze în totalitate genul eminescian.

   ,,Ceea ce întreține dialogul e tocmai amplasamentul distinct al interlocutorilor pe traseul acelorași întrebări, al acelorași tatonări, al unei comunicări fără vanitatea dialogului.,, Constantin Noica, în Rostirea filosofică românească  leagă subtil și îmbogățitor conceptul de ,,comunicare” cu acela de ,,cuminecare”. Cuminecătură e, în termeni religioși, împărtășanie, împreună gustare din carnea și sângele Adevărului. Corespondența devine, astfel ,,împărtășire”, un prim pas spre euharistie. E o ,,Cină de Taină” la care participă o comunitate ,,apostolică”, însoțită de căutări comune și de protecția Sensului suprem. Nu spun toate astea ca să nu monumentalizez ideea de ,,corespondență” ci doar ca să-i adaug un nimb de autenticitate și mister…”(Corespondență și corespondențe – Prefață de Andrei Pleșu). 

   Deci relația dintre discipoli și maestru se face mai ales prin corespondență, printr-un fel de ,,spovedanie” a discipolilor către maestru. Începerea racolării lui de către Noica se face ,,În iarna anului 1967”, cum spune Liiceanu, în casa lui Henri Wald: ,,Iată-l pe tânărul despre care-mi vorbeai!” Părea un domn mergând spre 60 de ani, cu ochii supți și buzele retrase către gingii. ,,Gabi”, mi-a spus Wald, ,,domnul e Constantin Noica”. Ca elev a lui Nae Ionescu, Noica se specializase în metafizica naeionesciană și cred că de aici se trage pasiunea absolută a lui Noica pentru filosofie. Prelegerile lui Nae Ionescu erau adevărate lecții despre fenomenologia spiritului. În aceste ,,cursuri de metafizică” vorbea despre metafizică ca o apropiere a sufletului de absolut: ,,Așa fiind, domnilor, metafizica, se înțelege, a fost preocuparea pur omenească a acelora care și-au ratat mântuirea și care încearcă să se echilibreze în existență, în condiția aceasta umană, printr-o înțelegere totală și armonică a existenței. Metafizica nu duce la mântuire, cum ar duce de pildă experiența religioasă; ea duce numai la împăcare. Încercând să atac împreună cu dumneavoastră această problemă, este evident că eu însumi încep o spovedanie. (…) Orice sistem de metafizică este o ofrandă lirică, iar valoarea lui este – cum aș zice eu – fructul explicit al acestei ofrande”. Așa și Noica începe ,,antrenamentul” cu discipolii, punându-le în față cărți fundamentale, pe care să le citească, recitească împreună cu el sau ,,a-mi pune la punct limbile filosofiei, greaca, latina și germana”, iar începerea sudiului ,,cu un seminar despre Fenomenologia spiritului a lui Hegel”, cum zice Liiceanu. Deci se vede preocuparea lui Noica despre inocularea în conștiința discipolilor a marilor cărți de filosofie universală. Cu Hegel în gânduri dai conștiinței salturi în infinit, încercând să conștientizezi ideile marelui filosof. A urca spre imaginația hegeliană a fenomenologiei, trebuie să fii tu însuți cunoscător al propriului intelect. Un metafizician își pune în minte două idei ale gândirii: să cunoască adevărul din el însuși pe cale rațională, al doilea: să descopere cine este, de unde vine și încotro se îndreaptă. Frumoasa frază hegeliană din ,,Fenomenologia spiritului” zice că trebuie să simți ceea ce crezi și să intuiești ceea ce ești, adică să urci în tine însuți pe căile simțirii, cunoscându-te în sineși, și să intuiești mersul rațiunii în căutare de absolut. O idee care a stăruit în mintea lui până la moarte. Din păcate nici el nu a anticipat ideea morții! Vorbesc despre rădăcinile spiritului, adică nu a ajuns la ele să le descifreze misterele. O depășire a gândirii nu se face pe cale rațională ci trăindu-ți crezul în absolut. Acea idee universală în operele marilor filosofi. Toți căutau starea fericirii absolute, toți voiau să descopere misterele existenței sufletului, adică sensul lor și al lumii. Cavalcada  acestor idei filosofice este pentru a demonstra  că omul este incapabil de a accede spre înțelepciune dacă nu deține armele Binelui și Adevărului. Aceste arme cu care să spargi barierele timpului cunoscându-te în sineși. De aceea Noica i-a propus o listă de lecturi filosofice pentru a-i implanta în minte ideea de absolut.

