Emoția ca putere de creativitate
Recenzie la cartea:
Horia Vicențiu Pătrașcu, Tratat de filozofia emoției. Despre iubire, libertate, fericire,
Editura Humanitas, București, 2024
Cartea Tratat de filozofia emoției. Despre iubire, libertate, fericire aduce în atenție importanța emoțiilor, și în special, sentimentele cele mai trăite și căutate de oamenii diferitelor epoci sau locuri: iubirea, libertatea și fericirea. Voi trece în revistă sintetizarea acestor trei concepte filosofice, unindu-le printr-o însușire umană esențială și care prinde contur în diverse contexte – creativitatea. Importanța creativității și a imaginației creatoare mă preocupă de mai mult timp, iar ceea ce am observat în paginile cărții despre care fac vorbire aici, este tocmai puterea de creativitate a iubirii, libertății și fericirii. Aceste emoții contribuie la crearea unui spirit calm și pozitiv, iar autorul vine cu explicații clare însoțite de exemple corespunzătoare, pentru a sugera că emoția trăită și cultivată întărește spiritul liber.
Volumul este structurat în trei părți, în care sunt abordate în diferite moduri, cei trei termeni anunțați în subtitlul cărții. Subiectul central al celor trei părți este „filosofia emoției”, pe care autorul îl dezvoltă într-o manieră de scriere serioasă, profundă, dar lejeră de parcurs, în cele peste 300 de pagini.
Un lucru foarte util și interesant amintit încă din Introducerea cărții este tema spiritualității – facultatea de cunoaștere, dar și de creativitate. „Spiritul nu este nici sentiment (și deci nici afect), dar nici logică. E o facultate ciudată…”, superioară rațiunii. Spiritul înseamnă legătura dintre suflet și corp, pentru că prin această parte umană putem înțelege intuitiv ceea ce depășește explicația rațională. Pe de altă parte, spiritul ca înțelepciune în filosofie sau Sfântul Duh în teologie, creează conexiunea dintre om și cele situate dincolo de înțelegerea obișnuită a minții noastre, oricum le-am numi – ființă sau Dumnezeu. „Afectivitatea spirituală cuprinde o întreagă gamă de stări…” prin care individul trăiește experiența transcendenței și sublimul idealității, lucru care s-a pierdut în zilele noastre în favoarea pragmatismului.
Cartea debutează cu „Avatarurile iubirii”, în care această emoție este abordată din mai multe puncte de vedere, un loc aparte alocându-se cadrului teologic. Iubirea creștină este văzută ca o modalitate de soluționare sui-generis a tensiunii dintre subiect și obiect, creștinismul continuând răsturnarea subiectivă produsă mai întâi cu socratismul, apoi cu stoicismul. Prin iubirea creștină subiectul uman impune propria lui viziune și coloratură afectivă asupra lumii, desființând orice posibilitate de a fi influențat, corectat și constrâns de realitatea… obiectivă. Alt concept important, pe care autorul îl pune, inevitabil, în contextul filosofic al iubirii creștine, este iertarea – ce apare ca depășirea nevoii de dreptate. Iar „la întrebarea fundamentală: cum pot accepta răul prezent în lume, stoicii răspund, la fel ca și creștinii: printr-o modificare a percepției noastre, a părerii noastre asupra lumii.” (p. 38) Putem oare aplica această îndrumare și acum, în lumea haotică în care poate ne aflăm, dar pe care ar trebui să o acceptăm, chiar dacă nu înțelegem tot sau nu suntem de-acord cu tot din ceea ce se întâmplă?
