Florin Chivoci
Șahul ̶ un demers strict pedagogic
Dintre multele propuneri reformiste din educația românească, introducerea studierii șahului la clasele mici a fost adeseori vehiculată în ultimii ani, găsindu-i-se ca motivație, printre altele, contribuția la dezvoltarea coeficientului de inteligență al elevilor sau îmbunătățirea abilităților matematice. S-a scris deja mult pe tema aceasta, plecând de la un considerent ce pare de-a dreptul un clișeu – dacă nu un adevăr axiomatic – afirmația că șahul îi ajută pe copii, în viziunea celor care s-au gândit la o asemenea măsură, să ia decizii rapide și abstracte, învățându-i să gândească logic și eficient, pentru a obține rezultate mai bune la școală. O realitate de o banală convenționalitate, în fața căreia nu ne putem ascunde dezamăgirea că se mișcă pe cărarea previzibilă a schemelor bătătorite.În afara acestor motive, alegerea s-a făcut, probabil și pe fondul dispariției unui mit, acela al românilor cunoscuți ca buni matematicieni, credință care pălește drastic în fața nivelului tot mai slab de pregătire al elevilor. Deocamdată, „sportul minții” este practicat doar la stadiul de opțional la decizia școlii, justificând comoditatea unor profesori care predau educația fizică în clasă; între timp, a devenit obligatoriu doar pentru elevii care sunt scutiți de sport. Cu toate bunele intenții ale diriguitorilor din învățământ, nu s-au auzit însă și voci care să se declare mai sceptice vizavi de noua dispoziție. Sau, dacă s-au auzit, ele se leagă doar de vârsta prea mică a învățăceilor ori de absența profesorilor care să-i îndrume în acest sens. Cei care vor să atragă masiv cultivarea șahului în școli ar trebui, totuși, să-și dea seama și de un anume pericol pe care îl aduce cu sine noua disciplină de studiu! Poate că ar fi mai circumspecți, altminteri. Rădăcinile istorice ale jocului le-ar putea da unele idei, în acest sens…
După toate sursele, în Persia se juca șah încă din secolul al VI-lea d.Hr., el răspândindu-se ulterior către vest, odată cu extinderea invaziei islamice, prin Orientul Apropiat, traversând Maghrebul și Mediterana pentru a ajunge în Spania musulmană și Occidentul creștin la finele veacului al X-lea. Cam așa s-ar fi întins șahul, sub aparențele unei întreceri între două armate, călăuzite de o „filosofie” care s-ar rezuma, simplu, astfel: ucide tot, nimicește-l fără milă pe adversar, de la primul până la ultimul soldat sau ofițer, și chiar și pe regină, până când, rămas doar cu regele, dă-i lovitura de grație și cucerește-i regatul. De la bun început, regula acestui joc profund asiatic a fost ca majoritatea sau chiar toate piesele să fie „sacrificate” pentru a obține o poziție superioară, iar regele învinșilor să nu fie capturat, el trebuind neapărat să moară la finalul partidei! (de altfel, celebra formulă „șah-mat” chiar asta înseamnă în limba persană – Regele e mort sau Regele nu mai poate fi ajutat!). O adevărată ideologie a urii răzbate izbitor din apriga rânduială! Chiar dacă partida era considerată de unii nobili drept un joc de elită în Evul Mediu, totuși Biserica Catolică a contestat-o încă de atunci, dezaprobând-o timp de câteva secole[1]. Înalții prelați vor fi sesizat dedesubturile pe care le ascunde practicarea acestei întreceri. Mutatis mutandis, principalul reproș care i se poate aduce oricând acestei distracții în doi se oglindește în agresivitatea pe care o dezvoltă în spiritul practicanților obiceiul îndelungat al mutării pieselor de pe tablă. De altfel, concluzia este întărită chiar și de părerile specialiștilor. Următorul citat, desprins dintr-un manual de învățare a șahului, ni se pare mai mult decât relevant, în acest sens: „Jocul de șah este, în esență, părăsirea unei stări de echilibru primar, static și sigur, pentru căutarea unui alt tip de echilibru, care este progresiv, dinamic, nesigur și agresiv sau defensiv, depinzând de dezvoltarea partidei în sine”[2]. ̶ Iată secretul, recunoscut involuntar chiar și de teoreticienii sportului cu nume de despot oriental! Totul este reacție, ripostă, repliere defensivă disperată sau inventivă, stratagemă de supraviețuire. Dușmănia și brutalitatea față cu fuga și ascunderea din calea năvălitorilora strămoșilor care au galopat prin nesfârșit de stepă! De câte ori n-am mai văzut repetându-se acest scenariu la scara Istoriei?! Pe cât de îndepărtate îi sunt originile, pe atât de răspândiți sunt și practicanții de pe continentul nostru și de aiurea, care îl cultivă ca pe o întrecere în care victoria exercită dintotdeauna o fascinație vecină cu voluptatea. Să-i încânte doar reușita succesului, sau mocnesc în ei instincte neîmpărtășite, urme nesocotite ale cruzimii asiatice?
