ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Eugenia Zaițev

Importanța jocului creativ

            Joc, copilărie, umor, distracție… sunt termeni auziți de toți, dar care reflectă parcursul vital al omului. În studiul de față aduc în atenția cititorilor, importanța jocului în dezvoltarea personalității, aspectele jocului creativ și modul de reprezentare a acestuia pe parcursul existenței umane. Voi începe articolul cu următoarele viziuni filosofice:

Copilul râde: "Înţelepciunea şi iubirea mea e jocul".
Tânărul cântă: "Jocul şi înţelepciunea mea e iubirea".
Bătrânul tace: "Iubirea şi jocul meu e înţelepciunea". 
(Lucian Blaga, Trei fețe)

Pornind de la textul lui Lucian Blaga – Trei fețe, jocul pare a fi un instrument necesar pe parcursul întregii vieți. Jocul constituie, așadar, o formă de creativitate și de afirmare, de dezvoltare personală, socializare și de integrare socială. A spune că jocul este caracteristic doar copilăriei, n-ar fi suficient. Se pare că jocul ne urmărește pe parcursul vieții, dar în diverse niveluri și contexte.

Un copil are nevoie de joc pentru a pătrunde treptat în societate, de a descoperi tainele vieții, iar manifestarea jocului este un proces continuu de transformare a sinelui. Adultul este același copil, însă sub o altă formă, este o altă persoană datorită culturii și obiceiurilor dobândite. Jocul la tineri se rezumă la muzică și iubire, iar adulții sunt preocupați de muncă, plasând jocul doar ca formă de relaxare; în timp ce bătrânul vede totul din perspectiva înțelepciunii, a experienței de viață, oferind anumite sfaturi. Observăm o creștere, dar și o detașare a jocului. Dacă pentru copil jocul înseamnă totul: bucurie, râs și cunoaștere, atunci pentru adult jocul se transformă în destindere sau distracție, iar la bătrân apare meditația ca răspuns al celor trecătoare. Astfel, începutul vieții contrastează cu sfârșitul existenței, accentuându-se stadii de dezvoltare prin relaționare.

Putem spune că însăși viața este un joc, perceput diferit de fiecare om, în conformitate cu vârsta și cultura sa. Este firesc ca viziunile aceleiași persoane să se schimbe de-a lungul vieții, important este ca fiecare etapă să fie trăită corespunzător, să știm când să râdem, jucăm sau când să medităm. A folosi jocul ca o unealtă creativă la momentul oportun, presupune un semn de înțelepciune.

Jocul în sine este văzut ca ceva neimportant, pe de o parte, și ca un mod de creștere a sinelui, pe de altă parte. Jocul este o activitate, un hobby sau poate joc de culori, sunete etc. A reflecta este jocul minții sau al ideilor estetice, dar și dezvoltarea gândirii. În versurile amintite mai sus din operele lui Lucian Blaga, se observă un joc de cuvinte, atât de creativ și atât de important. Sunt aceleași trei cuvinte (joc, iubire și înțelepciune), dar aflându-se sub o altă formă, într-o altă ordine, care îl reprezintă pe om în diverse etape ale vieții sale: când este copil, tânăr și apoi bătrân. Pe copil îl caracterizează râsul, pentru că la vârsta copilăriei acesta este cel mai important; pe tânăr îl caracterizează muzica, fiind un lucru esențial după care se lasă ghidat, prin care se relaxează și de care uneori este dependent; iar pe bătrân îl caracterizează liniștea, deoarece la acea vârstă își dă seama că și tăcerea este un răspuns al căutării de sine, chiar mai bun decât cel exprimat prin cuvinte.

Observăm că jocul prinde diferite contururi în conformitate cu ipostazele în care ne aflăm: copilul își poate arăta înțelepciunea și iubirea doar prin joc, spunând totul prin această activitate, deoarece pentru el viața este un joc. Caracteristic pentru un tânăr este și îndrăgostirea, jocul căruia se transformă într-unul al iubirii. În schimb bătrânul vede lucrurile altfel, spunând că totul se realizează prin înțelepciune. Jocul nu mai poate fi la fel ca în tinerețe, chiar dacă se spune că bătrânii au suflet de copil. Dacă în tinerețe iubirea era o înțelepciune fără sfârșit, acum înțelepciunea înseamnă iubire. Un om trebuie să știe ce este mai important în fiecare categorie de vârstă, pentru că ele ne alcătuiesc viața.

 „Esența jocului este independentă de conștiința celor care (se) joacă.”[1] Jocul constituie un mediu al experienței, prin care jucătorul devine conștient de sine. Fiind o creație a copilului, jocul este în același timp un creator al personalității sale. Prin jocul copilăriei, individul se integrează într-un grup, el învață să se descurce în societate. Așadar, relațiile dintre individ, grup și societate sunt abordate din mai multe perspective.

În cartea Psihologia jocului, D. B. Elkonin spune că jocul, cu toate că împrumută subiectele din condițiile vieții copiilor, acesta nu poate fi un fenomen biologic. Jocul este un factor social prin natura sa, prin origine. Procesul de socializare, datorită jocului, accentuează o anumită gradație, iar activitățile din grup pot fi și benefice, dar și dăunătoare formării personalității copilului, unde se formează o dependență a jocurilor.

