ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Felicia Muntean



Exercițiile 

I
Pe deasupra își puse un hanorac, totuși dantela zdrențuită ieșea verde - albastră pe dedesubt, era ok, părea un aranjament fistichiu.
Trecu prin hol timid, însă tocurile se auzeau cumva dramatic: cadența lor șovăielnică părea fie amenințătoare, fie înspăimântată, ca a unui animal mare care vânează, dar și el este pândit de undeva.
O primejdie care tocmai a trecut, sau care se pregătește....
Pași pe mozaic. Apăru brusc uriașa oglindă, de care chiar nu aveai cum să te aperi; era ca un perete de apă verticală, luminiscentă, te conținea complet între ramele ei roșii purpurii.

II
Părea cochetărie, deși nu era câtuși de puțin: încercase, punând la îndoială magia rochiei - fetiș, să meargă în magazia veche: domnea acolo o banalitate obositoare, nu-ți puteai opri privirea pe niciun obiect, laolaltă, indistincte nu mai evocau nimic, sub pelicula grea de praf erau aruncate de a valma fără niciun regret, uzură doar, absență, un non- prezent fără sens.
Ușa enormă și foarte grea îi dădu, totuși, un avertisment, începu pe nesimțite s o strângă - ca timpul însuși - se simțea tot mai strivită în tocul ușii, abia respira.
Și fugi de acolo .

III
Data viitoare nu a mai vrut să verifice nimic. Își puse rochia de dantelă verde- albăstrui, împinse ușa care, surprinzător, era ușoară acum, prietenoasă, o dădu de perete fără efort, scoase un zgomot înfundat, sau un fel de plescăit, un mârâit de animal flămând.

IV
Ușa masivă stătea ca un timp necruțător în care stai și privești în gol , corpul tău amorțește, știi precis că nu el trebuie să aibă vreo inițiativă. Te înduioșezi la gândul că trupul tău e acolo și așteaptă decizia ta, orice ar fi el îndură, se pregătește diligent, se vede limpede că n are încotro, iar toată povara e asupra lui, stă prăbușit, urâțit, rezemat de un sac bun de aruncat lângă ușa asta...acum ca o poartă întunecată, nici nu e din prezent, e doar o formă cețoasă, îmbâcsită pe care vrei s o împingi, ea începe din nou să te înghesuie în tocul, între canturile și balamalele ei....
Ai rochia verde- albăstrui, te abții, eviți să privești ușa, ea scheaună ca un animal rănit, se sfărâmă în mii de cioburi afumate.

Apar zorii timpurii.

V
Nu era vorba doar de poartă, ușă, de obiecte uzate devenite resturi inutile, anoste.
E vorba despre marea lor umbră liniștită, impersonală, care uneori începe nedeslușit să pâlpâie în întunericul de cenușă.....