Eugenia Zaițev

Despre Tao și virtuțile sale

Numele Tao poate fi rostit și numit, însă nu are veșnicie. Tao reprezintă o noțiune de bază a taoismului – filosofie religioasă chineză. Tao nu are formă și s-a întrupat în cer și în pământ. Acesta începe să se manifeste atunci când formează „cele zece mii de ființe și lucruri”, care capătă câte un nume pentru a fi deosebite. Căci, „ceea ce poate fi numit” nu reprezintă numele etern.

Despre Tao și virtuțile sale au scris filosofii chinezi Lao Zi și Confucius. Lao Zi este primul filosof chinez care oferă diverse înțelesuri filosofice pentru Tao, remarcându-se prin aceea că este unul dintre primii care susține ideea cunoașterii umane în cercul cunoștințelor lăuntrice ale omului. În acest sens este de precizat faptul că Tao își are originea în conceptul panteistic ming, care înseamnă soartă. În gândirea lui Lao Zi, Tao are 2 sensuri:

  1. De esență spirituală;
  2. Indică o regulă a transformărilor și dezvoltărilor celor „zece mii de lucruri din univers”.

Potrivit viziunii acestui filosof, Tao este obârșia universului, semnifică principiul schimbărilor care au loc între cer și pământ, precum și începutul și refugiul final. Astfel, Tao reprezintă un drum, o cale de urmat, doctrină sau chiar învățătură. Pentru Confucius și la alți filosofi, Tao are înțelesul de învățătură morală. Conform filosofiei lui Confucius, Tao este forța fundamentală care curge în toate ființele și lucrurile existente în Univers. Tao semnifică esența însăși a realității și, prin natura sa, pare a fi de nedescris. Totodată, este simbolul care reprezentă unitatea dincolo de dualismul yin-yang compus din principiile de energie pozitivă și negativă. Iar artele marțiale chineze reprezintă o cale pentru a parveni la această unitate între cele două principii și a avansa pe calea Taoistă.

Tao reprezintă o lege a naturii, fiind veșnic și nelimitat în spațiu și în timp. El este esența tuturor lucrurilor și a ființelor din univers, adică unitatea și întregul. Iar schimbările din natură se produc prin intermediul său. El este mereu prezent și chiar dacă nu îl putem vedea, îl recunoaștem cu ochii minții. Așadar, Tao înseamnă calea devenirii lumii. Pentru Lao Zi, universul este mereu același, fiind guvernat de legile sale. O guvernare virtuoasă semnifică o credință în care toți sunt văzuți în același mod, fără a face distincția dintre însușirile mai bune sau mai rele ale oamenilor. Lao Zi susține că virtutea are două trepte:

  1. Treapta înaltă și superioară – decurge din Tao și presupune un comportament firesc, deoarece „orice acțiune omenească este umbrită de țeluri proprii”[1];
  2. Treapta inferioară – în care intervine un anumit interes.

Virtuosul de tip înalt nu va urmări nimic, nu exersează cu intenție și poate acționa în anumite scopuri. „Aparența, chipul, forma de manifestare a marii virtuți se trage din Tao.”[2] Această virtute hrănește lucrurile și ființele. Totodată, prin Tao și virtuțile sale, conștiința individului poate avea o viziune critică asupra lumii, găsind și soluții pentru corectarea ei. Astfel, „prin perfecționarea morală și spirituală a individului se poate desăvârși și lumea”.[3] Tao și virtutea s-ar arăta ca fiind conștiința supremă a universului. 

Sursă imagine: autor

Spre deosebire de Confucius, care pune accentul pe omenie și bunătate ca principii morale, Lao Zi le respinge. Confucius amintește cinci raporturi cardinale pentru existența și manifestarea în societate și în familia feudală chineză:

  1. Conducător și popor;
  2. Dintre tată și fiu;
  3. Dintre soț și soție;
  4. Dintre frați;
  5. Dintre prieteni.

La baza acestora se află cele cinci virtuți permanente:

  1. Bunătatea umană;
  2. Spiritul de dreptate;
  3. Bunele maniere;
  4. Înțelepciunea;
  5. Sinceritatea.

Pentru Confucius, Tao are mai multă semnificație religioasă decât pentru Lao Zi. Pentru Lao Zi, Tao înseamnă un principiu al naturii și al universului, care stă la baza întregii vieți. „Nici cerul, nici pământul nu există pentru sine, nu trăiesc pentru ele însele, astfel ca să se facă invidiate și să dea curs unor interese contradictorii.”[4] În comparație cu ideea de cer și pământ, care au o existență eternă, omul trăiește în sine și pentru sine. Omul se autodistruge prin chiar voința sa de a se conserva sau de a se afirma.

Există diferențe esențiale între învățăturile lui Lao Zi și cele a lui Confucius. Dacă Confucius îndeamnă omenirea la studierea înțelepciunii umane și a câștigurilor inteligenței omului, atunci Lao Zi pune accentul pe învățătura științei, prin intermediul căreia se poate ajunge la lucrurile importante din lume și la cunoașterea de sine. În viziunea lui Lao Zi, Tao apare surprinzător pentru vremurile îndepărtate. Iar filosoful Confucius, cu toate că era contemporan cu Lao Zi, a gândit altfel. Acesta nu vede un Tao care să modeleze ori să organizeze sferele existenței universale, materiale sau spirituale în contradicție cu soluția perfectă de guvernare prin conducătorul politic exemplar.

