Florin Chivoci
Porniri ancestrale
Pe vremea cruntei sărăcii din anii ’70 – și, mai ales, ’80 – proletariatul avea puține motive să petreacă. Munca, foamea, întunericul și frigul săpau riduri de tristețe pe fruntea oamenilor, însă mersul la meciurile de fotbal rămăsese printre puținele momente de veselie de care mai aveau parte. Deși reprezenta un refugiu degradant pentru societatea civilă, atâta cât se putea ea închega în comunism, stadionul era singurul loc unde erai liber să strigi vrute și nevrute din răsputeri, fără teama că te ascultă cineva. Față de acei ani, când eram copil și aveam adeseori prilejul să-mi însoțesc tatăl pe arena locală, astăzi ajung acolo mai rar. Cu toate că nu sunt mare microbist, am mai mers totuși în ultimii ani la câteva meciuri-cheie ale echipei fanion a orașului, pe stadionul municipal. Dincolo de felul în care arată acum tribunele, gazonul, echipamentul sportivilor sau de modul în care a evoluat stilul de joc, un alt lucru m-a frapat ori de câte ori am revenit în arenă: numărul tot mai însemnat al spectatorilor de gen feminin. Amănuntul se confirmă și pentru alte stadioane din țară, după cum se vede în partidele transmise la televizor.
Dacă altădată era de neimaginat să zărești picior de femeie în tribunele vreunui stadion din România, astăzi în schimb, chiar dacă rămân minoritare, ele alcătuiesc o componentă redutabilă a publicului prezent la meciuri. Desigur, ceea ce ar putea înțelege, la prima vedere, un ochi nefamiliarizat cu disonanțele și paradoxurile psihologiei umane ar fi că la competițiile sportive oricine poate și trebuie să aibă acces, că fotbalul a devenit un fenomen social, de masă, iar sportul are darul să unească oamenii, în general. Nimic mai frumos! Dar de când și de unde, până la urmă, această dragoste nemaipomenită a reprezentantelor sexului slab pentru fotbal, într-o lume în care distracțiile și posibilitățile de petrecere a timpului liber sunt infinit mai multe decât cele de dinainte de 1989?
S-a spus adeseori, odată cu trecerea anilor, că schimbarea atmosferei de pe stadioanele autohtone reprezintă un barometru al stării sociale care capătă contur în țara noastră. Că felul tot mai scandalos de a se manifesta al suporterilor, adică a celor care reprezintă lumea de jos, erzațul social, pegra, găștile, hooligans, rezumă ceva din ambianța sumbră ce se instalează în profunzimile unei Românii tot mai needucate. Lucru ușor de observat cu ochiul liber, atunci când te izbești de comportamentul violent-animalic și de scandările bestiale ale galeriilor și îți dai seama că stadionul de azi a devenit fieful inșilor nestăpâniți și fanatici. E adevărat, pe de altă parte, că aici nu vii ca la teatru, și că nu te poți aștepta să găsești în tribunele arenei vreo atmosferă elitistă, impregnată de rafinament și de eleganță. Ce le face, atunci pe unele soții sau iubite să-și rupă din timp și să petreacă 90 de minute pe scaune, în compania bărbaților? De ce țin morțiș, mai nou, însoțitoarele feminine să zăbovească grăbite în vacarmul scandărilor presărate cu verbe și rostiri referitoare la defecare sau copulație, fie că le place ce aud acolo, fie că se prefac indiferente? Explicația cu „democratizarea” loisir-ului și cu deschiderea porților pentru toate categoriile de iubitori ai sportului-rege nu mă mai convinge deplin. Am început să mă îndoiesc că alcătuirea tot mai diversă a publicului din asemenea locuri publice se datorează numai emancipării feministe ori simplei goane după divertismentul facil, coborând cu explicațiile spre vechi și totodată noi apucături omenești; până aproape de întoarcerea negândită a omului actual către straturile atavice ale începuturilor sale, spre un primitivism deșănțat și către o stare de animalitate implicită. Și, poate chiar de aceea, mirarea pe care mi-o trezește creșterea interesului feminității pentru fotbal mă duce tot mai mult cu gândul la căutarea inconștientă a dominației masculine pe care o clama cândva un sociolog de talia lui Pierre Bourdieu, autoritate tradusă, în cazul de față, prin dorința negândită a tipeselor de a se pierde prin mulțimea bărbaților dezlănțuiți, de a-i vedea și auzi zbierând, urlând, fluierând, conduse fiind de ascunse porniri ancestrale. (S-ar putea spune că sportul reprezintă sedimentul unei uri generale, precis distribuită, precipitată în competiții. Ce sunt galeriile care se înfruntă amenințător pe durata meciurilor dacă nu imitații burlești de străvechi lupte intertribale?!). O manifestare fățișă a instinctului de turmă. Cu toată zoologia pe care o stârnește în desfășurările pline de culoare și de animație ale estradei, de o maniacală agitație, fotbalul se numără și el printre activitățile care reușesc să ne reapropie de regnul animal din care am fi evoluat în vremuri vetuste. Într-o lume lipsită de pudoare, omul recent dă semne vizibile că îi place mult să se întoarcă la stadiul primordial al condiției sale, să facă pași spre începuturile speciei. Patosul pentru fotbal al fiicelor Evei nu s-ar lega tocmai de civilizația urbană și de ideea generoasă că omul e o ființă socială, ci de evidența că semenii actuali nu mai au niciun fel de rușine și nici nu se mai sinchisesc vreun pic în a savura la vedere desfătările celei mai grozave sălbăticii. Întocmai ca și răspândirea pe scară largă a tatuajelor, pe care și le exhibă cu nonșalanță în sezonul călduros. Spectacolul lumii de azi este de fapt o maimuțăreală a stilului de viață al primitivilor! – Ca o eternă revenire, în care viețile noastre apar în toată nerozia ușurătății lor. Până a fraterniza cu cruzimea din anturajul circurilor romane, aglomerația microbistă aduce mai curând a fundal de scenă preistorică, unde chipuri de femele posedate de stihia jocului, a mâncatului, a perpetuării speciei viețuiesc dezinvolt printre cetele de vânători și culegători, pândind cu șiretenie dorințele masculilor celor mai vânjoși, mai guralivi și mai răi, adulmecând neliniștea din respirația și transpirația lor și încercând să-i recunoască după miros. De la ieșirea din peșteri a lui homo sapiens până la descătușarea sa în hărmălaia stadionului – iată tot drumul omului!
Ne aflăm într-o țară sudică, latină, semibalcanică, cu un public înfierbântat și în care educația omului de rând a lăsat totdeauna de dorit. Altminteri, ceea ce se întâmplă la noi cu afluența publicului pe stadioane se petrece cam peste tot în Europa și prin ceea ce se cheamă „lumea civilizată”. Dar în alte părți, lucrurile nu stau tocmai așa. Sunt state musulmane care interzic drastic accesul femeilor pe stadioane, și poate nu neapărat din cauza radicalismului societăților teocratice, ci pentru a menține nealterată o anume igienă a spiritului. Stăpânitorii religioși care nu se lasă înduplecați în această privință se tem, pesemne, să-și lase semenii să se abrutizeze și să coboare spre stadiul primar. O idee la care merită să reflectăm. Numai că, pe măsură ce se va deveni mai permisivă, societatea lor va începe să arate mai abitir decât a noastră.
INDICAȚII DE CITARE:
Florin Chivoci „Porniri ancestrale” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 