Bine şi Rău în desăvârșirea creativă
Binele şi Răul se află într-un raport de maximă diferenţiere pentru fiinţa umană. Immanuel Kant susține că atâta timp cât admitem că omul este sănătos fizic de la natură, așa ar trebui să constatăm că și din punct de vedere sufletesc, omul este sănătos și bun, tot de la natură. Astfel natura însăși ne-ar ajuta să cultivăm în noi predispoziția morală spre Bine.
Omul poate fi o ființă nici bună, nici rea sau una și bună, și rea. Totuși un om nu este rău datorită faptelor sale săvârșite contrare legii, ci pentru că aceste legi duc la concluzii asupra unor maxime ale răului din el. Filosoful german menționează că „pentru a spune despre un om că e rău, ar trebui să putem deduce a priori din unele fapte premeditat rele, sau chiar din una singură, o maximă fundamentală a Răului, iar din aceasta să tragem concluzia că în subiect există un temei universal pentru toate maximele particulare ale Răului moral, temei care este, la rîndul lui, o maximă.”[1] Răul nu are cum să rezidă într-un obiect care determină liberul arbitru prin intermediul unei înclinaţii, ci numai într-o regulă pe care liberul arbitru formează maxima libertăţii sale. Sfântul Augustin relatează faptul că „răul n-ar putea să se producă fără vreun autor”[2], căci fiecare om rău este autorul propriei sale fapte rele. Iar faptele rele sunt pedepsite de dreptatea lui Dumnezeu. Totodată, spune Sf. Augustin că și binele, și răul se pot învăța.
Prin urmare, caracterele specifice doar omului şi care îl deosebesc de alte fiinţe, sunt înnăscute. Dar aceasta nu înseamnă că natura e vinovată pentru faptul că omul e rău sau nu, deoarece omul însuşi este autorul caracterului. Kant spune că „Omul este (de la natură) ori bun, ori rău din punct de vedere moral.”[3] Doar legea morală e fundamentul omului în judecata raţiunii, iar dispoziţia morală se aplică în mod universal întregii libertăţi.
Kant determină trei categorii esenţiale înţelese ca elemente ale scopului fiinţei umane:
- Predispoziţia pentru animalitateaomului ca fiinţă vie – egoism fizic în care nu e nevoie de raţiune.
- Pentru umanitateaacestuia ca fiinţă vie şi totodată raţională – felul de a câştiga o valoare în opinia altora, a egalităţii, iar ca vicii apar gelozia şi rivalitatea.
- Pentru personalitatea lui ca fiinţă raţională şi totodată responsabilă – respectarea legilor morale ca suport sieşi al liberului arbitru duce la formarea caracterului bun, dar care este dobândit.
În scrierile sale, Kant se referă la Răul moral care este posibil doar ca determinare a liberului arbitru, subliniind trei stadii diferite:
- Slăbiciunea de care dă dovadă sufletul omenesc atunci când urmăreşte fragilitatea naturii umane.
- Aplecarea spre amestecul canoanelor imorale cu cele morale – impuritatea.
- Aplecarea spre adoptarea unor maxime ale Răului – stricăciunea fiinţei umane sau a sufletului omenesc.
Orice aplecare poate fi una fizică ce ţine de libertatea omului ca fiinţă naturală, sau una morală, ţinând de liberul arbitru al omului ca fiinţă morală. Astfel, „o aplecare spre Rău poate fi ataşată numai capacităţii morale a liberului arbitru”[4], datorită faptelor umane.
Observăm că o lege morală poate fi pentru cineva ca un suport al existenţei, iar pentru altul – nu. Astfel, primul respectă legea în „spiritul” ei, iar al II-lea urmăreşte legea în „litera” ei. Omul este conștient de legea morală, iar afirmația că „omul este rău de la natură” se referă la specie, nu la om în genere. Kant consideră că temeiul Răului nu poate fi plasat:
- în sensibilitatea umană și în înclinațiile naturale rezultate din ea, deoarece aplecarea spre Rău se găsește în om ca ființă ce acționează liber;
- nici într-o corupere a rațiunii legiuitoare în plan moral, întrucât aceasta n-ar putea să distrugă în sine autoritatea legii și să nege obligațiile decurse din ea.
Deci, pentru a indica un temei al Răului moral din om, e nevoie atât de sensibilitate, cât și de rațiune, chiar și o voință rea, care să absolve omul de legea morală. În viziunea gânditorului german, mulți oameni au capacitatea de a se auto-minți, considerând că au conștiință morală, dar au conștiința împăcată atunci când neștiind legea, în acțiunile sale au scăpat de consecințele rele. Această rea-credință împiedică omul în constituirea unei autentice dispoziții morale și se poate extinde în exterior sub forma înșelării altora.
