ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Eugenia Zaițev

Timpul și spațiile culturale

Robert Levine, Geografia Timpului. De ce timpul nu se măsoară la fel în toate culturile, Editura Humanitas, București, 2022, 296 pag.

Mergând prin librăria unui mall, mi-a atras atenția cartea profesorului american Robert Levine, pe care o văzusem deja pe site-urile cu cărți noi. Geografia Timpului. De ce timpul nu se măsoară la fel în toate culturile – o carte cu titlu provocator, care ne duce cu gândul la geografie, călătorii sau ghid turistic. Poate fi așa doar într-o anumită măsură, căci volumul de față aduce în atenție latura temporală a mai multor culturi, o idee fascinantă, pe care o voi relata în rândurile ce urmează.

Robert Levine (1945-2019) a fost psiholog american, profesor de psihologie la Universitatea de Stat din California, Fresno. A fost invitat la mai multe universități, precum cea din Brazilia, Japonia sau Suedia. Principalul său interes de cercetare a fost psihologia socială a timpului, modul cum acesta este perceput în diferite culturi, dar și diferența de ritmuri culturale, care afectează calitatea vieții oamenilor. Mi se pare impresionant să putem citi câteva pagini despre tempoul experienței personale, apoi despre timpul perceput diferit în mai multe spații culturale ale globului și să putem pătrunde (imaginar) în universul altor popoare. Timpul, acest concept filosofic abordat încă de antici, reprezentat și în artă (pictură, muzică sau poezie), înseamnă o sursă, un dat sau o intuiție. Trăim în trecut, în prezent sau în viitor? În ce dimensiune temporală se află o cultură? Dar un popor? Dacă în anumite culturi punctualitatea este un lucru important (cum sunt germanii, nordicii ș.a.), în schimb majoritatea popoarelor latine văd temporalitatea ca pe un mijloc nesemnificativ, întrucât cel mai important lucru este libertatea.

Cartea oferă câteva răspunsuri la întrebările de mai sus, prin abordarea timpului cultural și a esteticii timpului. Coperta a II-a întâmpină cititorii cu următorul fragment promițător din carte: „Călătoria, fie ca turist sau ca psiholog, te învață estetica timpului mijlociu: găsirea unui echilibru între ritmul rapid și cel lent, între timpul evenimentelor și cel al ceasului, între activitate și inactivitate. După ce vizitează culturi mai relaxante, persoanele dependente de muncă și de timp tind să se întoarcă acasă hotărâte să încetinească ritmul vieții stăpânite de ceas” (Robert Levine).

În cele 294 de pagini, cu un cuprins structurat în 3 părți (Partea întâi: Timpul social: Pulsul culturii; Partea a doua: Rapid, lent și calitatea vieții; Partea a treia: Schimbarea ritmului) și mai multe capitole, autorul explică propriile trăiri în legătură cu popoarele care pun accent pe punctualitate sau din contră, descrie șocurile culturale legate de întârzierile oamenilor din alte culturi. Un prim exemplu, în acest sens, este cazul de la cursurile Universității din Brazilia, unde studenții întârziau zeci de minute, dar care se prezentau firesc în timpul prelegerilor, fără semne de indignare.

O foarte interesantă clasificare culturală putem vedea chiar la începutul cărții, unde autorul vorbește tocmai despre ritmurile cotidiene din mai multe locuri, pentru a sublinia faptul că culturile individualiste se mișcă mai rapid decât cele care pun preț pe colectivism. Profesorul Levine a elaborat împreună cu studenții un test pentru a măsura „diferențele individuale de tempo”, cu privire la urgența temporală, viteza percepută la locul de muncă ș.a. (p. 47). În capitolul Durata. Ceasul psihologic, autorul cărții vorbește despre percepția temporală a unui eveniment sau a unei situații, observând că „teoretic, o persoană care prelungește mental durata timpului ar trebui să resimtă un tempo mai lent”, sau că „o temperatură corporală mai scăzută poate determina ceasul intern al omului să funcționeze într-un ritm mai lent” (p. 51).