Mi se pare foarte provocatoare următoarea întrebare a autorului, la care fiecare cititor (își) poate găsi propriile răspunsuri: „oare dacă ne-am întâlni față în față cu noi înșine – ne-am iubi, sau ne-am detesta/ urî?” (p. 50) Iubirea propriei persoane presupune curaj, narcisism sau respect, și desigur – unicitate. Important este, aș adăuga, să fim echitabili cu noi înșine, deoarece sinele în acest context este văzut ca „piatra de temelie a vieții noastre…” (p. 60). Iubirea vine cu multiple trimiteri la corporalitate, de la Adam și Eva la abordări fenomenologice, semnificativă fiind mai ales distincția dintre corp și trup. Aici Horia Pătrașcu subliniază faptul că „în realitate omul se distanțează în fiecare clipă de trupul său – căci și-l ascunde, făcându-l deopotrivă vizibil, corporalizându-l prin vestimentația sa, prin tatuajele și prin podoabele sale.” (p. 96) Ceea ce nu este acoperit în mod normal, se vede în fotografiile de profil, în meeting-urile online sau în băncile școlare/ universitare – adică capul, ca o carte de vizită a omului.
Studiile filosofice despre iubire din prima parte a cărții dau un parfum seducător prin rândurile descrise cu multă atenție în zeci de pagini, unde predomină studii cu privire la: trup, corp, spațiu privat, dar și șoaptă sau șoptire, ce „presupune un efort obositor pentru corzile vocale.” Încheierea primelor o sută de pagini, despre cel mai important sentiment – iubirea – se face prin invocarea atașamentului ca loc de intrare a morții în lume. Se moare pentru că omul, dar și animalul, au atins un nivel de sensibilitate prin care pot percepe existența singulară a celui iubit.
Partea a doua a cărții, intitulată „Stringența libertății”, aduce în atenția cititorilor mai multe definiții ale libertății, de la agresivitate ca mod de afirmare până la voința de dominare, depresie ori plictiseală. Autorul analizează situații concrete, în care libertatea poate fi un folos sau o bucurie, dar poate fi și un gol ori o povară, precum: „dezorientarea celui care nu știe ce să facă într-un weekend sau într-o vacanță cu timpul său liber când nimeni nu-i mai spune ce are de făcut.” (p. 143) În schimb, libertatea creatoare a artistului pare a fi o dominare a propriei voințe. În acest context al puterii libertății, Horia Pătrașcu amintește despre trei ipostaze ale spiritului, invocate de Nietzsche: cămilă – animal de povară, adică să suporți, să înduri, să te supui, să poți răbda; leu – spiritul se ridică și răstoarnă legile/ valorile pentru că „le-a cărat atâta amar de timp în spate” în calitate de cămilă și „în sfârșit, în ipostaza sa de copil, spiritul supune și leul, cu voința sa de dominare, de impunere, în ingenuitatea jocului creator.”
Drept pentru care, în opinia autorului, „spiritul unei epoci este dat de o concepție specifică asupra libertății umane, asupra decondiționării esențiale – cea care-l eliberează cu adevărat, adică-l deschide spre propria lui esență.” Mai ales trei tipuri de eliberări se impun atenției cititorului: eliberarea de natura exterioară – de dominația forțelor naturii (odată cu stăpânirea focului), eliberarea de natura socială ca afirmare a eului, ca libertate individuală, „ca libertate a persoanei, deci a unei ființe autonome, a unui scop în sine (Kant), în sfârșit eliberarea de chiar această ultimă constrângere – a eului propriu, prin explorarea infinitului situat dincoace de granițele conștientului, în inconștient, în fantezie și imaginație, în asociația liberă a gândurilor. În această ultimă privință, tehnologia actuală își dezvăluie niște semnificații insolite. Căci deși s-a spus că tehnologia creează dependență, demență sau obezitate informațională, aceeași tehnologie eliberează, paradoxal, ființa umană înspre un domeniu al noutății și al imprevizibilității „prin aceste tehnologii care reproduc într-un mod desăvârșit hazardul.” (p. 176)
Alt aspect extrem de important este adevărul în raport cu conceptul abordat în cea de-a doua parte a acestei cărți, care poate fi și un tratat de filosofie, dar și un ghid al emoțiilor. Aceste valori se dovedesc incompatibile, așa cum sesizase deja – Isiah Berlin. Deși se spune că adevărul eliberează, iar libertatea implică adevărul, conflictul dintre cele două a fost adesea o piatră de încercare pentru gânditorii care au voit totuși să le acomodeze. Soluția propusă de Horia Pătrașcu este cea socratică, unde asumarea ignoranței ca fundament al minții umane are, spre deosebire de sofiști și de sceptici, consecințe pozitive; poate duce la decizii și alegeri înțelepte, într-un alt sens al comprehensiunii unde libertatea și cunoașterea nu mai sunt antagonice.