Originea unui efect poate fi privită ca:
- Rațională – cu referire la existența efectului;
- Temporală – despre producerea efectului.
În acest sens, Kant spune că nu putem căuta originea naturii morale a omului, fiind contingentă, pentru că această origine reprezintă temeiul folosirii libertății; ea trebuie căutată în reprezentările rațiunii. De subliniat este că, dintre toate tipurile de reprezentare despre răspândirea Răului prin intermediul tuturor oamenilor, cea mai nepotrivită este reprezentarea că Răul a ajuns prin moștenire de la strămoși. Kant sugerează că atunci „când îi căutăm originea rațională, fiecare faptă rea trebuie privită ca și cum omul ar fi ajuns la ea direct din starea de nevinovăție”.[5] În timp ce acțiunea poate și trebuie să fie judecată ca o folosire originară a liberului arbitru, Răul poate rezulta numai din Rău moral, nu doar din limitele naturii noastre. Totuși, predispoziția originară e cea spre Bine. Despre om se spune că a căzut în păcat doar prin ispită și că e capabil să se îndrepte în opoziție cu un „spirit ispititor”, având speranța unei reîntoarceri spre Binele de la care s-a abătut.
Filosoful menționează faptul că un caracter bun sau unul rău al omului urmează să fie apreciat în sens moral și trebuie să și-l fi făurit sau să și-l făurească singur. Ambele caractere sunt rezultatul liberului arbitru, fiindcă omul n-ar purta responsabilitatea lor. Conform religiei morale există principiul că fiecare om trebuie să facă tot ce-i stă în putință pentru a deveni mai bun. Iar pentru a deveni buni, din punct de vedere moral, nu este suficient doar să lăsăm să se dezvolte Binele existent în specia noastră, ci trebuie să combatem și cauza Răului care se regăsește în noi. De asemenea, mentalitatea leneșă și lipsită de încredere în sine, așteptând ajutorul altcuiva, demobilizează toate energiile omului. Kant afirmă că nu trebuie să ne luptăm cu carnea și sângele, care sunt înclinații naturale, ci cu spiritele rele. Iar Sfântul Augustin susține că nu poate exista ceva mai prestigios decât un spirit înțelept. Realitatea egală sau superioară unui spirit nu poate să-l facă pe cel conștient de virtutea sa – sclavul patimii din cauza dreptății. Potrivit lui Augustin, nici un alt lucru n-ar putea să transforme spiritul într-o reprezentare a poftei decât propria voință sau libertatea sa decizională. Un „om fericit este acela care își prețuiește voința sa cea bună și că, în raport cu ea, disprețuiește orice altceva despre care se spune că este un bun, ceva a cărui pierdere poate să se întîmple”[6], chiar și atunci când poate exista o voință de a păstra acel bun. Așadar, atunci când voința ca un bine mijlociu se unește cu binele etern și devine una ca el, omul atinge o viață fericită, adică starea de spirit ce se unește cu binele etern, reprezentând binele propriu și cel dintâi bine al omului. În acest bine etern se află toate virtuțile, care nu duc la rău. Cu toate acestea, bunurile nu sunt comune tuturor, ci sunt proprii fiecărui om în parte.
De punctat este că, pentru ideea personificată a principiului Binelui, „singurul lucru ce poate transforma o lume în obiect al deciziei divine și în scop al creației este umanitatea (ființă rațională din lume în genere), în toată desăvârșirea ei morală, a cărei consecință directă în voința ființei supreme e fericirea, înțeleasă ca supremă condiție”[7]. Datoria universală a oamenilor rămâne a fi aceea de a ne înălța la idealul de desăvârșire morală în toată puritatea. „Distanța dintre Binele pe care se cuvine să-l realizăm în noi și Răul de la care plecăm este infinită.”[8] Însă, dispoziția morală nu ne-o cântărim în mod nemijlocit, ci numai în funcție de faptele noastre.
Kant accentuează faptul că omul poate obține câștigul suprem, devenind liber prin eliberarea de robia legii păcatului, spre a trăi pentru dreptate. Invidia, setea de putere și de avere îi asaltează natura cumpătată în sine a omului, de fiecare dată când acesta se află printre oameni. Un imperiu al virtuții ar consta în rațiunea umană a realității obiective bine întemeiate. Pentru că datoriile virtuții urmăresc întreaga specie umană, conceptul unei comunități etice se referă la idealul omenirii în totalitate. Atât Binele, cât și Răul se regăsește în fiecare persoană. Însă, „oamenii își corup reciproc predispoziția morală”[9]. Filosoful german spune că avem datoria nu a oamenilor față de oameni, ci a neamului omenesc față de el însuși, deoarece fiecare ființă rațională este menită, prin ideea rațiunii, să aibă un scop comun de a promova Binele suprem ca fiind al tuturor oamenilor.
