Iluzia ca factor creativ sau ca exces de imaginație
Atunci când mă gândesc la tema anunțată – despre iluzie și ceea ce presupune ea – îmi amintesc de Filosofia Culturii și a Artei. Pe de o parte, iluzia este o putere de creativitate, o forță lăuntrică care se manifestă prin realizarea lucrărilor artistice. Pe de altă parte, aceasta poate duce la lucruri grave, dacă iese din perimetrul conștientului, tocmai dintr-un exces de imaginație. Creăm un obiect din imaginație, adică din iluzia care ni se arată cum ar trebui să fie ceva; dar poate fi și un rezultat utopic, fantezist, nerealist, lipsit de noimă. Astfel că legăturile imaginare formează iluzii bogate, numai că o suferință spirituală puternică poate deforma inconștientul creator.
Immanuel Kant vorbește despre iluzie în contextul unei aparențe sensibile, care „ajunge întotdeauna la intelect, chiar dacă nu pentru a-l justifica, totuși pentru a-l scuza; de aceea omul se află adesea în cazul în care subiectivitatea modului său de reprezentare trece drept obiectivitate […]”[1]. Acest lucru presupune două direcții ale sensibilității: cea primită de la forța impresiilor și cea excesivă – provenită din slăbiciunea omului, din neputința sa de a rezista îndeajuns impresiilor „venite de la influențele sensibile în conștiință, adică din necesitatea de a îi acorda atenție în pofida voinței.”[2] Câteva forme ale iluziei, precum: încântarea (acea bucurie aprinzătoare), melancolia, clarviziunea sau altele, pot fi observate cu ușurință prin entuziasmul specific unui romantic sau a unui geniu. Acestea pot avea un factor creativ, dar pot constitui și „boli ale sufletului”, dacă există prea multe iluzii. Se conturează astfel unele maladii spirituale formate pe baza sensibilității; deoarece „jocul reprezentărilor simțului intern”[3] este o ficțiune, și nu o cunoaștere a posteriori. Doar că unele aspecte aparent negative ale acestui simț intern pot construi valori pozitive, artistice sau estetice, a căror rădăcină este însăși sensibilitatea.
În teza mea de doctorat, am studiat ce este sensibilitatea, iar ceea ce vreau să menționez acum ține de faptul că oricât de încărcată ar fi cu iluzii, ea are puterea necesară de creativitate. Sensibilitatea este un depozit al iluziilor necesare pentru crearea unor opere autentice. În ciuda amenințărilor adresate, sensibilitatea se pronunță prin puterea și menirea de a evidenția rolul imaginației, care nu trebuie luată în derâdere. Ceea ce este fixat deja în simțurile noastre, acestea vor fi bine imprimate și în mintea noastră. Kant vorbește și despre depășirea iluziei către boli neuropsihice, care este o dereglare, rezultată din imaginația prea puternică. „Prin urmare, iluzia provine de la o forță specială a imaginației care conduce individul la amețeală, spaimă, maladii neuropsihice, întrucât vorbim, de fapt, despre o încărcătură aparte de sensibilitate. Forțele imaginației, care trec de granițele normalului, ajung atât de departe încât comportamentul individului se încadrează în sfera dereglărilor.”[4]
De reținut este că maladiile invocate de filosoful amintit, în paginile cărții Antropologia din perspectivă pragmatică identifică niște repere estetice în lucrările de artă, create pe baza puterilor de iluzii. Deși, acest creator poate suferi anumite maladii de pe urma sensibilității sale prea mari sau poate avea tulburări ale sufletului, el va vedea lumea altfel decât omul obișnuit. Iar ieșirea sa spirituală din contextul lumii concrete, îi va permite să lucreze cu iluziile pentru a construi lucrări estetice de o valoare incontestabilă. Acest tip de iluzie ca exces al imaginaţiei este analizat de Kant în cartea sa despre Antropologie.