Lao Zi menționează faptul că toate lucrurile sunt împărțite în bune și rele, frumoase sau urâte, adevărate ori false, fiind constituite într-o infinitate de perechi antagonice. Având un caracter ciclic, Tao reprezintă neființa care naște „cele zece mii de ființe și lucruri”, timp în care aceste mii de ființe și lucruri se vor dispera, se va forma reîntoarcerea la neființă. Dacă pe cel lipsit de dorințe îl va cuprinde taina, atunci cel ce caută mereu dorințe va zări doar hotarul. Ființa și neființa se construiește una pe cealaltă, fiind o legătură anevoioasă. Natura lui Tao reprezintă neființa, adică unitatea nemanifestată și lipsită de înfățișare sau sunet. El reprezintă adâncul și nemărginitul, neavând vreun început sau sfârșit. Prin urmare, Tao înseamnă suflul originar (yuan qi), lipsit de culoare, sunet sau formă, neputând fi descoperit. Lao Zi îl numește pe Tao ca fiind ceva „întunecos” și „neclar”, adânc și-ndepărtat. Tao a fost, este  și va fi mereu, spune autorul.

China în timpul lui Confucius avea doar o civilizație agricolă și primitivă. Învăţătura lui Confucius este pe cât de vastă, pe atât de profundă. Multe concepte ale lui au o semnificaţie actuală şi în zilele noastre. Învățăturile importante întocmite de Confucius sunt următoarele:

  1. „Faceți în așa fel ca cei care se află sus să nu fie lacomi; atunci acei care se regăsesc jos nu vor fi avizi.”[5]
  2. Obțineți ca cinstea să producă mai mult decât furtul, atunci nu se va mai fura.
  3. Nu trebuie să disperi că ești necunoscut de oameni, ci mai de grabă să te întristezi că nu cunoști oamenii.
  4. A studia, a observa și a imita fără a cugeta înseamnă a acumula fără profit. Dar a cugeta fără a studia înseamnă a alerga la întâmplare.

Putem conchide că o cale dreaptă și regulile morale care trebuie de urmat rămân a fi fundamentale în cer. Scopul învățăturilor este de a demonstra că „porțile prin care putem intra pe calea cea dreaptă”[6] duc la perfecțiune și acestea sunt:

  1. Prudența luminată;
  2. Omenia;
  3. Bunăvoința universală pentru oameni;
  4. Forța sufletească.

Iar perfecțiunea înseamnă legea cerului. Esențial este faptul că a căuta perfecțiunea prin sine însuși implică munca și datoria omului. Astfel, atât la chinezi, cât și la alte popoare, perfecțiunea trebuie să fie izvorul și scopul tuturor ființelor. Calea și rezultatele atingerii perfecțiunii îndeamnă omul să ajungă la cel mai înalt grad de înțelegere a vieții.

De reținut este că cel care urmează învățăturile lui Tao se desăvârșește fără să știe și îi ajută pe oameni fără a fi cunoscut. Omul înzestrat cu Tao se prezintă mereu modest, necăutând strălucirea. Atunci când oamenii trăiesc în Tao, comportamentul lor este omenesc și corect în chip firesc, fără ca aceștia să-și pună problema ce înseamnă „omenie” și „dreptate”. Dar dacă cel înțelept se depărtează de Tao, arătându-și însușirile, atunci cei nevrednici vor căuta și ei să se arate înțelepți, înșelând oamenii. Tao are un caracter ce nu poate fi cuprins în cuvinte, fiind un lucru de neconceptualizat. Tao reprezintă sursa și începutul tuturor lucrurilor din cer și de pe pământ. Este principiul suprem și mijlocul tuturor evoluțiilor, adică ceea ce numim destin, soartă, ursită. Tao reprezintă și principiu, un „concept filosofic al existenței universale, dar și concepție de comportament moral, de virtute, al lumii, al omului, în și prin univers”[7]. Prin urmare, spiritul lui Tao, ca „modelator al sentimentelor umane” prin iubire oferă încredere și cutezanță, iar ca „modelator al gândirii” prin cumpătare redă echilibrul care preîntâmpină stările conflictuale. În acest fel, omul cunoaște adevăratele virtuți.


[1] Mira și Constantin Lupeanu, Lao Zi și Confucius, traducere de Mira și Constantin Lupeanu, Editura Qilinul din Jad, București, 1997, p. 112

[2] Ibidem, p. 135

[3] Ibidem, p. 142

[4] Ibidem, p. 44

[5] Theodor Martas, Confucius, Buda, Mahomed. Viața și învățătura lor, Editura Cugetarea, București, 1939, p. 63

[6] Ibidem, p. 74

[7] Mira și Constantin Lupeanu, op. cit., p. 107

INDICAȚII DE CITARE:

Eugenia Zaițev, „Despre Tao și virtuțile sale” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 9/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.