Calul în creațiile românești și nu numai
(Recenzie la cartea Calul în mentalul românesc prin prisma artelor figurative)
În rândurile ce urmează, propun spre atenția dvs. un volum, care a fost lansat recent, în cadrul Festivalului Strada de C ̕arte, unde cultura s-a intersectat cu Inteligența Artificială la Biblioteca Centrală Universitară „Carol I” din București. Astfel, în programul AI C ̕arte, AI Parte din perioada 25-28 septembrie 2025, Alexandru Iavorovski și-a lansat cartea Calul în mentalul românesc prin prisma artelor figurative, publicată în Timișoara, anul curent. Această scriere vine ca un dar pentru iubitorii de cai, fie că sunt călăreți sau artiști.
Eu, spre exemplu, sunt fascinată de noblețea acestui animal, îl desenez cu bucurie, iar volumul de față reprezintă „o veritabilă antropologie a imaginii”, unde autorul demonstrează necesitatea cunoașterii profunde a anatomiei calului, pentru a reda perfect un corp pictural sau sculptural. Potrivit observațiilor sale, prezența vitală a acestui animal nu este suficient de credibilă în lucrările românești în comparație cu alte opere emblematice din culturile europene. Chiar pe coperta cărții vedem următorul text sugestiv studiului din acest volum: „În timp ce calul de pe friza Partenonului este o imagine-cult a puterii civice, iar calul disecat de Stubbs este o imagine epistemică, un instrument al cunoașterii Iluministe, calul regăsit de autor în reprezentările studiate din arta românească, rămâne adesea la stadiul de emblemă goală.” Acest lucru se poate observa în detaliile folosite de artiștii români pentru a ascunde picioarele cailor în iarba înaltă pictată sau redarea unor posturi artificiale.
Ca maestru al echitației, Alexandru Iavorovski invită publicul la o reflexie asupra eleganței cailor, la frumusețea acestor animale transpusă în pictură și sculptură, în diferite moduri și stiluri. Imaginea cailor este creionată într-o manieră critică și extraordinară în cele 250 de pagini, unde textul se intersectează armonios cu diverse ilustrații. Sculpturile ecvestre din România sunt analizate aici – minuțios și serios, pornind de la mușchii cailor și continuând cu alte nuanțe importante despre patrupedul inteligent. „Pentru a găsi atitudinea potrivită pentru cal și călăreț, în special în pictură, ideal ar fi să ai abilități de călăreț, dar nu e obligatoriu. Dar atunci când demersul tău artistic e de reprezentare, e de neocolit să înțelegi anatomia calului, locomoția și comportamentul său. Totuși, majoritatea artiștilor autohtoni nu au făcut acest pas pentru a dobândi o minimă experiență ecvestră.” (p. 13)
Chiar în debutul cărții, autorul aduce în prim-plan importanța redării calului în arta românească, dacă artistul român este interesat cu adevărat de ființa calului. „Nici vorbă să pun în discuție talentul, arta, chiar genialitatea unor creatori, accentul și interesul fiecărui curent. Accept ideea fondatoare a operei deschise.” (p. 14) Calul este văzut de cele mai multe ori ca un element decorativ. Ceea ce pare să ne transmită autorul cărții este că un armăsar ori o iapă reprezintă mai mult decât o imagine de decor. „Artistul plastic autohton ratează ceea ce este definitoriu: dinamica speciei. Calul în arta plastică autohtonă e static.” (p. 14)
Însă, tocmai prin prisma calului, un călăreț devine cavaler. Cât de interesant este acest joc de cuvinte și câtă profunzime subliniază profesorul Iavorovski. Însăși spiritualitatea calului subliniază conturul unei curse. Este nevoie și de contemplare în artă, scrie Alexandru Iavorovski, deoarece „o creație artistică autentică nu se rezumă la o simplă imitație sau la o observație superficială, ci mai degrabă la un proces în timp, profund, reflexiv, care precedă actul creației.” (p. 16) Astfel, frumusețea cailor cere a fi apreciată datorită mișcărilor sale, unde forma corpului și liniile animalului prind viață chair și într-o lucrare artistică.
În primul capitol, profesorul de echitație descrie energia cailor în sculpturile grecești și care, nu este atât de evidențiată în operele românești. Cu toate acestea, „având oroare de impostură, autorul, diletant în ale artei, se ferește să facă judecăți de valoare estetice, privește opera din perspectiva hipologului, fiind uimit deopotrivă de «descoperirile preștiințifice» ale artiștilor străini în cumpănă cu lipsa apetenței celor autohtoni pentru decorticarea mișcării, proporțiilor, chiar a naturii interne a cailor.” (p. 18)
Volumul despre care facem vorbire, cuprinde câteva părți esențiale atât cu privire la descrierea amănunțită a animalului nobil, cât și despre fragmente istorice (din Antichitate, Arta Medievală, Renaștere, Arta Barocă, Rococo, Romantism). Ființă energică și sensibilă, dar și violentă, calul se arată un animal deștept și ager. Complexitatea acestuia poate fi observată în mișcările sale la alergat, în demonstrații artistice sau în picturile și sculpturile moștenite.