Datorită jocului cu diferite roluri creative, copilul își asumă anumite responsabilități. Există pași de transformare succesivă de la jocul „de unul singur” la jocul „paralel”, „de alternanță” și joc „în doi” – pentru a impune o încercare de comunicare, cooperare și creativitate.

Observăm că jocul devine un mijloc de exersare a interacțiunii interpersonale, care este forma vie a interacțiunii sociale generale. Jocul presupune cunoașterea regulilor, a rolurilor și a relațiilor dintre acestea. Relațiile interpersonale oferă copilului posibilitatea să se joace, iar numărul și tipurile de joc permit formarea unor colegi și prieteni noi.

Potrivit cercetătorilor, jocul presupune două fenomene:

1. necesitatea asumării unor roluri;
2. respectarea regulilor care solicită de la participanți – cunoașterea relațiilor lor cu ceilalți și deprinderea unor comportamente de negociere.

În paginile Enciclopediei de Filosofie și Științe Umane, „jocul” este definit ca fiind o „acțiune liberă […]”[2] , care „desemnează […] o gamă largă de activități, obiecte și instrumente care exprimă, în toate culturile, una dintre dimensiunile fundamentale ale existenței, unul dintre adevărurile despre om”.[3]  Iar în cunoscutele „Scrisori privind educația estetică a omului” din volumul Scrieri estetice, Friedrich Schiller ne spune că, „omul este cu adevărat om numai atunci când se joacă”. Gânditorul german, se referă aici la jocul liber al creației, care conturează interioritatea și puterea imaginației. Adică, este un joc lăuntric ca exercițiu pentru artă, după cum consideră și Blaga. Există, însă, diferențe între jocul copilului și cel al adultului. Copilul vede prin joc – o creștere și afirmare a sinelui printr-o activitate specifică, iar adultul caută în joc – relaxare și detașare de cotidian. Cred că factorul comun este tocmai jocul liber creativ, deoarece pentru Schiller omul este invitat să atingă echilibrul dintre materie și spirit, fiind alcătuit din trup și suflet.

Voi concluziona prin a sublinia faptul că, jocul copiilor trebuie privit ca un fenomen creativ, o formă de manifestare și de educare, de interacțiune cu ceilalți și cu sine. Apoi, adulți fiind, aceștia vor cuceri realitatea existențială, iar ajungând la bătrânețe să privească jocul ca pe o latură a înțelepciunii. O anumită funcție reprezentativă, caracteristică speciei umane, înseamnă și un joc social. Sensul, ordinea și jocul rolului face diferența dintre jocul copilului și jocul unui animal, jocul unui tânăr de jocul persoanei mature.  

Prin urmare, jocul creativ este important în măsura în care contribuie la dezvoltarea individului și la un mod de viață activ. Forța jocului oferă multiple perspective sau interpretări în lumea în care omul este doar o parte a jocului, dar având un rol esențial în formarea sa. Drept pentru care, jocul apare ca o necesitate vitală, un impuls al existenței. Omul nu se poate retrage din joc nici în copilărie, nici în tinerețe, maturitate, și nici la bătrânețe. Doar că de fiecare dată jocul înseamnă altceva, fiind important în fiecare nuanță a vieții.

Bibliografie

1. Balan, Doina, Jocul social – între hazard și regulă, în revista de cultură „Contrast”, volum Anul I, nr. 2, Editura Asociația Mathesis, Iași, 2001.
2. Blaga, Lucian, Trilogia valorilor, Editura Humanitas, București, 2014.
3. Blaga, Lucian, Trilogia valorilor. Știință și Creație, Gândire magică și religie, Artă și valoare, Fundația regală pentru literatură și artă, București, 1946.
4. Bondor, George, Jocul lumii și jocul care suntem, în revista de cultură „Contrast”, volum Anul I, nr. 2, Editura Asociația Mathesis, Iași, 2001.
5. Elkonin, D. B., Psihologia jocului, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1980.
6. Enciclopedie de Filosofie și Științe Umane, traducere de Luminița Cosma, Anca Dumitru, Florin Frunză, Radu Gâdei, Cornel Mihai Ionescu, Mihaela Pop, Hanibal Stănciulescu, Sabin Totu, Editura ALL DeAGOSTINI, București, 2004.
7. Schiller, Friedrich, Scrieri estetice, Traducere și note de Gheorghe Ciorogaru, Editura Univers, București, 1981.
8. Vamanu, Iulian, Jocul și jocurile, în revista de cultură „Contrast”, volum Anul I, nr. 2, Editura Asociația Mathesis, Iași, 2001.
9. Zaițev, Eugenia, Imaginația creatoare și jocul ideilor estetice la Immanuel Kant, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Iași, 2019 (2021).

---

[1] Iulian Vamanu, Jocul și jocurile, în revista de cultură „Contrast”, volum Anul I, nr. 2, Editura Asociația Mathesis, Iași, 2001, p. 21.

[2] Enciclopedie de Filosofie și Științe Umane, traducere de Luminița Cosma, Anca Dumitru, Florin Frunză, Radu Gâdei, Cornel Mihai Ionescu, Mihaela Pop, Hanibal Stănciulescu, Sabin Totu, Editura ALL DeAGOSTINI, București, 2004, p. 535.

[3] Ibidem.

INDICAȚII DE CITARE:

Eugenia Zaițev, „Importanța jocului creativ” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 5/2024

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.