Elena Rusei
Tragicul la Cioran
Încă din prima lui carte Cioran subliniază profunda diferență între tragic și estetic. Dimensiunea tragică a vieții nu va putea fi niciodată sesizată de conștiința estetică, prizonieră impresiilor de la suprafața vieții. Astfel, în Pe culmile disperării, Cioran scrie: „în tragic, participarea intensă cu întreg conținutul ființei noastre este atât de hotărâtoare încât fiecare moment este o chestiune de destin, pe când în atitudinea estetică este o chestiune de impresie. Tragicul nu include ca un element central reveria, nelipsită în toate stările estetice.”[1] Cioran va dezvolta această idee într-un manuscris publicat în ediția operelor complete îngrijită de Marin Diaconu intitulat chiar Despre tragic[2]. Aici, Cioran vede tragicul ca pe o formă supremă a conștiinței estetice care se transformă în conștiință metafizică. Tragicul ridică în mod necesar conștiința la nivel metafizic fiindcă fenomenul tragic nu poate fi înțeles prin intermediul unui criteriu imanent. Un tablou frumos își e autosuficient, astfel că el ține conștiința estetică închisă în ea însăși, pe când o acțiune tragică trimite mereu dincolo de ea și dincolo de viața obișnuită, presupunând mereu un criteriu transcendent: „ Acest criteriu transcendent apreciază tragicul mai mult decât pe celelalte modificări ale frumosului, fiindcă el este un impuls spre productivitatea conștiinței metafizice. Spiritul contemplativ al omului nu se poate desăvârși și realiza pe deplin decât printr-o concepție tragică a existenței.[3]”
Două condiții sunt necesare spune Cioran, pentru înțelegerea tragicului: una de ordin obiectiv și anume observarea unei situații tragice exterioare și una de ordin subiectiv ce constă într-un anumit tip de trăire ce conține în mod potențial elementele unei experiențe tragice. Cu alte cuvinte există două situații în care tragicul nu se poate realiza: atunci când subiectivitatea privitorului nu este latent tragică sau când potența trăirii tragice nu e declanșată de un fenomen tragic. Vedem așadar cum experiența tragică este declanșată de interferența celor două planuri: exterior-obiectiv și interior-subiectiv. Cu alte cuvinte tragicul poate porni din subiectivitate sau dintr-un fenomen obiectiv. Pornind de aici, Cioran distinge între un tragic obiectiv sau de destin și unul subiectiv sau de caracter.
Tragicul de destin este specific culturii grecești afirmă Cioran, iar „rădăcina lui rezidă într-o anumită structură a gândirii metafizice antice.”[4] Vechii greci nu aveau o concepție despre ceea ce noi am numi astăzi psihologie individuală și nu puteau să conceapă tragicul ca avându-și sursa într-o configurație aparte a individului. Esențialiști fiind, ei „au ipostaziat destinul într-o forță metafizică și transcendentă.”[5] Să luăm ca exemplu tragedia Oedip Rege. În tragedia lui Sofocle, destinul nu se manifestă ca ipostază a subiectului, ci ca forță metafizică obiectivă care supune subiectul forței sale. Oedip nu trăiește o pasiune arzătoare, ci vrea să se lupte cu destinul pe care îl adeverște chiar atunci când caută cu ardoare să-l infirme. Tot parcursul său stă sub cupola unei necesități obiective care sfârșește prin a-l strivi. Pentru Cioran, acest tip de tragic își are originea în metafizica esențialistă a grecilor, cea în care individulalul e subordonat mereu universalului. Potrivit filosofului român „lipsa totală de simț pentru psihologie și istorie i-a dus pe greci să hipostazieze metafizic ceea ce era realitate concretă și individuală”[6]. Lipsiți de ideea interiorității psihologice, grecii au ipostaziat destinul într-o forță metafizică și transcendentă. Astfel, afirmă Cioran, tragicul grec nu pornește de la o manifestare irațională a subiectivității sau dintr-o pasiune arzătoare a unui individ, ci din iraționalitatea unei forțe metafizice obiective care-l determină pe om de la început până la sfârșit. Tragicul dezvăluie structura intimă a culturii grecești, de aceea, crede filosoful român, el trebuie studiat nu de estetică, ci de filosofia culturii. Cioran îl menționează pe Nietzsche, care în Nașterea Tragediei încercase să justifice acest esențialism atribuindu-le grecilor un pesimism ce i-a determinat să conceapă o lume transcendentă a ideilor, o ipostaziere metafizică a ceea ce era entitate reală și individuală. De aceea suferințele eroilor din tragediile antice nu erau pentru greci fapte individuale, ci simboluri ale vieții în genere. „Tragicul elen este un tragic metafizic, în sensul că el nu ține atât de sufletul uman, cât de natura vieții, a realității în genere.”[7]
Celălalt tip al tregicului, cel de caracter, specific modernității, își are originea nu într-un destin obiectiv, ci în cele mai profunde straturi ale subiectivității. Această formă a tragicului a fost făcută posibilă de simțul pentru psihologie și istorie dezvoltat în modernitate și are la bază mecanismul unei determinări interioare și nu o forță exterioară căreia eroul tragic să i se supună. Nu iraționalitatea unei stihii provoacă tragicul în modernitate, ci furia pasională și lipsa de discernământ cărora le cade pradă un individ. Spre deosebire de individul obișnuit, caracterizat de o multitutdine de afecte, porniri și sentimente, eroul tragic al modernității este mânat de o singură pasiune care pune stăpânire pe întreaga sa ființă. Spre deosebire de eroul tragic antic, cel modern „este supus unei necesități interioare de care nu se poate elibera”.[8] Oedip nu cunoaște sub nici o formă necesitatea interioară, dimpotrivă, el recunoaște abia la final necesitatea exterioară care îl consumase treptat. Oedip știe că viața sa a fost purtată de o desfășurare necesară abia când aceasta atinsese finalul. În modernitate însă, crede Cioran, eroul este generator, nu receptor al tragicului. Tragicul coboară din obiectivitatea destinului spre interioritatea omului: „Tragicul nu se poate concepe decât în legătură cu omul fiindcă el întotdeauna presupune o cădere din libertate și o tensiune sufletească pe care numai viața agitată și complexă a omului o poate trăi”[9]. Cioran respinge categoric ideea unui tragic al naturii tocmai pentru că în ea totul e determinat de mecanismul aflat dincolo de conștiință și libertate. Tragicul apare numai acolo unde libertatea poate fi pierdută în numele unei pasiuni care se manifestă ca necesitate interioară.