Vreau să redau mai jos câteva informații din biografia unei artiste, ale cărei iluzie creatoare se observă în operele sale de artă: stilizate, pline de vitalitate, și care ies cumva din tiparele estetice. Este vorba despre Tia Peltz – pictoriță și graficiană, membră fondatoare a Uniunii Artiştilor Plastici din România
Sursă imagine: autor
Născută în cartierul evreiesc din București, în strada Bravilor nr. 21, în 1923, Tia Peltz a fost prima fiică a lui Isac Peltz (scriitor, prozator, publicist și traducător de origine evreiască) şi a Lottiei (născută Feldman), având o puternică afecţiune față de tatăl ei. Primele studii le face la o școală de maici din strada Pitar Moș și la Institutul de fete „Moteanu”. Din cauza legislației rasiale din timpul celui de-al II-lea Război Mondial, Tia nu a mai avut dreptul de a urma învățământul de stat, fapt ce a condus-o să studieze la Şcoala evreiască de artă „M. H. Maxy”.
A lucrat în diverse tehnici artistice: de la desene în peniţă, tuş, până la ulei pe pânză și tehnică mixtă, opera sa cuprinzând grafică, pictură, desen, ilustrație de carte. Pictorița a ilustrat diverse străzi, case și oameni din Dudeşti şi Văcăreşti. Însă, toate aceste lucrări au dispărut încă din timpul vieţii ei, a mai rămas doar grafica. A pictat portretele tatălui ei (în diferite etape ale vieţii), ale pictorului român Nicolae Tonitza (prieten cu Peltz), portretele lui M. H. Maxz, Ionel Teodoreanu, Camil Petrescu, Cezar Petrescu, și alte personalităţi care au trecut pragul casei părintești.
A participat la mai mult de 40 de expoziții personale, expoziţii colective din ţară şi din străinătate. Tablouri de-ale Tiei Peltz, cu diverse subiecte, inclusiv despre viaţa evreiască, sunt în colecții particulare din Israel, Italia, Franţa, Statele Unite ale Americii şi Japonia.
Artista a realizat grafică pentru mai mulți autori, printre care și pentru volumele tatălui său, Isac Peltz: Max şi Lumea lui (1957), Foc în Hanul cu tei (1974), Nopţile domnişoarei Mili (1976), Calea Văcăreşti (1989). Este autoarea albumului de proverbe ilustrate şi comentate De la lume adunate (1973), Miniaturi (1982), Descântece (1991), O lacrimă într-un minialbum (1993), Crochiuri din inima mea – cartierele Văcăreşti-Dudeşti (1995). A obţinut Premiul pentru grafică şi ilustraţie de carte al Salonului Naţional de Carte şi Publicaţii Culturale (1995), Premiul pentru ilustraţie de carte (Cluj-Napoca, 1997). Pictorița susținea că: „Totul e, în acest parcurs de viață, să faci din artă o scenă a sincerității. Cred că toate artele au ceva comun – sufletul.”[5]
Pe plan internațional, Tia Peltz a fost membră a Academiei „San Sal Maggiore” din Parma (Italia) și membră a Academiei de Arte Frumoase din Roma (1976). Numele artistei figurează și în dicţionarul Who’s who din Marea Britanie. Tia Peltz s-a stins din viață în anul 1999, la București.
În încheierea acestui articol, voi sublinia că iluzia reprezintă partea umană a creativității, fie ca un factor de redare a artei autentice prin prisma laturei conștiente, fie prin excesul de imaginație. Cea din urmă pare ciudată sau înfricoșătoare, dar tocmai aceasta constituie ingredientul de bază al multor opere de valoare, pe care le putem admira peste secole. Sufletul este, însă, cel care uimește și unește diferențele artistice.
[1] Immanuel Kant, Antropologia din perspectivă pragmatică, Editura Antet, București, 2013, p. 44.
[2] Ibidem, p. 54.
[3] Ibidem, p. 56.
[4] Eugenia Zaițev, Imaginația creatoare și jocul ideilor estetice la Immanuel Kant, Editura Universității „Alexandru Ioan Cuza” din Iași, Iași, 2019 (2021), p. 157.
[5] Tia Peltz, Gînduri, în: Revista „Teatrul”, 1988, p. 44.
INDICAȚII DE CITARE:
Eugenia Zaițev, „Iluzia ca factor creativ sau ca exces de imaginație” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 12/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 