ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Gabriela Botici


Monolog către tine 

Îți porți fruntea brăzdată și rabzi nemernicia noastră.
Ai demnitatea stâncii care nu cere explicații.
Te caută seara?
Sau o cauți tu pe ea?
La fiecare înserare te aduni din propriile-ți artere
și pleci să-ți încerci norocul
sărind în șotronul anilor
cu privirea oarbă de alte scări
sau trambuline
care te-ar putea arunca
în gura larg deschisă a visului imens 
cel care uneori înghite credințe
și până chiar și numele lui Dumnezeu.

La fiecare colț de stradă păstrezi provizii 
ce ți-ar putea fi de folos 
într-un viitor care se reinventează în fiecare clipă.
Râsul copiilor înflorește pe umerii tăi
plânsul viorii îți curge pe tâmple
sunetul cald al corzilor de chitară îți mângâie timpanul 
iar lacrimile suferinzilor cad peste piatra ta vie 
adâncind durerea.
Sărutul îndrăgostiților seamănă semințele fericirii
iar sicriile nedorite trec tăcute prin sufletul pieței tale
scrijelind încă un nume pe marmura rece …
și ea trecătoare.

Le porți pe toate
bătăi antagonice ale aceleiași inimi.
Treci din Infern în Paradis cu același zâmbet pe chip
dar durerea lui doar tu o simți.
Războiul nemilos îți mușcă din trup
smulge brațele podurilor
îți sfâșie coastele clădirilor din piept
distruge sternul piețelor sub obuze
retează degete turnurilor din palme 
sparge orbita ferestrelor
zdrobește mandibula porților
și-ți lasă inima bătând haotic 
prin pulbere și cenușă.

Dar rămâi. 
Noi trecem schimbând chipuri și jurăminte
zgâriind asfaltul cu graba noastră spre nicăieri
murdărindu-ți obrajii cu promisiuni ieftine.
Sub temelii îți doarme memoria incandescentă
iar felinarele luminează cronici tăcute
despre tot ce am fost
dar n-am știut să fim.
Spune-mi, orașule:
când ne rabzi,
ne ierți?