   Întâlnirea și reîntâlnirea cu Noica erau adevărate oaze spirituale pentru Liiceanu, Pleșu, Sorin și toți cei cu care se întâlnea, propunându-le să-și aleagă singuri destinul. Dacă stăruia să cunoască tot mai mulți tineri gândindu-se că din ,,22 de milioane de români” va ieși un geniu care să ducă spiritul românesc peste mări și oceane, atunci proiectul de a înființa o Școală de filosofie românească începea să dea roade, după peregrinările sale prin țară racolând sau cunoscând tineri. Proiectul cu Școala îl avea întipărit în minte încă din anul 1946, cum scria în ,,Jurnal filozofic”: ,,Visez o școală în care să nu se predea, la drept vorbind, nimic. Să trăiești liniștit și cuviincios, într-o margine de cetate, iar oamenii tineri, câțiva oameni tineri ai lumii, să vină acolo spre a se elibera de tirania profesoratului. Căci totul și toți dau lecții. Totul trebuie învățat din afară și pe dinafară, iar singurul lucru care le e îngăduit din când în când e să pună întrebări. Dar nu vedeți că au și ei de spus ceva, de mărturisit ceva? Și nu vedeți că noi nu avem întodeauna ce să le spunem? Suntem doar mijlocitori între ei și ei înșiși…Stări de spirit, asta trebuie dat altora; nu conținuturi, nu sfaturi, nu învățături. Filozofia ca donjuanism. Pe lângă ea, oamenii de specialitate fac simple căsnicii burgheze”.

   Nu știu cum ar fi fost o întâlnire  a mea cu Noica pe căile rațiunii pure. Probabil aș fi încercat să intru în imaginația sa și el într-a mea, să-mi dea acea ,,stare de spirit” pe care un maestru o dă discipolului  în vremea când spiritul meu era în căutarea sensului metafizic. Cine știe dacă nu discipolul învață maestrul , ca-n cartea lui Irvin Yalom ,,Plânsul lui Nietzsche” , deoarece sunt momente când discipolul face salturi în ființă, acele salturi ce duc spiritul spre lumea rațiunii pure, unde gândurile sunt una cu ale maestrului. Aici sunt acele ,,stări de spirit” despre care vorbea Noica. El voia ca discipolii să fie una cu el, să-i intre în suflet, bucurându-se că au accesat acel bulb al inteligenței, unde ideile să-i facă să urce pe culmile nebănuite ale fenomenologiei. Acel catharis mistic în care ideile să spargă bulbii răului din ființă căutând stările beatitudinii. Acea fericire care deschide mintea rațiunii, dându-i impulsuri nimbice, văzând lumina fenomenologiei absolute. Acolo în acel extaz mistic spiritul cunoaște lumina, cunoaște adevărata față a spiritului etern. Dincolo spiritul este luminat de cunoașterea intrinsecă, aici se scaldă în ignoranță pentru că valoarea în cunoașterea de sine este dată  de sinceritate, de acel adevăr care stăruie în orice ființă ce este în căutarea fericirii absolute. Aici gândurile se contopesc într-un iureș de sentimente și nostalgii, de visări nocturne. Planează între bine și rău. Aici alege calea spre Absolut, căci Ideea Binelui este salvarea propriului spirit. Prin ea ajungi la rădăcinile spiritului, cunoscându-te în totalitate. Și ce-i mai frumos decât să fii tu în tine însuți, să fii lipsit de durere, de pasiuni, să nu mai alergi după Bine ci el să stăruie în tine! Repet, ideea de Bine l-a căutat o viață pe Noica, acea Idee care era în logica lui Socrate, de aceea adora atât de mult modelul socratian. Iar prin deschiderea unei Școli, așa cum Aristotel a deschis ,,Lyceul” sau Platon ,,Academia”, a dat un sens filosofiei românești,  deschizându-i uși spre cunoaștere, unde tinerii să bată la poarta formării spirituale, indiferent din ce clasă socială proveneau, fiindcă orice tânăr cu o pasiune puternică pentru filosofie, teologie, știință etc. putea să facă salturi în infinitul ființei, cunoscându-se. De aceea filosofia lui Noica deschide drumul filosofiei românești spre zări ce încă nu au fost aprofundate de marii filosofi. De aici oricând poate să apară scânteia geniului în orice suflet tânăr care este în căutarea propriului sens metafizic. Această scânteie este saltul dincolo de istorie, un salt pe care filosofia românească poate să o facă oricând prin atragerea tinerilor spre citit, spre marile realizări spirituale. Cum spune Mircea Eliade: ,,Orice tânăr poate trăi un mit” dacă accede spre Absolut. Acel vis a lui Nicomahus din ,,Etica Nicomahică”, care din păcate, nu s-a realizat. De aceea și Eliade punea accent pe imaginația tinerilor. Dacă Eliade punea accent pe o depășire a condiției umane, prin ducerea tinerilor spre tărâmul mistic al perfecțiunii, atunci se baza pe saltul tinerilor de a trăi dincolo de timp, salt pe care trebuia să-l facă în plin progres spiritual, adică la o vârstă când alții de-abia reușesc să descifreze tainele iubirii și dragostei.

