Dragoș Grusea
Eminescu și timpul arheilor
1. Clipa suspendată: de la Kant la Eminescu
Traducând Critica rațiunii pure, Eminescu a simțit din când în când nevoia de a nota în marginea textului german propriile reflecții. Cele mai multe conțin reformulări, întrebări sau citate din comentatorii pe care îi citea în acea perioadă. Cel mai elaborat gând este așternut în josul unei propoziții din primul capitol al Deducției transcendentale. Aici, Eminescu asemuiește reprezentarea cu un ghem și cu un fuior, a căror răsfirare și toarcere ar exprima timpul. Despre semnificațiile acestui gând a vorbit în detaliu Constantin Noica. Nu s-a vorbit însă despre pasajul kantian pe care poetul român îl comentează, și anume: „ca fiind conținută într-o clipă, fiecare reprezentare nu e nimic altceva decât unitate absolută.”[1] Aici Kant conturează ideea unei reprezentări izolate de orice alt conținut al minții, pe care am putea-o întâlni în mintea unui om fără memorie care ar auzi o succesiune de sunete. Acesta ar auzi numai sunetul prezent, fără a-l putea lega de cele trecute și fără a le anticipa pe cele viitoare. O astfel de reprezentare ar fi izolată, conținută într-o singură clipă, înconjurată de întuneric. Mecanismul subiectivității face ca astfel de clipe suspendate în timp să fie transformate, prin actul legării, în clipe orientate, care se deschid către momente precedente și succesoare. Acest proces are loc în trei etape:
- Mai întâi, subiectivitatea preia senzațiile prezente și le interpretează ca fiind aspecte ale unui obiect, acțiune numită sinteza aprehensiunii în intuiție.
- Apoi, conștiința reține sunetul precedent după ce a trecut la următorul, astfel încât ele devin legate în succesiunea lor, acțiune numită reproducerea în imaginație.
- În cele din urmă, conștiința atinge cunoașterea faptului că sunetele sunt legate de un unic subiect printr-un act singular, ceea ce face posibilă amintirea sunetelor trecute și anticiparea unor posibile sunete viitoare. Pe scurt, sunetele diferite intră în conexiune unele cu altele prin faptul că sunt puse în conexiune de o conștiință identică cu ea însăși.
Cu alte cuvinte, conștiința are o elasticitate temporală care îi permite să se întindă în trecut și viitor, rămânând totodată unitară. Fără o asemenea capacitate nu aș putea număra {1,2,3,4,5}, ci aș avea în conștiință doar unitatea prezentă în clipa de față, lipsită de conexiuni cu unitățile precedente și viitoare: {1,1,1,1,1}. Astfel este generat și timpul în mod a priori. Succesiunea de clipe suspendate de tipul {secundă} – uitare – {secundă} – uitare – {secundă} – uitare devine șirul ordonat de clipe orientate {secunda 1, secunda 2, secunda 3…} toate ghidate de conceptul minutului, al orei etc. Clipa suspendată e convertită de conștiința transcendentală în clipă orientată.
*
De ce a simțit Eminescu nevoia să înțeleagă în felul său tocmai această idee kantiană? Știm foarte bine că poetul nu se simțea atras de tot ce găsea în Kant, numind la un moment dat argumentația din capitolul trei al Deducției o „poliloghie”. Dar în ideea unei clipe care zace izolată și neînconjurată de nimic, Eminescu s-a întâlnit cu el însuși, așa cum Hölderlin și-a văzut propriile frământări și fantezii în conceptul „pieirii în devenire” din Fundamentele lui Fichte. Pasul argumentativ dintr-o construcție filosofică devine, în ochii unui poet, fundamentul unei viziuni. Și într-adevăr, ideea clipei suspendate străbate întreaga operă a lui Eminescu. O întâlnim în primele pagini din Sărmanul Dionis, în ceea ce s-a numit „introducerea teoretică” a nuvelei: „Asemenea, în eternitatea fără margini nu este orice bucată de timp, oricât de mare sau oricât de mică, numai o clipă suspendată?” Regăsim aici ideea kantiană a unei reprezentări conținută doar într-o clipă, raportul fiind însă inversat: în vreme ce Kant pleacă de la clipa suspendată pentru a ajunge la clipa orientată, adică la bucata întinsă de timp, Eminescu pleacă de la bucata de timp și ajunge la clipa suspendată.
