ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dragoș Grusea       

J.G.Fichte: Fundamentul întregii doctrine a cunoașterii (1794)
Un comentariu în zece episoade (II)

Prima parte: Principiile întregii doctrine a cunoașterii

Spațiul logic al necondiționatului: punere, contrapunere și compunere

În prima parte a cărții sale, Fichte își propune să ajungă la cele trei principii ale doctrinei cunoașterii în totalitatea ei, cele care vor fi comune atât părții teoretice, cât și celei practice.  Ele vor fi obținute pornind de la investigarea condițiilor de posibilitate ale celor trei principii ale logicii: principiul identității, al contradicției și al terțiului exclus. Așa cum face și Kant, Fichte începe cu logica formală, dar doar pentru a arăta că principiile ei își au fundamentul în spațiul mai larg al logicii transcendentale, adică al acelei logici care cuprinde mulțimea actelor primare ale conștiinței. Filosoful german va lua pe rând fiecare din cele trei principii ale logicii și se va concentra asupra actului prin care conștiința îl constituie. Când gîndesc o identitate, precum A este A, formula aparent statică a principiului nu e decât cristalizarea unui proces interior prin care conștiința pune în ea însăși primul A, îl compară cu al doilea A și instituie relația de identitate. La fel se petrec lucrurile și în cazul celorlalte două principii ale logicii formale: ele se nasc în urma stabilizării unei acțiuni petrecute la nivel transcendental. La finalul primei părți, Fichte va obține cele trei principii absolut necondiționate care stau la originea atât a principiilor logicii, cât și a categoriilor. Mai exact, scopul său este de a expune spațiul logic al actelor necondiționate în completitudinea sa: „mulțimea a ceea ce este necondiționat și absolut cert este acum epuizată.”[1] Această mulțime cuprinde cele trei acte primordiale în lipsa cărora conștiința nu se poate raporta nici la sine, nici la obiect: punerea, contrapunerea și compunerea. Acestea sunt structurile transcendentale elementare din combinarea cărora emerge orice fel de subiectivitate sau obiectualitate. Ele deschid în primul rând un câmp al conexionalității, al conexiunii în genere, fără de care nici o entitate nu ar fi posibilă. Pentru ca o entitate să fie entitate e necesar ca ea să poată fi identică cu sine însăși, adică să intre în conexiune cu sine de-a lungul diferitelor momente ale timpului, să se poată diferenția de alte entități și în același timp să poată intra în conexiune cu ele. Toate acestea presupun deja posibilitatea conexiunii ca atare. Am putea spune deci că cele trei principii descriu emergența conexionalității în lipsa căreia nici timpul nu ar fi posibil (clipele trebuie să intre în conexiune unele cu altele), nici spațiul (toate spațiile trebuie să fie într-o conexiune unele cu altele), nici subiectivitatea (definită ca posibilitate a relației cu sine), nici obiectul (care trebuie să intre în conexiune nu numai cu sine, dar și cu subiectul). Dar conexiunea nu apare din obiect, nici de la sine. Așa cum spune Kant în §15 al deducției transcendentale din Critica rațiunii pure, „dintre toate reprezentările conexiunea (Verbindung)este singura care nu poate fi dată de obiecte, ci poate fi efectuată numai de subiectul însuşi, pentru că ea este un act al spontaneităţii lui.”[2]. Am văzut mai sus însă că subiectul însuși e făcut posibil de conexiune. Cum pot spune „eu” dacă nu am posibilitatea de a lega acest „eu” de „eul” din trecut sau de obiectele și subiecții din afara lui? Pe de altă parte, conexiunea este un act al subiectului. Trebuie să existe așadar un fond aflat în subiect care face conexiunea posibilă și care precedă deci subiectul însuși. Acest fundal prim este eul absolut.