   Ducerea unei vieți perfecte, din toate punctele de vedere, era ducerea tinerilor spre cunoașterea mitului, acest mit al ,,tinereții fără de bătrânețe și al vieții fără de moarte”. Cum mulți dintre ei nu știau de stările conștiinței de a intra pe teritoriul sacru al spiritului, unde visul tânărului este de a găsi iubirea unică, perfectă, realizabilă, atunci acel mit trebuia să se înfăptuiască în sufletul tânărului, așa cum a căutat și el în tinerețe acest vis. Visul tânărului în care iubita să fie pură, ideile să-i fie pure, unde o atingere a  ființei iubite să-l propulseze pe tărâmurile iubirii absolute. Cine nu a trăit această ,,stare a tinereții” nu știe cu adevărat ce înseamnă sensul vieții sau adevărata fericire. Când în tinerețe te plimbai cu iubita prin parcuri, unde o atingere a brațului, un surâs al ei, o mișcare neuniformă a trupului, primul sărut, o strângere în brațe etc. te făcea să tresalți, dându-ți trăiri intrinsece de nedescris, deoarece iubirea și dragostea de ființă nu pot fi descrise în cuvinte. Așa sunt și  ideile în conștiință. Trebuia să conștientizezi că visul se poate realiza, că tânărul este capabil de-a descoperi propriile valori spirituale prin urcarea lui spre orizonturi spirituale necunoscute, prin cunoașterea totului. Un salt pe care îl putea face numai în tinerețe, cum zice Eliade în ,,Mitul generației tinere”: ,,Există o anumită vârstă, cu limite variabile, să spunem între 16 și 30 de ani, când absolut toată lumea poate depăși condiția umană. Orice tânăr poate trăi și altceva decât agreabila sau dezagreabila serie de procese biologice, psihologice, economice și sociale care va alcătui ,,viața” de mai târziu. Orice tânăr poate trăi un mit”. Orice valoare spirituală începe din tinerețe, când tânărul crede în propriile visuri. Un verset din Biblie zice: ,,Învățați-vă să visați”. Așa și visul tânărului este legat de credință că visul poate deveni realitate prin trăirea acestor procese psihologice în el însuși, ducându-l departe, intrând în marile idei intelectuale. Așa și Noica punea accent pe descoperirea acestor idei, care stăruiesc în mintea tânărului, dorind să-l propuseze dincolo de istorie, creând geniul. Căutarea acelei fericiri absolute, acel tărâm al nemuririi, a fost și va fi visul filosofiei metafizice, sensul vieții oricărui muritor, de a cunoaște totul! Acel ,,illo tempore”, dincolo de timp există ceva, ceva pe care noi trebuie să-l intuim, și acel timp primordial este netimp, adică fericirea eternă, o cunoaștere adevărată a propriului spirit prin sinceritate. Cum zice Nietzsche: ,,Dacă există zei, de ce n-aș fi printre ei?” Ideea că omul se poate depăși prin auto-gândire. Iar supraomul este tocmai găsirea acelui Absolut, adică un Christ întruchipat în ființă. De aceea Nietzsche punea mult accent pe stările de spirit despre care vorbește Noica. Așa cum sunt date aceste stări de Cioran, Kierkegaard, dar ei prin aceste stări negau absolutul, după ce l-au căutat. Nihilismul este tocmai negația timpului în durere, stările metafizice sunt date și de timpul intrinsec al ființei: nu-mi găsesc visul sau timpul în istorie, negi totul, chiar și nașterea! Numai cine își trăiește cu adevărat ,,durerea metafizică” știe ce înseamnă sensul vieții, căutându-l ajungi nebun sau sfânt! Orice căutare metafizică adevărată necesită multe nopți de insomnii, aducând adevărata revelație, iar credința în durere te scoate din timp spre alte dimensiuni spirituale căutând ajutor în ceva, descoperindu-și sensul, acel tărâm sacru al spiritului, unde ajung doar înțelepții. Ei sunt întemeietorii acestei lumi, ei sunt maeștrii spirituali de care omenirea are atâta nevoie în lumea de azi.

