ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Felicia Muntean



Poezii vechi

Ca și cum 
în loc de picioare 
i-ar fi crescut întreg scheletul meu
Rotit
părea mai vesel
în afară trupului lung
nu mai desenase nimic de mult
Apărea seara
Creșteau mușchi peste pardoseala din ceară veche 
Și ziduri negre 
Acolo ne rezemam noi
și niște arbori
cu spatele la soare 



În piața albă 
ne dezvăluim în tăcere trucurile 
în vârful degetelor printre zgârieturi 
Munca
Avalanșa unui poet Pojghiță de aur peste arama zornăitoare 
Un clopot aleargă prin tot orașul vociferează 
O înghițitură mare de praf
În ochii goi ai păpușii 


Teama


Fața ta într-un acvariu 
Diminețile fără amiezi unde începe strigătul 
În timp ce peștele alb sapă o galerie în cristalin 

Auzim șuierul trenului 
peștele alb sapă o galerie în cristalin 



Poetul trebuie mângâiat pe creștet 
Până când într-un târziu se trezește 
Pășește apoi delicat 
Rezemat în fotoliu el transformă toate animalele de prin colțuri, de pe mese și pardoseli de pe fereastra soioasă 
în ornamentul obișnuit 


Mașina de râs 

E soare bate vântul 
Trandafirii și iarbă stau umezite pe rondou 

Totul se leagănă 
Aici este o mașină de râs care s a stricat
Poate lua în stăpânire orașul 

E soare bate vântul plouă cu piatră 
Aceasta este o mașină de râs 
Stă în mijlocul orașului 
Își răsucește privirea peste tot 

E soare bate vântul