Ca și în alte părți, în lumea noastră șahul a devenit de mult o distracție pentru întreaga societate, pornind chiar de la cea mai înfricoșătoare periferie: oricare ar fi penitenciarul din România pe care l-ai vizita, de exemplu, vei da acolo mereu peste o mulțime de inși care joacă șah cu pasiune, pentru a omorî răbdarea infinită pe care timpul o are cu ei. Așadar, oameni aflați după gratii pentru că au furat, au violat sau ucis își alungă plictiseala în fața tablei cu pătrate albe și negre, printre ei numărându-se și adevărați maeștri, ca dovadă că valoarea nu ține întotdeauna cont de nivelul moral al individului. Dimpotrivă. Se poate descurca cu turele și cu nebunii orice inteligență, indiferent de caracterul care o însoțește (pentru că era întotdeauna lăsat să câștige,însuși personajul care a condus România până în ’89 adora să fie adulat, printre altele, drept un strălucit șahist!).
În fața unei atari provocări, cel mai bun contraexemplu nu poate veni decât de pe tărâmuri apusene. Și ce ar putea să evidențieze mai elocvent „barbaria” șahului decât comparația cu bridge-ul, unul din puținele jocuri din lume care combină în mod armonios mintea și sufletul?! Bridge înseamnă spirit de echipă, încredere în cei din fața ta, și multă empatie atunci când îi vezi cum se întristează sau cum râd. Orgoliul și ambiția, puterea de a te bucura pentru cineva și de a admira pe altcineva, bunul-simț și înțelegerea de a-i da și adversarului o șansă egală… Iată esența spiritului apusean: un anume tip de reflex, un răspuns specific la stimulii externi și esențiali, un anumit și inconfundabil mod de a replica față de forțele antagoniste! Rezumând prin regulile sale întreaga construcție a umanismului european, bridge este o luare de contact cu valorile Occidentuluicare îți dă prilejul să te comporți ca un lord, indiferent ce statut ai avea, să ai ceva din naturalețea unui gentleman, aflat la ani-lumină depărtare de cruzimea ținuturilor de unde au pornit cândva hoardele lui Gingis-Han, pentru a semăna pârjol și groază. Cu destinderea specifică jocurilor de societate,salonul i-a inspirat omului un amuzament pe măsura eleganței sale!În fondul său cel mai intim, jocul acesta reprezintă un mare act de etică și de noblețe.
Conștienți de importanța șahului în cultura umanității, e firesc să nu avem nimic împotriva oamenilor care îl îndrăgesc, a celor care participă la competiții, a performerilor de tot felul; e treaba lor să aibă orice hobby doresc, la fel cum nimeni nu-i poate opri pe părinți să-și înscrie copiii în cluburi, pentru a se deprinde cu tainele mutării pieselor. Nu este aici locul în care să ne consacrămunei critici a mentalităților culturale.A introduce, însă, jocul ca disciplină obligatorie la grădiniță și la clasele primare ni se pare un recurs inconștient sau necontrolat către un subtil primitivism, într-o societate în care comportamentele violente devin pe zi ce trece o problemă majoră. Suntem împotriva instituționalizării unei discipline care ar dezvolta pătrunzător agresivitatea infantilă încă din cele mai fragede vârste. La fel cum vrajba desenului animat din copilărie, în care motanul ticălos îl fugărește tot timpul pe șoricelul simpatic și descurcăreț ne-a rămas ascunsă în subconștient, tot astfel rivalitatea cruntă dintre piesele albe și negre ar lăsa urme adânci în intimitatea celor mici. Demersul nostru este strict pedagogic.Nu putem ști însă, dacă argumente precum cele înșirate în textul de față le-ar putea perturba în vreun fel deciziile, dacă le-ar citi, „tehnocraților” sau onorabilităților care hotărăsc soarta educației sau iau decizii vizavi de curriculum sau planuri-cadru de învățământ. După cum, la fel de bine n-avem cum să știm cât de mult i-ar intriga o asemenea atitudine pe cei care dirijează destinele acestui sport în țara noastră. Numai că aceste rânduri nu sunt scrise neapărat doar pentru ei…
[1] Pentru mulți dintre prelații Evului Mediu, jocul practicat pe tableta cu pătrățele albe și negre a fost multă vreme considerat a fi „invenția Diavolului”, o distracție văzută a fi la fel de nocivă ca și jocurile de noroc sau beția. Din lucrarea O istorie simbolică a Evului Mediu Occidental a istoricului francez Michel Pastoureau(Ed. Cartier, București, 2004) am reținut că pe la anul 1061 a existat un Cardinal catolic numit Pietro Damiani care a emis un decret prin care a interzis acest divertisment în rândul clerului și chiar al regalității sau al nobilimii. Altminteri, nici Islamul n-a rămas mai prejos în a-l cataloga drept un inamic al religiei, interzicând mult timp jucatul său în public ori combinarea jocului cu rugăciunile și cu alte manifestări religioase.
[2] Sergiu Samarian, Să învățăm metodic șahul, Ed. a III-a, Editura Uniunii de Cultură Fizică și Sport, 1965, p. 87.
INDICAȚII DE CITARE:
Florin Chivoci „Șahul ̶ un demers strict pedagogic” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 