O descriere filosofică vedem în următorul pasaj, în care este subliniat impactul pozitiv al cailor asupra sănătății mintale: „[…] există tot mai multe dovezi că ei au abilități empatice înnăscute și sunt capabili să interpreteze și chiar să oglindească emoțiile umane. De aceea, terapia și coaching-ul asistat de ecvine pot avea un impact transformator asupra indivizilor.” (p. 22)
În continuare, voi enumera câteva funcții ale cailor, care trăiesc într-o lume sensibilă, liberă și independentă de stăpânirea umană; de aceea, este importantă armonia dintre cal și călăreț. De reținut este că necunoscutul și neașteptatul sunt principalele criterii ale fricilor cailor.
- Calul reflectă conștiința umană, care stârnește psihicul, potrivit lui Carl Jung.
- Calul este un ajutor al omului, fie la arat câmpuri, fie la transportat de mărfuri. „Acest lucru a accelerat migrația, comerțul și comunicarea între culturi.” (p. 23)
- Calul este eroul din povești, simbol al războiului și al dominației politice;
- În culturile asiatice, calul poate fi sursă de hrană (în șamanism).
Mulți pictori au pus în valoare frumusețea cailor în diferite ipostaze și culori. Însă, pentru pictorul francez, Eugène Delacroix, calul reprezintă simbolul sublimului, pe care l-a pictat în natură și în contact cu alte animale sau cu omul. De asemenea, am remarcat în acest volum provocator, următorul indiciu: „calul este o temă dragă impresioniștilor care pot atât să lucreze pe tema mișcării, centrală pentru concepția lor despre pictură, cât și să o folosească ca pretext pentru a reprezenta viața socială și moda.” (p. 51) În cultura română, claritatea formelor și echilibrul compozițional sunt îmbrățișate în lucrările câtorva pictori recunoscuți, „artiști precum Nicolae Grigorescu, Ion Andreescu sau Ștefan Luchian au reușit să integreze principiile impresioniste într-un limbaj plastic propriu, punând accent pe autenticitatea trăirii și pe redarea atmosferei locale.” (p. 52)
Schițe cu anatomia calului găsim în lucrările geniului italian, Leonardo da Vinci, care au fost sculptate abia după 500 de ani, de către alți artiști. „Renașterea avea să asocieze din nou calul cu noblețea, regalitatea și bogăția, până la punctul de a face din el un gen în sine: cel al portretului ecvestru”, comandat de personalități înstărite. (p. 99) Totodată, artistul spaniol, Pablo Picasso, se remarcă cu reprezentări ale patrupedului inteligent. „De la profunzimile suprarealismului până la expresiile sale artistice finale în sculptură și ceramică, Picasso a continuat să valorifice spiritul cailor ca mijloc de a comunica emoții și perspective profunde.” (p. 64)
La pagina 114 este conturat Portretul calului, prin prisma operelor renascentiste, perioada în care, au înflorit marile creații ecvestre (opere plastice cu persoane călare). În general, monumentele ecvestre au menirea de a induce în privitor respectul pentru un erou, pentru un conducător, simbolizând timpul și timpurile; iar exemple de astfel de statui sunt atât în România, cât și pe teritoriul altor țări. „Epoca barocă a asistat la o înflorire a artei calului, caracterizată prin compoziții dinamice și iluminare dramatică. Artiști renumiți precum Peter Paul Rubens și Diego Velázquez au creat portrete ecvestre puternice care au surprins energia și măreția cailor.” (p. 119)
În cartea Calul în mentalul românesc prin prisma artelor figurative, unde textul este prezentat riguros, dar ușor de lecturat, autorul analizează atent mișcările cailor regali, dar și venele sau privirea cailor de tracțiune, găsite în diferite tablouri din Istoria Artei. În unele cazuri lipsește documentarea în realizarea creațiilor cu cai, iar „scopul principal al reprezentărilor cailor este de a spori importanța celor care îi călăresc”. (p. 144)
La întrebarea deschisă la pagina 156: Transmite arta stările cailor?, antrenorul de echitație, Alexandru Iavorovski, remarcă următoarele: „În majoritatea lucrărilor autohtone, imaginea calului este convențională, fără relief personal. Rareori regăsim dinamismul ce caracterizează specia.” (p. 156) Sunt artiști care au pictat cai liniștiți sau plini de viață, cu privire adâncă. Astfel, cititorii sunt invitați să urmărească detaliile descrise cu profesionalism asupra operelor alese spre interpretarea reprezentării cailor.
Cartea se încheie cu un scurt interviu la pagina 221, despre pasiunea pentru cal – „simbol al libertății și al violenței”; continuând cu anexele esențiale pentru conținutul bine documentat al acestul volum cu coperți groase, dar realizate în stil autentic și elegant. Iar eu închei acest articol cu senzația minunată, pe care mi-a transmis-o forma livrescă despre animalul îndrăgit de regi, oameni bogați, artiști și toți iubitorii de libertate și frumos.
INDICAȚII DE CITARE:
Eugenia Zaițev, „Calul în creațiile românești și nu numai” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 10/2025
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 