La baza inversării pare a sta următoarea reflecție: orice clipă orientată (care face parte dintr-o sumă de clipe adunate) devine, raportată la nemărginire, o clipă suspendată. Orice bucată de timp se atrofiază dacă o gândești în relație cu timpul nemărginit, indiferent că este vorba despre o secundă, un secol sau de durata universului întreg. La limită, toate duratele, orice secundă, orice minut, orice secol, orice univers finit se comprimă într-un punct disparent, totul devenind o singură clipă, infinit de mică:
„Muști de-o zi pe-o lume mică de se măsură cu cotul
În acea nemărginire ne-nvârtim uitând cu totul
Cum că lumea asta-ntreagă e o clipă suspendată
Că-ndărătu-i și înainte-i întuneric se arată.” (Scrisoarea I)
La fel se petrec lucrurile și în cazul spațiului: „Și într-un spațiu închipuit ca fără margini, nu este o bucată a lui, oricât de mare și oricât de mică ar fi, numai o picătură în raport cu nemărginirea?”[2] Noaptea nu putem face diferența pe cer între galaxii și stele, toate părând de mărimea unui punct. Galaxiile, deși conțin miliarde de stele, ne apar ca puncte din cauza îndepărtării lor mai mari. Dar dacă ne-am îndepărta și mai mult, am vedea numai galaxii, iar dacă am privi totul din nemarginile spațiului, galaxiile și întregul univers s-ar comprima într-un singur punct, într-o „picătură de spațiu”, cum o numește poetul.
Și mișcarea devine o problemă din perspectiva nemarginilor: „Unde e mișcarea când spațiul e nemărginit?” se întreabă Eminescu. Două obiecte se pot mișca unul față de celălalt pentru un observator apropiat, dar pentru unul îndepărtat ele stau pe loc. Stelele pe care le vedem noaptea se mișcă cu mare viteză, care însă este anulată de distanță. Astfel, un obiect văzut din nemarginile spațiului „și dacă ar sta pe loc, și dacă s-ar mișca tot atâta ar fi” (Mss 2287). Prin urmare, raportate la infinit, spațiul, timpul și mișcarea devin mărimi evanescente, puncte infinitezimale. Viața omului își pierde și ea orice semnificație văzută dinspre infinit.
*
Faraonul Tlà, intrat în sala a cărei podea oglindea cerul, se simțea ca un „greier amărât, suspendat în nemărginire”. Văzută din nemărginire, viața omului e înghițită în vârtejul evanescent al clipei suspendate. Timpul unei vieți și timpul universului devin una în clipa suspendată, de aceea faraonul, privindu-se în oglinda care reflecta cerul, se vede pe sine contopit cu întregul: „Oglinda se auri… și cerul se adânci în infinitul ei. Regele se văzu iar… o clipă suspendată.” (Avatarii Faraonului Tlà). Neființa universului înghite viața, care trece „ca un fulger pe dinaintea ochilor” (Avatarii…) și „se va stinge asemenea unei scântei” (Sărmanul Dionis), înghițită de un „întuneric, fără spațiu și fără timp” (Avatarii…). Oamenii sunt, cugetă avatarul Angelo întins în sicriu, „cu sufletul gol, cu suferințele și bucuriile lor meschine, un nimic suspendat.” La fel cum toate spațiile devin una, și viețile oamenilor se contopesc într-una singură; în Scrisoarea I, „pe Eminescu îl impresionează simultaneitatea destinelor omenești, atât de diferite între ele.”[3] Văzute din nemărginire, spațiul, timpul, istoria, omul se prăbușesc într-un punct de-o clipă. Avem aici de-a face cu așa numitul pesimism eminescian? Nu, pentru că gândirea lui Eminescu abia de aici începe (sistematic, nu cronologic), opera sa putând fi văzută ca o încercare de ieșire din clipa suspendată și de salvare a omului de la destinul de nimic suspendat.