   Noica punea mult accent  discipolilor pe  învățarea limbilor străine, mai ales greaca veche și germana, însemna că cine dorea să-i fie discipol și nu era capabil să-și asume întreaga filosofie universală în conștiință nu putea să-l urmeze! Mulți cădeau pradă deznădejdii. Învățarea limbilor străine necesită timp și răbdare. Să-i citești pe Kant, Hegel, Heidegger sau Nietzsche în limba lor trebuia să fii tu însuți un cunoscător al propriului intelect, să știi ce poți să-i dai maestrului din traduceri. Progresul depindea de agilitatea cu care învățai o limbă. Trebuia să fii în acelaș timp elev dar și ,,profesor”, deoarece trebuia să descoperi sensul cuvintelor dintr-o altă limbă, cum zice Pleșu: ,,În orice caz, în filosofie, nu poți funcționa fără germană. Eu n-am știut germana până la 25 de ani. Am învățat datorită insistențelor domnului Noica și după ce-am învățat, mi-am dat seama că e de neînțeles cum de-am putut trăi fără ea”. Confesiunea lui Pleșu la Noica, prin scrisori, îi dădea senzația că poate să ajungă un mare filosof, cunoscând operele marilor filosofi, cum spune: ,,Dumneavoastră nu știți nici măcar dacă pe fondul oferit de mine se poate scrie ceva. ”Există oare în acest tânăr – vă întrebați mereu – un<<ce>> deschis devenirii?” Și cu câte v-am putut eu transmite e  greu să găsiți un răspuns”. De aici începe ,,devenirea întru ființă” despre care vorbea Noica, trebuia să-i dai discipolului plăcerea de a savura filosofia prin antenele culturale ale discipolului, prin acel ,,gust al simplității”, care duce la simplitate. Un discipol avea nevoie de simplitate ca să evolueze în cunoaștere. Ori cunoașterea este dată și de stările meditative. Ajungi să crezi sau să nu crezi în absolut. De aceea o metafizică viitoare a ființei nu se poate crea decât conștientizând că exiști. ,,Oscilez adesea între opulență și asceză, cu convingerea că amândouă sunt la fel de orientale în spirit. Am o vagă nostalgie a pelerinajului. Nu am deloc certitudinea că Dumnezeu există” (Andrei Pleșu) sau ,,Ceea ce ați crezut  dintotdeauna că trebuie să i se dea vârstei tinere – stări de spirit și nu cunoștințe – mie mi-ați dat. Cândva poate va veni și ”isprava” pe care o așteptați de la mine” (Gabriel Liiceanu). Stările de spirit, mai ales în filosofie, sunt date și de pasiunea cu care citești un text filosofic. ,,Devino ceea ce ești”, parafraza lui Noica din Nietzsche, este și îndemnul pe care îl dă lui Pleșu.

