Elena Rusei
Teatru și civilizație Jean-Jacques Rousseau și critica spectacolelor
Ștefan-Sebastian Maftei: Teatru și civilizație Jean-Jacques Rousseau și critica spectacolelor, Editura Eikon, București, 2023
Există în literatura universală texte paradigmatice privitoare la conexiunea dintre artă și moralitate. Dialogul platonic Republica este primul care ne vine în minte, dar putem să ne gândim și la romanul lui Oscar Wilde, Portretul lui Dorian Gray sau la eseul lui John Ruskin The Relation of Art to Morals. Acestora li se adaugă, fără îndoială, Discursul asupra științelor și artelor scris între 1749-1750 de Jean-Jacques Rousseau.
Problema relației dintre arte și științe a constituit pentru Rousseau o preocupare permanentă iar Discursul asupra științelor și artelor, deși reprezentativ pentru această predilecție a autorului său, reprezintă doar un text printre multe altele dedicate acestei probleme. Numai dacă luăm în calcul sutele de reacții ce au urmat publicării Discursului, cărora Rousseau le-a răspuns, regăsim o cantitate vastă de materiale referitoare la tema legăturii dintre artă și moralitate. Pe lângă acestea mai există, firește, și alte scrieri care abordează același subiect.
Ștefan-Sebastian Maftei în cartea sa, Teatru și civilizație Jean-Jacques Rousseau și critica spectacolelor, apărută la editura Eikon în 2023, alege să prezinte acele lucrări ale lui Rousseau care au ca motiv exact acest raport dintre artă și moralitate. Cartea lui Ș.S. Maftei este structurată pe trei capitole, a căror ordine redă, pe de o parte, parcursul cronologic al subiectului, iar pe de altă parte, parcursul deductiv. Tema legăturii dintre artă și moralitate începe să capete contur în scrierile lui Rousseau încă din perioada în care preocupărilor lui erau strict de ordin artistic, mai precis, încă de când se îndeletnicea cu scrierea de opere dramatice. În acea etapă a carierei sale problema era pusă în termeni foarte generali, atât cât să trădeze un interes de ordin teoretic al autorului. Însă pe măsură activitatea lui de scriitor se dezvoltă, subiectul capătă determinații din ce în ce mai precise.
În primul capitol, intitulat Iubire și Artă în dramaturgia lui Rousseau, Ș.S. Maftei prezintă piesele de teatru și libretele elaborate înainte, dar și după anul 1750, an în care gânditorul elvețian scrie Discursul și devine un critic explicit al artelor. Adoptând o poziție potrivnică artelor, continuă, totuși, să compună drame și după 1750, afirmând că propria lui purtare nu ar invalida adevărul principiilor suținute de el în Discurs.
Piesele lui, Narcis sau îndrăgostitul de sine însuși, Descoperirea Lumii Noi, Prizonierii de Război sau Pygmalion au toate ca subiect principal iubirea. Doar că iubirea este problematizată din perspectiva relației sale cu formele artistice care, cultivate de protagoniști, prefac amorul într-un joc artificial. Lipsa aceasta de firesc, șlefuită de frecventarea repetată a operelor de artă, este semnul unui sentiment contrafăcut. Nici galanteria și nici amorul propriu nu trebuie confundate cu simțământul neprihănit al iubirii la care omul modern, trecut prin ciurul științelor și al artelor, nu mai are acces.
Toate acestea aveau să fie doar prefigurări ale războiului pe care Rousseau urma să-l declare artelor în prima sa lucrare teoretică, adică în Discursul asupra științelor și artelor, pe care l-a scris provocat fiind de tema lansată de Academia din Dijon în anul 1750: „A contribuit progresul științelor și artelor la purificarea moravurilor?” Răspunsul lui Rousseau este cât se poate de tranșant: științele și artele nu au fost prielnice regenerării moravurilor, ba chiar, dezvoltarea lor s-a făcut în dauna virtuților.