Înainte de a discuta despre primul principiu al doctrinei cunoașterii, să ne oprim asupra cuvântului „necondiționat” care stă la începutul cercetării fichteene. La prima vedere ar putea părea că Fichte încalcă o regulă a filosofiei transcendentale, aceea de a considera că necondiționatul este dat. Însă, așa cum se va vedea, necondiționatul este doar o idee în sens kantian, o ipoteză care face posibilă subiectivitatea finită însăși, adică, în termeni kantieni, intelectul. Așa stau lucrurile de fapt și în Critica rațiunii pure. Dintr-o anumită perspectivă, rațiunea este dependentă de mecanismul intelectului, necondiționatul fiind proiectarea la infinit a categoriei. Dar, din altă perspectivă, rațiunea precede intelectul și chiar îl face posibil. Această ipoteză este introdusă de Kant într-un capitol omis de mulți interpreți, numit Anexă la Dialectica transcendentală, unde apare explicit ideea că: „Rațiunea pregătește deci intelectului câmpul lui: 1. printr-un principiu al omogenității multiplului sub genuri superioare; 2) printr-un principiu al varietății omogenului sub specii inferioare; iar pentru a completa unitatea sistematică, ea adaugă 3) și o lege a afinității tuturor conceptelor, care prescrie o trecere continuă de la fiecare specie la fiecare alta, prin creșterea graduală a varietății.”[3] O lectură atentă a acestui pasaj, precum și a Anexei sus-menționate, poate să invalideze toate criticile privitoare la așa-zisa deturnare pe care filosofia transcendentală o suferă odată cu Fichte. Se poate vedea foarte clar că și la Kant există trei principii ale rațiunii, adică ale facultății a cărei competență este infinitul, care fac posibil intelectul însuși. O discuție privitoare la echivalența dintre cele trei principii kantiene și principiile Doctrinei cunoașterii, precum și o diferențiere a statutului teoretic al principiilor necondiționate (la Fichte ele par a fi complet constitutive, la Kant ele constituie doar o „obiectivitate nedeterminată”) sunt probleme care depășesc scopul introducerii de față. Ceea ce trebuie reținut este că plasarea unui necondiționat înaintea categoriilor intelectului nu invalidează, ci doar modifică structura filosofiei transcendentale.

I. Punerea

Principiul prim, absolut necondiționat

a) În-făptuirea dinaintea faptei

Primul paragraf începe cu următoarea afirmație: „Avem a căuta principiul absolut prim al întregii cunoașteri umane. El nu se lasă demonstrat sau definit, dacă este să fie principiu absolut prim.”[4] Principiul absolut prim nu este unul dat, ci unul în căutarea căruia filosofia trebuie să pornească. Doctrina cunoașterii (Wissenschaftslehre) nu este deci un sistem clădit pe un fundament dat solid, ci mai degrabă căutarea unui fundament, care, așa cum vom vedea la final, se prelungește până la infinit. Fichte nu postulează pur și simplu un principiu, ci pune la bază actul căutării sale. Verbul aufsuchen e central aici: el arată că sistemul fichteean nu pleacă de la un principiu prim dat, de la un eu absolut inexplicabil, ci, dimpotrivă, de la sarcina de a-l căuta. Nu altcumva începe Critica rațiunii pure. În prefața primei ediții, Kant începe tot de la sarcina rațiunii de a căuta necondiționatul: „Raţiunea omenească are într-un gen al cunoaşterii ei soarta particulară că e copleşită de întrebări pe care nu le poate evita, deoarece ele îi sunt date ca sarcină (aufgegeben) de natura raţiunii însăşi, la care însă ea nu poate răspunde, fiindcă depăşesc întreaga capacitate a raţiunii omeneşti.”[5]. Cu alte cuvinte, totul începe de la faptul că natura rațiunii o face în mod inevitabil să-și pună întrebări la care nu poate răspunde. Aceste întrebări apar în mod necesar fiind date ca sarcină (aufgegeben). Acest aufgegeben aflat la începutul Criticii trebuie citit în acel aufsuchen (a căuta) care deschide Fundamentul lui Fichte. Principiul va fi construit transcendental pe baza unei reflecții asupra căutării principiului.