   Dacă pe tărâmul filosofiei te întâlnești cu oameni ce încearcă să descifreze sensul vieții și originea morții, atunci ai senzația că trăiești într-un Univers metafizic unde se adună toate căutările filosofilor, oamenilor de știință, de a găsi adevărata fericire a omului. Deschizi și închizi tratate mari de filosofie, știință, teologie și te întrebi în tine însuți: ,,Oare mai este ceva de scris despre aceste materii sau s-a cam scris tot ce era de scris?! Ce mai este de transmis tinerilor în ziua de azi despre ontologie sau metafizică? Oare care este speranța omului? Mai poate accede spre fericirea eternă, spre mântuire sau este cam închis acest subiect?” În noianul de teorii și subiecte metafizice te oripilezi pe câmpul conștiinței devenind tu însuți un sudiu intrinsec, încât te întrebi din nou: ,,Trebuie să-mi aleg calea mea în viață sau cea dată de alții?”  Presiunea asupra psihicului  pusă de introspecție te duce spre o cale pe care alții nu au reușit să o atingă, adică explorarea propriului Eu prin credința în Ceva, în acel Adevăr, căutat de toți cei care sunt în căutarea Spiritului Etern. Acel Adevăr intangibil despre care se spune ca nu va fi atins niciodată! Se apucă de sudiu, unii se duc la universități renumite din lume, alții aleg cele mai puțin notorii, alții prin burse încearcă să atingă esența scrierilor filosofice, teologice și științifice. Unii stau mii de ore prin biblioteci încercând să descifreze tainele existenței, citindu-l pe Platon, Aristotel, Epicur, Democrit, Hegel, Kant, Pascal, Descartes etc. etc. crezând că vor descifra sensul vieții și al lumii. ,,Un tânăr de formatul tău poate crește ca un arbore, spre toate zările. Singurul lucru care mă întreb este dacă poți înfrânge, ca european cum te simți până la capăt, tendința ta către practic și tehnică spirituală, o tendință care-mi părea mai acuzată decât îngăduie chiar autorii tăi de acum. Continuă să mă sperie vorba ta de acum câțiva ani: ”Nici cu Hegel nu am ce face!” (…) Cultura și omul stau mai prost cu veacul: din când în când obțin eternitatea sau, mai bine, evită eternitatea. Nu fac nimic și nu îndreaptă nimic; dar cu gratuitatea și grația lor își deschid cerurile, sau dau cer lumii. În fond, n-am scăpat și probabil nu vom scăpa de ,,modelul Platon”, aici”. (Constantin Noica, Păltiniș, către Andrei Pleșu, Bonn, 28 februarie 1977).

   O analogie a spiritului dată de Noica lui Pleșu însemna foarte mult pentru el. Odată suind pe cărarea bătătorită a filosofiei nu mai ai cale de întoarcere! Maestrul și discipolul sunt una, chiar dacă mai apar incoveniente. E ca și cum ai urca pe un munte fără oprire, odată ajuns în vârf savurezi peisajele și tot ce te înconjoară. Așa este și în filosofie. Dacă ai urcat spre infinitul ființei, savurezi textele platonice, hegeliene sau kantiene. Le diseci trezând în tine setea de absolut, setea binelui, setea de-a bea din apa rațiunii pure care curge pe râurile gândirii,  ești una cu tine însuți. Doar acolo deschizi acel catharis al inimii, o eliberare a sufletului, parcă ai trăi ,,dincolo de bine și rău”, cum zice Nietzsche.

