ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Felicia Muntean



Cu poetul 

La televizor poetul ca un atlet zici chiar că simte toată poezia cu toată pielea întins pe jos strânge în brațe o pernă roz- îți vine să scrii poemul când îl vezi
Cearceafurile lui sunt albastre...Ooo,scrie atât de frumos,te încântă rând după rând parcă picioarele sale obosite de drum îl dor își mângâie in treacăt sprânceana și pleoapele vineții își lipește fruntea lui înaltă de peretele răcoros 
Scrie poezie până la capăt 
Despre erezie 
Despre sacrificiu 
Despre lacul înclinat cu mal cenușiu fără pic de vegetație ca un ochi de fantomă 
Își răsucește privirea peste tot 
Începe și emisiunea de jazz odaia se dilată cântă și el unduios în cuvintele lui
Chiar zâmbește acum în ritmul bosanovei
Gângurește în refrene soul
Și pe lungile coridoare umbra lui cum dansează se vede oblic în mari ferestre albastre și ele că mările cu care e sigur că poate compune poemul in continuare 
Și i pare că un om îngenuncheat e în preajmă cu zambet de lup când colo nu i acolo decât o biată saltea rezemată de un pat de fier 
O perdea foarte grea prin care se vede fulgerul din întuneric și poemul rămâne cumva în bezna lui
Poetul încă e la televizor 
Un atlet 
Respiră poezie prin toți porii 
Îți vine să scrii tu poemul când îl vezi așa cu fruntea lui cu buzele lui moi vineții 
În lumina puțină.