ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Florin Chivoci

Din culisele unui „sport” național

    Nu poți studia omul generic, expresiile sale culturale, modurile în care generează sens, structurează comunități, decât dacă iei în serios realitatea în care trăiește. Iar evidența pe care o observi se dezvăluie uneori din gesturi și atitudini dintre cele mai surprinzătoare. Printre ele, mâncatul și alimentația se regăsesc dintotdeauna la loc de cinste, cu toate delectările pe care le atrag după sine. Exprimând modul de viață dezvoltat de o comunitate, pe care îl transmite din generație în generație, răsfățul gustativ rămâne și el, prin urmare, o temă de cercetare prin excelență a antropologiei culturale. Un astfel de exemplu, în variantă românească, este provocat chiar de roadele unei plante pe care cuceritorii spanioli au adus-o în Europa în veacul al XVI-lea și care a răspândit din vremuri uitate, în rândul conaționalilor, molima seducătoare care este spartul de neoprit al semințelor pârjolite, veritabilul „sport” național.

    Pentru că a trăit mai totdeauna în sărăcie, românul de rând a fost și a rămas peste timp un mare mâncător de pâine goală, mai ales atunci când a avut norocul să aibă cu ce să și-o prepare ori cu ce să și-o cumpere.  Obicei de înțeles, până la urmă, pentru dezamăgirile insului simplu din popor, care se bucura mai rar de coacerea grânelor, doar când recolta urma să fie adăpostită în propriile hambare și nu într-ale altora. Dar pe cât de mult l-a atras gustul simplu al pâinii, românul a mai fost, totodată, și un consumator pătimaș al altor produse agricole, pe care le culegea de pe aceleași tarlale în care erau semănate mai toate cerealele. Se adeverește de nu-știm-când faptul că pentru semenii noștri, atunci când vine vorba de mâncatul boabelor prăjite din floarea soarelui sau din bostan, cantitățile sunt pantagruelice. Până să vedem ce anume stă la originea obiceiului străbun de a plesni semințe între dinți, să ne aplecăm puțin peste „mecanica” desfășurării acestei plăceri culinare, și, mai ales, asupra consecințelor sale în colectivitate. Ce „algoritm” de lucru presupune, așadar, actul dus până la capăt al mâncatului de semințe? Să presupunem că în cel mai bun caz te afli undeva acasă, în curte sau în grădină, și că stai așezat nepăsător, gândindu-te la orice și la oricine ca să mai treacă timpul. Nu fumezi, nu bei bere sau cafea și nici nu mesteci gumă, în schimb ai lângă tine o pungă consistentă de semințe de floarea-soarelui sau de dovleac al cărei conținut te ademenește. În plictiseala sau în toropeala care te-au cuprins deja, dacă nu ai cu cine discuta, începi să duci pe neoprite la gură și să spargi între dinți grăunte cu grăunte, să înghiți sâmburii, în timp ce începi să te debarasezi cât mai iute de incomodul „ambalaj” rămas prin dantură, pentru a nu întrerupe afluența. Ca atare, cel mai simplu fel de a o face e să te grăbești să scuipi cojile imediat pe jos (să scuipi!…), astfel încât în jurul tău se va așterne pe nesimțite ditamai covorul de resturi. Care covor începe să capete contur și un strat tot mai consistent, precum aruncatul mucurilor de țigară pe unde o fi. Dacă întregul ritual are loc doar în cadru privat, n-ar fi până la urmă ceva de condamnat. Fiecare face la el acasă ce vrea. Însă, cel mai adesea, năravul ronțăitului se petrece în public și în anturaj, iar gestul în sine devine blamabil chiar prin mizeria morală pe care o degajă. Prin prostul-gust și sora lui mai mare, vulgaritatea, virila vulgaritate, cea atât de vitală, de sănătoasă, de plină de ea însăși, de lipsită de ironie. Vorbe, palavre, bârfe însoțesc de minune actul monoton și desfătător al despicării germenilor arși, ca un imbold pentru nesimțirea strigătoare la cer! Omul se reînapoiază spre bestie, aidoma unui hominid ce se îndoapă nesățios din grăunțe necultivate care-i vor domoli foamea. Demnitate, rușine, lege, totul este lăsat deoparte de cei care aruncă la iuțeală cojile pe trotuar, pe stadion, în curtea școlii sau în parcuri. Dincolo de mizeria pe care o lasă în urmă nepăsarea celor care se delectează în public cu „bomboane agricole”, expectorația cojilor rămâne până la urmă cea mai detestabilă parte a năravului. Pentru români el se dezvăluie ca o marcă identitară dar și ca o apucătură tipică pentru ținutul în care i-a așezat istoria. Scuipatul dezinvolt al cojilor de semințe trădează la modul cel mai vizibil faptul că nu ne aflăm altundeva decât pe tărâm balcanic! Ni i-am putea imagina oare pe un britanic sau pe un francez sadea aruncându-și saliva sau alte deșeuri alimentare din gură cu atâta viteză în jurul lor? Mai greu de crezut. Și poate tocmai de aceea, mâncatul semințelor nu va face niciodată valuri în Occident și nu va intra nicicând în reflexul cotidian pentru simplul fapt că acolo oamenii nu au obiceiul să scuipe pe jos, precum se întâmplă prin sud-estul Europei, și îndeosebi aici, la noi, la porțile Orientului…  