Noica și-a transpus sufletul pe coli de hârtie, iar ce a rămas în urma lui zice chiar el în ,,Notă testamentară”: ,,Mi-am trăit viața în idee,  fără rest, spre deosebire de alții care și-o sfârșesc cu un rest și care astfel merită să fie regretați. Sunt în ceea ce am publicat. Dacă lucrările mele nu sfârșesc odată cu mine, voi sfârși a doua oară odată cu ele. Este bine să sfârșim”. Transpunerea ideilor pe hârtie a fost un dar binemeritat discipolilor și tuturor celor care erau și sunt în căutarea înțelepciunii. Cărțile lui Noica te duc în împărăția intelectului noician, unde s-au adunat de ani de zile toate obsesiile și pasiunile filosofului. Avea ,,stări de spirit” bine întemeiate pe căutarea adevărului, căci o metafizică nu se poate forma decât cu foarte mari sacrificii de sine. Sunt ani de muncă, ani în care stai singur și vorbești cu tine însuți analizându-ți în profunzime spiritul. Iar dacă urci spre înălțimile spirituale, cucerindu-te, atunci creezi în tine însuți oaze spirituale din care bei apă când ți-e sete. Te afunzi în propria conștiință, căutându-te. Să vezi cine ești, ce poți face pentru tine și pentru omenire. Poți să duci mai departe ontologia spiritului sau stagnezi în teorii și tratate?! Universul lui Noica era delicat și extrem de fertil în cunoașterea ideilor și a oamenilor. Kant avea ore precise de lucru și respecta morala impusă de el, pe când Noica oscila între căutări și introspecție, urcând pe căile Sinelui, uneori conștient că are o misiune de îndeplinit, aceea de a ,,mântui cultura românească! Se întâlnea frecvent cu ,,Mircea Vulcănescu, Mihail Rădulescu, Arșavir Acterian sau Adina Casassorici în casa din pădurea Andronache” după spusele lui  Alexandru Dragomir. Mai târziu  recrutând tineri precum Thomas Kleininger și alții, dându-le teme filosofice, scriind sau traducând despre marii filosofi. Cărările spiritului noician erau întortocheate deoarece voia cu orice preț să scoată totul dintr-un tânăr! Obsesia de a căuta tineri prin toată țara în speranța că se va naște unul care să ducă mai departe filosofia românească, scoțând-o din anonimat. În scrisori se vede cât de întortocheate erau cărările lui Noica, când era cu Liiceanu, când cu Pleșu, când cu Thomas și alții. Un patetism înflăcărat îl făcea să scoată ,,untul din ei” crezând că o să urce pe culmile metafizicii absolute! Traduceri, traduceri și iar traduceri din operele marilor filosofi. Cum spune într-o scrisoare adresată lui Gabriel Liiceanu în 16 martie 1982: ,,Dar sunt într-un ceas când o carte se traduce singură; dacă nu, exclam ca Valery: cât timp își pierd unii oameni de cultură spre a se face perceptibili!” Cum zice în ,,Șase maladii ale spiritului contemporan”: ,,În marginea unei lucrări despre ființă, am încercat să punem la lumină câteva din marile dereglări, adesea benefice, ale spiritului. Dând nume stărilor și demersurilor ca și cum ar fi <<maladii>> (spiritul însuși a fost denumit, uneori, o maladie a creației, când nu s-a văzut gloria lui), am năzuit să găsim un drum de științificitate în dezordinea sub care a trăit și trăiește omul”. Dezordinea spirituală se vede în multe lucrări filosofice! Era conștient dacă o operă filosofică are sau nu valoare, mai ales în cunoașterea spiritului.

 Deci cunoașterea ideii era principalul factor în cunoașterea celor ce vor veni. Ca să-ți construiești un imperiu filozofic trebuie să discerni binele de rău, așa cum a făcut Noica. Lupta se dă în el însuși. O luptă pe care a dus-o până la moarte. ,,Aștept cu bucurie   despărțirea  lui Gabriel de mine. O grăbesc chiar. Voi sfârși în singurătate, așa cum mi-am dorit. Sau poate legat doar de trecutul meu…” (Constantin Noica, Jurnal de idei).