Unde putem căuta acest principiu? Evident, în noi înșine. Dar cum poate el apărea în cunoașterea noastră, dacă funcționează ca temei al ei? Cum se poate manifesta în conștiință ceea ce o face cu putință și o precede?  Principiul prim „nu apare și nici nu poate apărea printre determinațiile empirice ale conștiinței noastre, ci, dimpotrivă, stă la baza oricărei conștiințe și abia el o face posibilă.”[6] Temeiul conștiinței nu poate apărea ca fapt al conștiinței. Pentru a face diferența dintre ceea ce poate deveni fapt al conștiinței, adică se poate manifesta în cadrul ei, și ceea ce o face cu putință, fără a putea deveni fapt, Fichte introduce distincția dintre Tatsache, care înseamnă „fapt” și un cuvânt nou, despre care s-a crezut multă vreme că a fost inventat de Fichte însuși, însă cercetări recente arată că a fost preluat din teologia vremii[7]: Tathandlung. Acest cuvânt e format din „Tat” care înseamnă „faptă”, și „Handlung”, adică „acțiune”. Fiind un gânditor al procesualității, Fichte crede că în spatele oricărui fapt aparent stabil stă o faptă. Nici un fapt nu este posibil fără o faptă, o făptuire precedentă, nici un lucru fără o lucrare prealabilă. Trebuie să ne gândim însă și la o făptuire care nu încremenește într-o faptă, ci se continuă ca proces, ca acțiune. Tathandlung este o în-făptuire, adică o făptuire care nu iese din sine pentru a deveni fapt, ci  intră în ea însăși pentru a se continua ca acțiune. Conștiința cuprinde o sumedenie de fapte: de la stări interioare la obiecte externe percepute. Dar ea însăși e o acțiune, un proces, un flux. Conștiința ca atare are la bază o în-făptuire care nu poate deveni fapt. Schelling va arăta în scrierea sa despre eul absolut din 1795 că însuși cuvântul german pentru necondiționat, das Unbedingte, ne spune totul despre originea conștiinței. Tânărul filosof din Tübingen se miră că nimeni nu a „ascultat” până acum cuvântul Bedingung (condiție), în interiorul căruia găsim Ding, adică „lucru”. Bedingung înseamnă deci procesul de obiectualizare. În opoziție, necondiționatul, das Unbedingte, este „ceea ce nu poate deveni niciodată lucru”^[8]. Das Unbedingte înseamnă literalmente ceea ce nu poate deveni lucru. În engleză, traducerea exactă ar fi probabil the unthingified.

O asemenea acțiune absolut distinctă de orice alt act și complet neobiectualizabilă este punerea eului de către sine însuși. În fiecare moment, o sumedenie de impresii sunt puse în conștiință de către ea însăși, însă ele nu ar putea fi puse în aceeași conștiință, dacă ea nu s-ar pune, moment de moment, pe ea însăși ca fond al tuturor impresiilor, gândurilor sau formelor. Așa cum spune Kant „Acest: Eu gândesc trebuie să poată însoți toate reprezentările mele; căci altfel ar fi reprezentat în mine ceva care nu ar putea fi deloc gândit, ceea ce este totuna cu a spune că reprezentarea ar fi sau imposibilă sau, cel puțin pentru mine, nu ar fi nimic.”[9] Dacă mulțimea reprezentărilor este alcătuită din (x, y), atunci, pentru ca ele să fie reprezentările mele, trebuie unite sub forma Eu gândesc (x) și tot Eu gândesc (y), deci Eu gândesc (x și y). Pentru ca acest fenomen să fie posibil, e necesar ca Eu gândesc să se pună pe sine lângă fiecare reprezentare în parte. Drept ilustrare a acestei situaţii, Kant dă exemplul unui vers[10]: dacă fiecare cuvânt al unui vers e rostit de persoane diferite, atunci versul nu există, deoarece cuvintele nu sunt unificate prin aceeaşi sinteză. Ele trebuie să fie adunate într-o singură conştiinţă printr-un singur act pentru a se uni şi a forma versul. Dacă avem conştiinţa 1 = {A fost}, conştiinţa 2 = {odată}, conştiinţa 3 ={ca-n} conştiinţa 4 = {poveşti}, versul nu există, fiindcă fiecare mulţime poate fi legată de o infinitate de alte cuvinte. De exemplu, conştiinţa 1 poate fi completată prin = {A fost frumos ieri}. Pentru ca versul să existe, trebuie ca toate cuvintele să fie sintetizate într-o conştiinţă singulară: conştiinţa 5 = {A fost o dată ca-n poveşti}. Nu conţinutul contează aici, ci actul de sintetizare, sintaxa propoziţiei care poate fi umplută cu orice cuvinte.

