ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Felicia Muntean



Doar ea

 

Muzică după muzică nu se vede niciun om nicăieri 

A rămas o petală de nor stele aliniate se-nvârt extrem de
lent ele laudă materia monologul plăcerile iubirii lenea, sunt chiar ele
gândirea celui dinainte?

Ele n au vechea tristă voluptate a autopersiflării, trăiesc
liniștit în sălbăticia lor clară.

 

Ea îmi zicea să mergem zilnic pe câmp spre troiță  

verificam fiecare amănunt până apăreau cele două stele una
era vizibil mai mare zicea să am grijă de ea

Spunea să culegem cu rațiunea tot ce ne stă în drum - găseam
mai ales urzici - râdea ca un izvor, ca un licurici fericit 

 

Adormea zâmbind obosea era o madona o miniatură într-un
desiș rafinat dintr-un incunabil sever

Cu părul ei lung până la pământ umbla susurând mătura cu
grijă orice umbră de ambiguitate 

Încăpea pe o lamă de cuțit o țineam în palmă îmi șoptea
despre culoarea ochilor învăța din răsputeri o limbă îndepărtată voia să meargă
în Ecuador după echilibru ca un soi de perpendiculară plăpândă 

  

Ma semblable, ma soeur

Noi iubeam în aceeași odaie niște insecte uriașe pe care le
inventasem ne vedeam limpede în orice întuneric 

trăiam în efigie ne lustruiam fiecare senzație ca niște
blânzi tâlhari printre cerneluri.