Într-o societate așa zis „civilizată” artele contribuie la propășirea spiritului gregar cultivând, prin diverse creații, dorința de a ne face plăcuți unii altora. Întâi de toate, artistul sau omul de știință care aspiră să facă pe plac publicului pentru a căpăta lesne faimă, își preschimbă propriile convingeri, iar acest fapt duce la nașterea unei opere corupte. Mediul „civilizat” stimulează tipul acesta de comportament prin care omul renunță de bună voie la independența gândirii proprii și se lasă subjugat de modele și ideile epocii. Pe această diferență dintre „exterior” și „interior” sau pe cea dintre „atitudinea exterioară” și „pornirile sufletești” se sprijină moralitatea „civilizată”. Declinul unei societăți se măsoară în funcție de distanța din ce în ce mai mare dintre „înauntru” și „afară”. Într-o epocă decadentă manierele (maniéres), ca reprezentante ale „atitudinii exterioare” cizelată de arte, înlocuiesc moravurile (moeurs) care sunt expresia pornirilor sufletești ale omului. În consecință, morala se va lăsa susținută de „aparență ca potrivire și conveniență, în conformitate cu regulile exterioare.”[1]
Contribuția artelor la „cizelarea” spiritelor membrilor unei societăți „civilizate” se face resimțită prin pierderea discernământului. O ambianță care încurajează conformismul și supunerea față de norme neadeverite la nivelul conștiinței îndividuale este propice proliferării scepticismului moral. De aceea, Rousseau visează la o „Epocă de aur” a virtuților în care moravurile erau sănătoase și în care artele nu „se apropiaseră de perfecțiune” corupând astfel sufletele. Pentru el Sparta era simbolul cetății virtuților eroice, în vreme ce Atena apare ca „…lăcașul rafinamentului și bunului gust, patria oratorilor și filosofilor, o cetate care, prin realizările sale, va inspira către decadență multe alte state…”.[2]
În cel de-al treilea și ultimul capitol al cărții, Ș.S. Maftei aduce în discuție Scrisoarea către D’Alembert a lui Rousseau în care acesta din urmă critică articolulul „Geneva” din Encyclopédie, scris de D’Alembert în 1757. În acest text, D’Alembert pleda pentru întemeierea unui teatru în orașul Geneva sub pretextul că o astfel de instituție ar putea oferi cetățenilor o educație care să îmbine estetica și morala. Reacția lui Rousseau constă într-o scrisoare deschisă în care face o analiză a condiției sociale și politice a teatrului.
Judecata lui Rousseau ia în calcul cele trei aspecte fundamentale ale evenimentului teatral: spectatorul, actorul și jocul (spectacolul). Spectacolul de teatru pune în scenă un „tablou al pasiunilor omenești, care își are modelul în toate inimile”[3] astfel încât privitorul se identifică ușor cu ceea ce vede. Dacă lucrurile stau așa, nu se poate pretinde că teatrul ar fi în stare să schimbe moravurile și gusturile, de vreme ce face parte din propria lui natură să redea obiceiurile și deprinderile deja existente în rândul grupurilor sociale. Nu dinspre scenă vine chemarea omului către bine, ci din el însuși. Potrivit lui Rousseau, „omul se naște bun” și sursa binelui e în el, nu în afara lui. „(…) [spectacolele vor fi utile] pentru a menține și dezvolta bunul gust când moralitatea a dispărut, pentru a acoperi cu lustrul conveniențelor urâțenia viciului”.[4] Scena poate oferi, așadar, doar substitute ale adevăratei moralități: bun gust, maniere și conveniențe.
Rousseau propune în final înlocuirea spectacolelor de teatru cu sărbătorile populare sau festivalurile în cadrul cărora oamenii sunt mai apropiați unii de celălalți și unde bucuria și libertatea se simt mai plenar: „perfecționând proiectul în sensul ideilor de mai sus, am atinge prin asemenea serbări, sub o aparență de curtoazie și agrement, numeroase scopuri utile ce ar sluji ordinii și bunelor moravuri”[5]
În concluzie, Ș.S. Maftei menționează două exemple ale influenței lui Rousseau asupra conceptelor de „civilizație” și „spectacol”. În filosofia culturii de limbă germană de la sfârșitul secolului al XVIII-lea distincția dintre „cultură” și „civilizație” sugerată, dar neexprimată de Rousseau, a avut o importanță majoră. De exemplu, Kant nu ar fi putut să-și elaboreze filosofia morală în lipsa acestei distincții. Un alt autor influențat de Rousseau ar fi Guy Debord care, în Societatea Spectacolului (1967) preia radicalitatea scriitorului elvețian atunci când afirmă că: văzul „corespunde perfect abstracției generalizate a societății actuale”.[6]
[1] Ș.S. Maftei, Teatru și civilizație Jean-Jacques Rousseau și critica spectacolelor, Editura Eikon, 2023, p.65.
[2] Ibidem, p.7
[3] Ibidem
[4] Ibidem, p.174.
[5] Ibidem, p.266
[6] Debord, 2001, p. 44
INDICAȚII DE CITARE
Elena Rusei, „Teatru și civilizație Jean-Jacques Rousseau și critica spectacolelor ” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 