Fichte își pune problema originii acestui act. El se întreabă cum putem explica posibilitatea conștiinței de a pune reprezentări în ea însăși și a institui astfel o conexiune între ele. Tot ce știm deocamdată este că acest act absolut originar prin care conștiința pune nu doar ceva în ea însăși, dar se pune chiar pe sine în fiecare moment, nu poate fi la rândul său o reprezentare sau un fapt, ci o Tathandlung, o în-făptuire, un act recursiv a cărui punere a ceva este mereu o punere de sine. De aceea, în spatele oricărui fapt al conștiinței stă în-făptuirea, actul prin care el a fost pus ca fapt. Înainte de a spune „Eu gândesc reprezentarea X” sau chiar „Eu mă gândesc pe mine”, cum e cu putință să spun „eu”? Cum arată procesul prin care ajung să spun „eu”? El nu poate fi dat în conștiință, fiindcă abia el o pune. Înainte de a se pune pe sine, eul nu poate fi un „eu”, ceea ce nu invalidează procesul devenirii spre sine a eului. Întreaga Doctrină a cunoașterii nu este altceva decât încercarea de a aduce în conștiință acest temei aflat înaintea oricărei conștiințe. Cum cauți în-făptuirea printre faptele finite ale conștiinței care nu o pot cuprinde? Soluția lui Fichte va fi de a căuta actul empiric al conștiinței în care aceasta pune ceva în mod absolut. Acesta va fi principiul logic al identității, singurul fapt al conștiinței din a cărui analiză am putea deduce structura actului absolut prim de autopunere a eului.

---

[1] J.G.Fichte, Grundlage der gesamten Wissenschaftslehre, Meiner Verlag, Hamburg, 1997, I, 110

[2] Critica rațiunii pure, în Immanuel Kant Opere, Academia Română, Fundația Națională pentru Știință și Artă, ed. îngrijită de Ilie Pârvu, 2017, trad. Nicolae Bagdasar și Elena Moisuc B130 (§ 15).traducere ușor modificată

[3] Ibidem, A657/B685

[4] Grundlage der gesamten Wissenschaftslehre, ed.cit, I, 91 (§ 1)

[5] Critica rațiunii pure, ed.cit, (A VII).

[6] Grundlage der gesamten Wissenschaftslehre, ed.cit, I, 91 (§ 1)

[7] David W. Wood, Fichte’s Absolute I and the Forgotten Tradition of Tathandlung în Manja Kisner et alia, Das Selbst und die Welt: Beiträge zu Kant und der nachkantischen Philosophie: Festschrift für Günter Zöller. Würzburg: Königshausen & Neumann. pp. 167-192 (2019)

[8] F.W.J Schelling, „Vom Ich als Princip der Philosophie oder über das Unbedingte im menschlichen Wissen” în Ausgewählte Schriften, Band I 1794-1800, Suhrkamp Verlag, Frankfurt am Main, 1985, I/1,165

[9] Critica rațiunii pure, ed.cit., B 132 §.16

[10] Ibidem, A352

INDICAȚII DE CITARE

Dragoș Grusea, „J.G.Fichte: Fundamentul întregii doctrine a cunoașterii (II)” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.