   De ce dorea atât de mult Noica să antreneze tineri în cunoaștere, mai ales în fenomenologia spiritului universal? Și vorba lui Edison: ,,geniu înseamnă 1% inspirație și 99% transpirație”. Noica își dădea seama că tinerii trebuie să transpire în imperiul ființei, să sufere, să acceadă spre Absolut cu propriile idei nu cu ale altora. ,,Nu încerca prea mult, îi spune tânărului familia; stai lângă mal, dacă vrei să-ți fie bine”. Dar antrenorul este din alt aluat; îndrăgind și el, ca un părinte, pe tânăr, îi spune: ,,Aruncă-te în larg, n-ai cum să te îneci”. În largul ființei dai de bariere care opintesc spiritul dacă nu ai curajul să înoți cu voința în largul conștiinței. Iar brațele și picioarele sunt gândurile care te îndreaptă spre sfera sincerității, unde tronează adevărul. Înoți în gânduri și fantezii, dai visului imaginația de care are nevoie un tânăr pentru a urca spre străfunduri. Dacă nu ai curaj de a aprofunda ființa te îneci în gânduri și idealuri, transpiri fără folos căci înoți spre un orizont unde ideile nu prind aripi să zboare spre alte zări necunoscute spiritului. Te opintești în teorii vagi despre existență, spui ce spun alții, nu poți să vezi lumina, să-ți urmezi calea, stai în întuneric, întorcând roata timpului nu roata eternității! Glasul ființei nu te prinde în întuneric, doar prin frânturi ale conștiinței venite din necunoscut. De aceea ,, …mijlocirea spirituală reclamă puțină genialitate. Dar nu ne gândim atât la antrenorii de excepție pentru tinerii de excepție, cât la acei antrenori umili, care să urmărească zi de zi cum crește firul de grâu. I-am numit cândva: ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu știe nimic despre culesuri. Dacă am găsi sămânța cea bună! Douăzeci și două de boabe numai!” Genialitatea lui Noica de a da ceva culturii românești se vede în cărțile sale. Dă ton voinței de a urca spre culmile creației. Trebuia să creezi și iar să creezi… căci pe piedestalul filosofiei și culturii universale stă un Euclid, Eschil, Heraclit, Epicur, Democrit, Platon, Socrate, Aristotel și te privesc surâzând ceea ce faci, ceea ce ești, ceea ce vei deveni. Dacă nu ai curajul să intri în sufletele lor prin citire nu vei avea curajul de-a intra în ,,Criticile” lui Kant, ,,Fenomenologia Spiritului lui Hegel, în daseinul lui Heidegger, că ,,degeaba te miști pe câmpurile altora dacă nu te miști pe câmpul tău”, să dai totul din tine, să știi cine ești, de unde vii și încotro te îndrepți! Înveți, înveți mereu mersul tău și al lumii. Dai conștiinței salturi în absolut, dai stări conștiinței, intuiești ceea ce ești și ceea ce vei deveni. Un model pentru tine și pentru alții, căci antrenorul tău poate fi suferința, ea înalță spiritul spre bolți abisale unde umblă adevărul. Iar Noica a dat acel model paideic, a scris o ,,ontologie” despre existența lui și a altora. A urcat pe culmi ale conștiinței, a văzut soarele spiritului, adevărului, ce alții nu au putut să-l vadă. În conștiința filosofiei românești rămâne un ,,pateric” din care oricine are ceva de învățat. Patericul noician deschide porți uriașe spre cunoaștere. Căci ,,dimensiunea paideică a personalității lui Noica” duce spre dimensiuni spirituale neexplorate încă, unde aventura spirituală pornește din fiecare tânăr care este în cunoașterea fericirii. Geniul nu se naște decât iubind natura, universul și adevărul din tine. Un adevăr inoculat în conștiință încă de la naștere. Acolo se dezvoltă sâmburele geniului, trebuie să-l faci să încolțească prin legea morală, fiind ca o poruncă a rațiunii pure,  după cum zice Kant: ,,Acționează întotdeauna după o maximă care ai vrea în același timp să devină o lege universală”, adică să respecți adevărul, să admitem că Dumnezeu există. ,,Grație lui Noica, cei care i-au stat în preajmă au ajuns să creadă că și în România se putea la o adică petrece „ceva”, chiar dacă acest ceva se petrece în catacombele spiritului. Și poate că dacă ar exista compețiții culturale neîngrădite de granițele dintre limbi, așa cum există campionate internaționale de gimnastică, România ar apărea cu o echipă care ar lăsa o urmă adâncă și mai esențială decât poate lăsa, în memoria scurtă a lumii, o gimnastă sau un tenisman”. (Jurnalul de la Păltiniș – Dimensiunea paideică. În căutarea geniilor viitoare – Gabriel Liiceanu). Ca să se petreacă ,,ceva” în România trebuie să se înființeze  o Academie a Spiritului  unde învățătorii să fie cei care au în ei inoculată legea morală. Nu trebuie date lecții, ci doar citind și meditând, iar tot la o lună sau două să fie inervievați de privirile maeștrilor, s-ar vedea pe chipul lor cine a evoluat în cunoaștere. Prin tăcere se unește sufletul maestrului cu al discipolilor, de-abia atunci legea morală devine universală, căci adevărul este în amândoi, rațiunea pură își deschide tentaculele pentru a acapara alți tineri dornici de cunoaștere. Instituirea legii morale în omenire este chiar instituirea unei societăți perfecte la care aderă toți cei însetați de dreptate și înțelepciune. Acești tineri vor da societății bunăstare, compasiune, dreptate pentru că nu vor mai putea să mintă. În ei s-a instaurat legea morală care acționează după principiile eticii, intonând ideea binelui, a credinței, dând virtuții salturi, salturi pe care un popor să-l facă prin educație. Acolo va întâlni legea binelui, va fi mândru de ce a înfăptuit.