    Meditând asupra cui se află, de fapt, la originea acestui divertisment ieftin, ne îndreptăm resemnați către comportamentul rudimentar și necivilizat al țăranului român. Spre medievalismul și grosolănia reflexelor sale. Obișnuința spartului în neștire a sâmburilor este un cusur care nu putea lua naștere într-o atmosferă orășenească, atâta cum a fost ea până în zorii modernității, sau în rânduiala vreunei cetăți ori în cuprinsul unui târg. Oricât viciu și plăcere denaturată dezvăluie gestul în sine, el n-a fost născocit în abundența vreunei ambianțe prospere. Din contră, apariția sa printre țăranii cunoscători ai obârșiilor și permanențelor a mers la braț cu mioritismul nostru fragil și desuet. Pentru a mai ieși din platitudinea umilei sale munci, omul de rând se mulțumea să se desfete și el cu boabele pe care le avea la îndemână, în afara mesei. Să se joace cu ele printre dinți și să defăimeze astfel, în sfidarea sa mojicească de a arunca resturi pe jos, gesturile pline de emfază ale boierilor celor mari. Doar cu atâta se mai putea distra și el, după ce scotocea adânc prin groapa cu provizii. Tabietul vulgului a izbucnit în primul rând din samavolniciile sărăciei, într-un climat de grotescă austeritate. Dacă lumea rurală ar fi avut de-a lungul vremii un trai mai îndestulat, ea n-ar fi avut căderea să-și găsească un așa hatâr, tot așa cum prisosul recoltelor ar fi făcut-o să se hrănească cu mai puțină mămăligă… Rămânând doar o meteahnă a lumii satului, crăpatul semințelor ar fi fost privit și astăzi cu condescendență. I-a fost dat, prin urmare, anturajului citadin să capete încetul cu încetul prostul obicei din cultura sătească, să-l aducă la oraș, umplându-l de și mai multă scârbă. Iar aici a prins cheag mai ales la păturile sărace, slabe, umile, fiind însușit mai ales de lumea țigănească (sau romă, ca să ne exprimăm „corect” politic), care l-a coborât până la marginile mahalagismului cotidian. În ansamblu, este vorba de un amplasament antropologic, psihic, comportamental, și de o componentă identitară comună, care persistă în memoria unei lumi românești trans-istorice.

   Dacă am avut cutezanța să punem pe tapet actualitatea unei „tare” colective vechi de sute de ani, nu putem să nu pomenim nimic și despre „sprijinul” consistent pe care ni-l acordă în acest sens,  al consumului, un stat din apropiere. Bulgaria, țara vecină și prietenă și eminamente agricolă de la sud de Dunăre se numără printre marii producători mondiali de floarea-soarelui. Iar faptul că teritoriul în cauză este un mare exportator de semințe preparate și ambalate, aceasta îi permite să facă afaceri mănoase, ale căror ramificații se întind adânc pe piața românească. Adică acolo unde cererea de astfel de produse inscripționate în bulgărește este influențată masiv de preferințele cumpărătorilor. Desigur, un asemenea avânt comercial dovedește că și acolo, la fel ca și la noi sunt mulți cetățeni care se îndeletnicesc cu practicarea tradiționalului obicei de a crăpa semințe între dinți. Iată, deci, încă un argument care ne plasează într-o ipostază comună pe noi și pe vecinii de peste Dunăre, și care scoate în relief înapoierea atavică a două nații profund agrare. Mânzăleala și josnicia mâncatului de semințe ne singularizează și mai mult în ierarhia continentală, așezându-ne o dată în plus într-o ordine europeană în care noi și bulgarii rămânem tot printre ultimii. Ultimii…            

    Dacă actul cultural, cultura este cea care definește specia noastră, atunci ea este altfel pentru că este dublată de morală, de o anumită morală. Dar în cazul de față, al scuipatului de coji, societatea de consum dintr-o economie de piață răstălmăcește total această idee a bunei purtări, stricând-o și dându-i în multe rânduri o turnură culpabilă; la fel cum mâncatul nesățios de… orice, mai mult sau mai puțin nociv, este încurajat în ziua de azi să capete proporțiile unui capriciu care nu mai ține cont de nicio jenă sau pudoare atunci când e îngăduit a fi practicat fără nicio jenă în văzul mulțimii. Am remarcat asta chiar în legătură cu lumea „sportului” evocat mai sus, recent, când într-o reclamă a unui producător autohton de semințe ambalate, a cărui siglă înscrisă pe pungă era susținută cu litere de-o șchioapă de șăgalnicul slogan „Ia-mă în parc!”. Strategia de marketing a companiei se bazează pe invitația la nesimțirea de a împrăștia fără nicio sfială mormane de coji prin locurile de agrement. Du-te în parc și fă mizerie, pare că o spune, mai fățiș sau pe ocolite! Distrează-te fără jenă! Nu ezita nicio clipă! Nu ne interesează unde arunci mizeria! Rizibil, nu-i așa?… Însă „proba de foc” pe care trebuie să o treacă mâncatul semințelor pentru a fi consacrat ca un veritabil brand național (și pe care sunt semne tot mai clare că o va trece!) o reprezintă exportul habitudinii cotidiene printre milioanele de români care au ales calea Vestului și cărora le place să se delecteze și acolo cu manele, cu mititei și cu alte asemenea grozăvii autohtone. Precum baxurile de sâmburi prăjiți, pe care sunt dornici să le importe din România. Este nevoie de sprijinul lor pentru ca obiceiurile din moși-strămoși să nu se stingă vreodată…  Oricâte urmări are actualmente în societate cultura agresivă a spartului semințelor, ea rămâne ceva care ne definește și ne reprezintă, stricându-ne caricatural imaginea în ochii lumii! Destin valah!      

INDICAȚII DE CITARE:

Florin Chivoci „Din culisele unui <sport> național” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.