Atunci când realizează o scurtă istorie a timpului măsurat pe ceas, profesorul american subliniază că „înainte de industrializare, a ține pasul cu timpul însemna a te ghida după cerințele mediului. Natura dicta când trebuie să plantezi, să semeni sau pur și simplu să stai degeaba” (p. 88). E un mod interesant de a ne ghida după ceasul naturii, dar și uitat în cele mai multe părți ale lumii, căci tehnologia primează, cu excepția societăților nonindustriale, agrare, care depind de timpul naturii.

Timpul are timpul său, adică se vorbește despre o trăire a temporalității. Este o filosofie de viață, un mod de a conștientiza timpul evenimențial, precum o fac oamenii din Mexic sau Africa. Pe ambele continente timpul are valoarea sa, ritmul său. „În Mexic, de exemplu, există o vorbă populară echivalentă cu «Dă timpului timp» (Darle tiempo al tiempo). În altă parte a lumii, în Africa, se spune că «Până și timpul își ia timp»” (p. 116). Este o asemănare cu timpul naturii, ca în majoritatea Africii Centrale, unde viața se desfășoară în funcție de anotimpuri. Când începe sezonul secetos, vine vremea recoltei, iar când e sezonul ploios e vremea să mergi pe câmp și să plantezi/ să semeni. Oamenii din mediul rural se ghidează după aceste semne ale naturii, chiar și în cazul întâlnirilor; ei nu-și dau întâlnire la o anumită oră, ci, de exemplu, atunci când merg animalele la păscut. Acest mod de a se ghida după ceasul naturii le permite să gândească mai liber și să nu fie „sclavii ceasului” care domină în cultura anglo-americană, prin mecanismul lor de a ne dicta când este timpul să lucrăm sau să ne distrăm.

Un alt aspect interesant abordat în această carte ține de importanța concediilor, care diferă, desigur, de la o cultură la alta. Europa Occidentală se află în fața Statelor Unite și Japoniei, având concedii mai lungi. „În Franța, de exemplu, angajații primesc prin lege cel puțin cinci săptămâni și adesea șase săptămâni de vacanță plătită. […] În Suedia poate fi vorba chiar de opt săptămâni” (p. 179). Dacă în Statele Unite, timpul de concediu pentru majoritatea angajaților nu este precum cel din țările Europei de Vest sau de Nord, fiind limitat la cele două săptămâni tradiționale, în schimb în Japonia perioada de concediu este încă și mai scurtă decât în SUA.

În capitolul Contradicțiile Japoniei găsim studii despre dependența de muncă la japonezi, pentru că aceștia nu numai că lucrează repede, dar lucrează și foarte mult; muncesc fără vacanțe și le este frică de pensionare. Cultura japoneză se distinge prin educație, munca excesivă și felul de a percepe timpul, iar „rapiditatea e considerată o înaltă virtute. Se spune că cel care se mișcă încet e incapabil” (p. 209). Aici nu se pierde timp, „dacă nu produci, nici nu merită să mai faci vreun efort” (p. 210).

În ultima parte a cărții, în capitolul despre Ignoranța temporală. Să învățăm limbajul tăcut, putem citi despre sentimentul timpului unei culturi, care presupune și înțelegerea valorilor fundamentale ale acesteia, căci valorile sunt nucleul oricărei culturi (după cum menționează Geert Hofstede în studiile sale). „Tiparele temporale se află la intersecția unor vaste rețele de caracteristici culturale; ele pătrund în personalitatea spațiului” (p. 225). Prin urmare, pentru a înțelege timpul dintr-un mediu cultural, Robert Levine ne îndrumă să cunoaștem valorile acelei culturi și să putem vedea acele repere temporale care pătrund în spațiul cultural al unui popor. Altfel, nu ne vom putea adapta la ritmul cotidian al culturii majoritare sau la cultura gazdă.

Închei cu o invitație la lectura cărții Geografia Timpului. De ce timpul nu se măsoară la fel în toate culturile de Robert Levine, din care veți afla diverse lucruri despre clasificarea, trecerea și importanța timpului în diverse părți ale lumii, dar și la o reflecție, adresând cititorilor revistei Anthropos următoarea întrebare: dumneavoastră în care spațiu cultural al timpului vă regăsiți?   

INDICAȚII DE CITARE:

Eugenia Zaițev „Timpul și spațiile culturale” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2023

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.