O comunitate etică presupune un popor al lui Dumnezeu, în care toate legile nu urăsc, ci promovează moralitatea acțiunilor. Acest popor poate fi realizat doar prin forma unei biserici. Adevărata biserică este cea care întruchipează pe pământ împărăția morală a lui Dumnezeu, atât cât o pot înfăptui oamenii. Iar la baza unei biserici universale trebuie să stea credința religioasă pură.
Kant susține faptul că oamenii îndeplinesc poruncile divine tocmai prin datoria față de oameni, fiind „permanent în slujba lui Dumnezeu, prin tot comportamentul lor, în măsura în care acesta are legătură cu moralitatea.”[10] Așa cum există doar un singur Dumnezeu pur moral, tot așa este numai o religie pur morală. În viziunea lui Kant, există o singură religie adevărată, dar sunt mai multe feluri de credințe; credință însemnând mântuitoarea credință a oricărui individ care are învrednicirea morală de a fi veșnic fericit. Credința mântuitoare cuprinde două condiții ale speranței în fericire:
- Ceea ce omul însuși nu poate face, adică să-și ascundă legal în fața Divinității faptele săvârșite;
- Ceea ce omul însuși poate și se cuvine să facă, și anume să adopte un comportament nou, corespunzător datoriei pe care o are.
În toate tipurile de credință cu referire la religie, cel care caută îndărătul lor interioare descoperă o taină, adică un lucru sfânt, care poate fi cunoscut de fiecare individ, dar nu poate fi distribuit tuturor. Astfel, credința presupune acceptarea principiilor unei religii.
Religia rațiunii și adevărata cunoaștere biblică constituie elementele esențiale ale unui document sfânt. „Privită din punct de vedere subiectiv, religia e cunoașterea tuturor îndatoririlor noastre ca porunci divine.”[11] Cel care consideră că numai religia naturală este necesară din punct de vedere moral, adică ca o datorie, poate fi numit raționalist în problemele credinței. Deși neobservat de oameni, principiul Binelui învinge Răul spre a-și instaura puterea și împărăția în specia umană, pentru a asigura prin dominația sa asupra lumii o pace eternă.
În concluzie, Immanuel Kant a încercat să demonstreze că morala își este suficientă sieși, datorită rațiunii practice pure. Filosoful abordează o filosofie a religiei, vorbind despre credință și Dumnezeu, despre morală și ideea Binelui suprem, menționând că omul se află mereu într-o luptă între Bine și Rău, dar dacă scapă de Rău, individul nu se mai află în robia păcatului și devine liber spre fericirea supremă. Conștiința morală înseamnă conștiința ce constituie o datorie pentru ea însăși; ea este dreaptă și formează o îndatorire necondiționată. Rațiunea are rolul de a se judeca pe sine, căutând să vadă dacă a judecat bine ori nu, faptele drepte sau nedrepte, punându-l pe om să declare în favoarea ori împotriva sa, felul cum s-au petrecut lucrurile. Iar sprijinul divin are scopul de moralitate umană. Adevărata slujire a lui Dumnezeu este invizibilă (ca și împărăția însăși), fiind o slujire sufletească în spirit și adevăr, respectând poruncile divine, dar nu în acțiuni destinate exclusiv lui Dumnezeu. Sfântul Augustin invocă ideea conform căreia prin adevăr și înțelepciune, toți oamenii devin înțelepți și fericiți, în momentul în care se unesc cu acestea.
[1] Immanuel Kant, Religia în limitele raţiunii pure, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 27.
[2] Sfîntul Augustin, De Libero Arbitrio, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 61.
[3] Immanuel Kant, op. cit., p. 29.
[4] Ibidem, p. 42.
[5] Ibidem, p. 56.
[6] Apud, Sfîntul Augustin, Cuius amissio potest accidere, cf. supra, n. 102, și Beata vita, 2, 11; Mor. Eccl., 1, 6, 10, p. 111.
[7] Immanuel Kant, op. cit., p. 82.
[8] Ibidem, p. 90.
[9] Ibidem, p. 134.
[10] Ibidem, p. 143.
[11] Ibidem, p. 214.
INDICAȚII DE CITARE:
Eugenia Zaițev, „Bine şi Rău în desăvârșirea creativă” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 6/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
