ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Gabriela Botici
 


Când privirile lumii se sting

Noaptea privesc ferestrele.
Se aprind ca niște felinare
iar dincolo de sticlă 
mișcările oamenilor încep să curgă lent
ca o poveste scrisă în tihnă. 
Ferestrele pun o aură în jurul trupurilor
o lumină caldă care îi desprinde de lume
și îi așază în rama adevărului. 

Parcurg tunelul auriu
puntea întinsă între ochii mei
și singurătatea lor suspendată
și le privesc gesturile 
atunci când ei se cred singuri
în universul lor.
Individualitatea lor respiră
când privirile lumii s-au stins.

Sinceritatea se trezește 
când umărul 
se lasă moale sub greutatea zilei
când măștile chipului 
se topesc în penumbra camerei
iar hainele strâmte de gală 
sunt așezate în șifonier
dezgolind forma dezbrăcată de roluri 
și de tot ce nu-i aparține. 

Suntem altfel când nu ne vede nimeni.
Îmi plac oamenii 
atunci când singurul martor 
e lumina galbenă a unei lămpi
și privirea mea 
rătăcită pe un geam străin.



Diversiune

Îmi învelesc mintea 
într-o paradă de reclame
o hologramă de entuziasm 
proiectată peste oboseala retinei
ca să nu aud cum se desface tăcerea flămândă 
între bătăile inimii monitorizate de Apple Watch. 
Aprind un foc de artificii 
menit să ascundă țesătura gândurilor
scântei deasupra unui mormânt.

Învăț obligativitatea de a mă iubi 
fără să mai cer vreo garanție 
sau vreun sens
oferind fiecărei idei
doar spațiul unei singure clipe 
și-un scroll infinit printre chipurile care vor dispărea 
înainte să le fi privit atât cât mi-am dorit. 

Exersez în a locui în afara mea.
Privesc cum gândurile 
ating spuma destrămată a norilor.
Mă agăț de reflexia mea din geamul unui Uber 
în timp ce orașul pulsează 
ca un trup rănit în jurul căruia s-au adunat păsările.

Mă pierd în fluxul de date 
ce curge prin vene ca un sânge sintetic
o arhivă de dorințe 
încercând să descifreze 
dacă dorul e o eroare de sistem
sau ultima dovadă a umanității. 

Rugăciunile au devenit fișiere 
sperând că cineva va valida descărcarea lor. 
Supraviețuirea nu este un triumf
ci starea de asediu
un echilibru precar 
pe marginea unei prăpăstii frumos decorate.
Nu există salvare
ci doar amânarea contactului cu solul.



Duminica clipelor

Duminicile clipelor 
îmi presară pe umeri o fărâmă de tihnă. 
Secundarul timpului nu mai sângerează
bate tot mai încet
aproape imperceptibil.
Liniștea dospește ca pâinea 
umplând casa cu aroma copilăriei.
Gândurile-mi curg din pensulele 
care alunecă fără efort pe pânza albă
dând formă ideilor în ritmuri de Chopin. 
Notele cad ca niște picături de rouă 
pe claviatura de mătase.
Rațiunea se eliberează de permanentizare.
Florile-mi zâmbesc în fața ferestrei. 
Nu le mai văd ca semne ale degradării
ci brațe care îmi ridică inima pierdută dintre vreascuri.
Nu mai există grabă
nici zgomote care să spintece cerul
ci doar această plutire
în fărâma presărată 
în duminica ce învață timpul
să bată în ritmul propriei mele respirații.



Dualism 

În esența gândului nu există pauză.
Materia se organizează 
în același timp în care se destramă.
Nu este succesiune
ci suprapunere.
Voința care construiește
locuiește în aceeași celulă cu ura de a distruge. 
Stilul este măsura acestui dualism
felul în care omul alege.
Fiecare gest poartă o semnătură unică
o urmă personală lăsată 
înainte ca totul să devină uniform.
Suntem martorii propriei noastre risipiri.
Fiecare formă zămislită
poartă în structura ei semnătura dezintegrării.
În clepsidra spiritului uman
pulsiunea de a zămisli lumi se măsoară
într-o curgere egală și implacabilă
cu patima oarbă de a le preface în cenușă.



Viză de flotant

N-am ales.
M-a trezit un scâncet
și lumina care mi-a forțat pumnul stâng.
Nu cunosc originea.
A fost tăcere sau eroare?
Nu caut sensul.
Sunt acest rezultat al secundei
prezența fără permanență.
Am doar viză de flotant.
Voi ocupa marginea unei pagini
mă voi dispersa în versuri libere
sau voi fi tăiată brusc.
Mă definesc prin spațiul pe care hazardul
l-a lăsat disponibil.
Am intrat făcând zgomot
într-o absență generalizată.
Mai rămân o vreme? 
Am viză fără termen de valabilitate.
Voi fi amprentă pe hârtie
care se retrage treptat
o idee fixată în eter
sau
nimic din toate acestea.




Sevă în asfalt

În ce secundă 
se va curma stingerea mea 
cu fiecare petală 
ce se desface spre țărână?
Există crestături adânci care imploră 
o atingere autentică
dar mâinile-mi sunt ocupate 
cu răsfoitul zilelor trase la indigo.

Povara neînțelesului 
a luat conștiința prizonieră
rătăcește între hotarele existenței
izbindu-se de chipuri fără zâmbet
cu ochii înfipți în ecranele moarte.

Îmbrățișez destinul cu ardoare și dezgust 
în lumea săracă în empatie
unde viteza a înghițit respirația. 
Doar cel căzut mai arată o fărâmă de îndurare
păstrându-ți un adăpost în golul lui 
pentru tristețea ta rătăcită
departe de zgomotul metalic al orașului 
care nu știe să se oprească.

Voi înceta să mă destram cu florile 
când tăcerea va fi un răspuns
nu doar o rană deschisă 
în mijlocul asfaltului.


Absorbit în alb

Nodurile iambice se desfac
zgomotul metalic al rimei de fier se pierde
pereţii de piatră ai celor paisprezece versuri
se subţiază până devin o simplă boare.
Nu mai există ziduri
doar o descătuşare mută a spaţiului
care se revarsă în versuri inegale
împrăştiate dar cu harta dezlegării
ascunsă după prima silabă
din primul cuvânt
care atinge cea mai înaltă notă.

Arhitectura se topeşte
colţurile se rotunjesc.
Devin sfere
apoi nimic.
Respiraţia nu mai caută măsura
se întinde
ca o pată de lapte pe o pânză infinită
până când degetele nu mai simt
marginile hârtiei.
Secunda a îngheţat cadenţa într-o dâră de sidef
nu mai e nisip care să curgă
nici umbră care să măsoare apusul.
Sfârşitul e doar o altă formă de alb
dezlegarea de frica de a fi fost…