Mergând mai departe, Cioran afirmă că problema tragicului a luat o nouă formă în societatea modernă, una necunoscută grecilor, anume antagonismul dintre individ și societate. La greci ordinea juridică și socială erau văzute ca manifestări ale unei ordini cosmice mai largi. De aceea pentru omul grec respectarea absolută a regulilor sociale era o datorie de ordin cosmic. Putem vedea această atitudine în Antigona lui Sofocle, unde eroina își sacrifică propria ei viață numai pentru a respecta porunca strămoșească de a-și îngropa fratele, chiar dacă aceasta venea în contradicție cu legile prezente ale statului. Antigona nu acționează dintr-o iubire arzătoare față de fratele său, ci în vederea restaurării unei ordini ideale. Astfel, spune Cioran „grecii fundamentau metafizic ordinea socială. Statul în concepția platonciană este o corecpondență concretă a ideii transcendente și se organizează întocmai ca aceasta, după principiul realității supraindividuale, după principiul unității organice, în care individul este exclus. Pentru greci tot ce este individual este aparent și efemer. Într-o asemenea structură spirituală, tragicul ca rezultat al unui antagonism între individ și societate este imposibil.”[10] În contrast, eroul modern vrea să-și afirme subiectivitatea nu prin lupta cu o ordine metafizică, ci războindu-se cu ceilalți oameni, cu societatea oamenilor care trăiesc la o temperatură joasă. Astfel, tragicul modern este orin excelență unul al conștiinței, care nu se luptă cu destinul orb, ci cu organizarea socială. Paradoxul eroului tragic este acela că potențarea vieții din el îl împinge dincolo de viață. Marea pasiune merge mână în mână cu ceea ce Cioran numește „tendința irațională spre moarte care călăuzește orice acțiune eroică.”[11] Eroul vrea să-și depășească individualitatea, adică limitele impuse de natură, pentru a face loc exploziei de pasiune din el, dar se lovește de ceea ce filosoful român numește „necesitățile ineluctabile ale firii.”[12] De aceea, concluzionează Cioran, numai atitudinea pesimistă e cea care poate înțelege vitalitatea tragicului.
Rezumând proiectul său nefinalizat, Cioran creionează un tabel aproape schematic al celor două forme de tragic. Tragicul antic de tip obiectiv este organicist, realist și universalist, cel modern de tip subiectiv este mecanicist, nominalist și particularist. Ceea ce au în comun ambele este pierderea libertății, ceea ce diferă fiind numai factorul care o anulează: într-o parte destinul ca forță metafizică, de cealaltă o pasiune care pune stăpânire pe toată ființa eroului anulându-i toate afectele obișnuite. Tragicul vieții constă în faptul că o existență care își afirmă libertatea e condamnată la mediocritate, pe când individul care vrea să spargă cadrele vieții normale trebuie să renunțe definitiv la orice iluzie a libertății.
Prezentul text este în curs de publicare în volumul Simpozionului Internațional Cioran (Rășinari 2025).
Bibliografie:
- E. Cioran – Opere, Volumul 2, Editura Academiei Române, 2018.
[1] E. Cioran – Opere, Volumul 1, Editura Academiei Române, 2018, Pe culmile disperării, p.42
[2] E. Cioran – Opere, Volumul 2, Editura Academiei Române, 2018, Despre Tragic.
[3] Ibidem 2, p.956
[4] Ibidem 2, p.956
[5] Ibidem 2, p.956
[6] Ibidem 2, p.957
[7] Ibidem 2, p.956
[8] Ibidem 2, p.958
[9] Ibidem 2, p.958
[10] Ibidem 2, p.959
[11] Ibidem 2, p.960
[12] Ibidem 2, p.961
INDICAȚII DE CITARE
Elena Rusei, „Tragicul la Cioran” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