   Noica e cel care credea în renașterea spiritului românesc prin formarea tinerilor în ,,Școala de la Păltiniș”. După cum zice în ,,Jurnalul filozofic”: „Un tânăr căruia nu-i poți trece nici o incertitudine îți este o înfrângere. Dacă există o medicină a sufletelor, sensul ei e răsturnat față de medicina obișnuită: e de a îmbolnăvi”. Da, de a îmbolnăvi spiritul cu adevărul. Numai el îți deschide ochii spre lumină. Pedagogia lui Noica era clară: trebuia să ai ,,simțul etic”, să fii îndrăgostit de filosofie, de adevăr, să ai curajul de a-ți trăi în fiecare zi stările sufletești, fie ele filosofice sau epice, să-ți trăiești ideile prin scris, ceea ce nu este ușor. Trebuia să dai totul din tine: ,,…puțin lucru trebuie să fie cunoașterea, de vreme ce, rămași cu ea, suntem totuși așa de departe de Dumnezeu!” (…) Să fii, dacă poți, nu cel care încearcă să mai culeagă ceva (de la tânărul din fața lui); ci ploaia, ploaia aceea de toamnă, care nu știe nimic despre culesuri…” (Jurnalul filozofic). După ce sădești în tineri sămânța adevărului prin filosofie, aștepți roadele, iar dacă ele întârzie în fiecare an și nu apar, atunci degeaba ai sădit în ei sămânța, nu va încolți, ci se va pierdeîn mreaja vidului intelectual, unde ideea dispare la orice venire a toamnei. Ori adierea toamnei este rodul belșugului, al culesului de orice fel. Patericul lui Noica se bazează mult pe înțelepciune.

   ,,Visele sufletului sunt cele care ne destramă ființa nu numai când ne hărțuiesc cu spaime ori cu remușcări, dar chiar și când ne amăgesc cu bucuriile lor. Și de ce este așa? Pentru că bucuriile sufletului nu stau, au consistența aburului și nu le mai regăsești când vrei să te întorci la ele. Visele spiritului, în schimb, sunt din capul locului ale bucuriei constante: ele te așază într-o ordine care e mai presus de tine. Ele sunt de fapt vise ale adâncului, ale adâncului celui mai adânc și mai curat, și tocmai de aceea ele sunt ale ordinii în care ne întâlnim cu toții. Adâncul acesta nu este cel al psihanalizei care răscolește în cloaca fiecărui suflet, ci cel al locului în care devenim cu toții – Unu. Visele spiritului sunt visele noastre de îngeri. De la o vârstă încolo, pentru că suntem ceea ce ne facem, ar fi firesc să avem numai vise ale spiritului”. (Constantin Noica – Șfârșitul lui Noica, Gabriel Liiceanu, 1966). Și-a așteptat cu seninătate moartea, parcă o prevestea, de aceea sufletul lui Noica dăinuește în toți cei care sunt în căutarea înțelepciunii:,,Eu nu sunt autor, sunt posedatul unei idei”.

INDICAȚII DE CITARE

Hatos Vasile, ,,Patericul lui Noica’’ în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2 / 2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.