„Cetatea ideală” la Platon sau „societatea epistemocentrică” criticată de Karl Popper sunt subiecte analizate atent în acest context al adevărului, precum și relația (creatoare) a Omului cu Dumnezeu. Tema creativității, foarte dragă mie, continuă în ultimul subcapitol despre libertate, unde este abordat „Omul autocreat(or)”, prin: creația artistică; crearea omului de către om; crearea propriei sale vieți (bune, frumoase, autentice).
Horia Pătrașcu ajunge la sfârșitul acestor rânduri la o concluzie întunecată: demiurgia întru care s-a exersat milenii de-a rândul ființa umană, se apropie în această perioadă a umanității de sfârșitul ei, căci ultimul act de creație al omului-demiurg va fi producerea – printr-o manipulare genetică – a omului necreator, a omului care nu-și mai dorește să creeze și nici să se autocreeze, un om perfect închis și satisfăcut cu lumea dată, oricare ar fi aceea.
A treia emoție importantă studiată în ultima parte a cărții, sub titlul „Melancolia fericirii” este plasată în conexiune cu tristețea. Se știe că tristețea este un factor negativ, de care ar trebui să ne debarasăm. Dar, tristețea poate fi și benefică, spune autorul cărții. „Există așadar o tristețe <<rea>> și o tristețe <<bună>>, o tristețe nefericită, dar și o fericită întristare. Și mai surprins va fi omul de azi – obișnuit cu terapia prin zâmbet, prin râs și cu forța gândirii pozitive – că există și o <<terapie>> prin lacrimi – <<darul lacrimilor>>.” Aici, sentimentul de tristețe se transformă într-o experiență metafizică. Tristețea fericită nu este doar o pierdere, ci starea însăși de pierdere; este tristețea spiritului, nu a trupului. Această trăire profundă este un dar divin. „Se întâmplă cu fericita întristare ceea ce se întâmplă cu darul lacrimilor, cu pocăința, cu rugăciunea sau cu iertarea.” (p. 247) Lacrimile reprezintă o punte între materie și spirit. „Căzând, ne înalță, curgând, ne întăresc.” (p. 253) În aceste rânduri, vreau să subliniez conceptul studiat de Horia Pătrașcu – „hüzün” – ca o melancolie colectivă sau sentiment cultural, și care diferă de sentimentul individual bine cunoscut.
Cartea se încheie cu abordările despre importanța și istoria râsului, cenzurarea acestuia și „adevărul care râde”. Sunt subliniate diferențele și asemănările dintre timpul fizic și timpul biologic. Invitația mea de a citi această carte nu este doar un gest profesional, dar și bucuria de a îmbogăți propria bibliotecă fizică și spirituală cu cartea domnului profesor Horia Vicențiu Pătrașcu. Tratat de filozofia emoției. Despre iubire, libertate, fericire poate fi citit de oricine este interesat de filosofie, cultură, terapie, sentimente. Ceea ce trebuie reținut este că emoțiile (iubirea, libertatea, fericirea) pot avea adevărate puteri de creativitate, atât de necesare pentru libertatea spirituală a omului contemporan.
INDICAȚII DE CITARE:
Eugenia Zaițev, „Emoția ca putere de creativitate” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 