2. Ieșirea din clipa suspendată
Există în principiu trei căi de salvare, toate ținând de apariția în cosmos a ceea ce Eminescu numește „altă ordine a realității”, anume arheul:
a) Sfințirea clipei
„Ceasul sfânt în care ne-ntâlnirăm” și „clipe[le] dulci” care „se par ca veacuri” trimit către un alt timp care apare în sânul timpului cosmic și pare să-l depășească. Neantul clipei suspendate este sfințit, iar amarul vieții ca nimic suspendat este îndulcit prin întâlnirea unui om cu altul. În infinitul de-o clipă apare clipa care poartă un infinit.
b) Depășirea nemarginilor externe prin coborârea în nemarginile interne
Poți anula infinitul din afară coborând în nemarginile dinăuntru, unde vei descoperi un alt spațiu: „A geniului imperiu: gândirea lui-anume/A sufletului spațiu e însuși el.” Îi poți străbate nemarginile dacă renunți la toate cele ale lumii din afară: „Că-n lumea dinafară tu nu ai moștenire/ A pus în tine Domnul nemargini de gândire.” Spre deosebire de cele exterioare, nemarginile dinăuntru au o origine divină și de aceea nu te desființează, ci înființează lumea care își făcea încercarea în tine. „Astă nemărginire de gând ce-i pusă-n tine/ O lume e în lume și în vecie ține.” (Povestea magului călător în stele). Gândirea care renunță la lume și coboară în ea însăși face ca în interiorul lumii ca moment suspendat să apară o altă lume care aduce o altă vecie.
c) Întrepătrunderile arheice
Această lume este a arheilor. Ei se află în fundul sufletului și îi deschid calea marilor întrepătrunderi, în care oamenii devin una, dar nu înghițiți de nimicul timpului cosmic ca în Scrisoarea I, ci absorbiți în veșnicia arheilor, ca în Archaeus. Totul ține la Eminescu de ieșirea din timp prin intrarea în arheu.
3. Marile întrepătrunderi și timpul arheilor
Unul din punctele de pornire ale lui Eminescu în Sărmanul Dionis este sentimentul amestecării eurilor. Ajuns acasă, Dionis se oprește câteva clipe pentru a contempla portretul tatălui său având impresia că se vede pe sine însuși. El își amintește că mama sa îi spunea că „afară de ochii negri, care erau ai ei, era el întreg, el copilul din portret.” Acest sentiment al pătrunderii unui alt eu în ființa ta deschide universul nuvelei lui Eminescu. Dar aceasta e numai una din posibilele întrepătrunderi. Eul tău poate fi la fel de bine străpuns de oricine altcineva, așa cum i se întâmplă lui Dionis când juna fată din palatul alb pe care o privea din fereastră începe să se confunde cu îngerul îngenuncheat în vis. Acestea sunt micile întrepătrunderi, pentru că originea lor nu e îndepărtată.
Dar la fel de bine se pot ivi în tine oameni cu care nu te-ai întâlnit niciodată sau stihii aduse pe lume de comunități demult apuse. Prin limba pe care o vorbești, în tine locuiesc toți cei care au vorbit-o și au modelat-o astfel încât tu să poți gândi prin ea într-un anumit fel și nu în altul. Iar structura gramaticală a limbii pe care o vorbești, care dă un prim chip modului în care ordonezi lumea, vine din nemarginile istoriei. De asemenea, multe din gesturile în care crezi că te regăsești complet pe tine însuți, cum ar fi sărbătorile, concertele, momentele de intimitate, sunt deja determinate de întreaga istorie religioasă a speciei, așa cum arată Mircea Eliade. Dacă te gândești bine, faptul de a fi tu însuți este o raritate sau chiar o imposibilitate. Fiecare om simte din când în când ceea ce trecea prin mintea cerșetorului din Avatarii Faraonului Tlà: „El avea o lume gata în capul lui, de a cărei izvoare nu-și putea da socoteală.“ Aceste „lumi” care ne străbat, cum sunt strămoșii, limba, națiunea, ideile, arheii în genere, au și ele trecutul lor, diferit de trecutul particular al fiecăruia și deschid teritoriul marilor întrepătrunderi. Trecutul limbii tale este și trecutul tău fără să facă parte din trecutul vieții tale particulare. De aceea Eminescu vorbește despre un trecut tenebros care, deși sălășluiește în tine, vine dinaintea ta. Întrebarea pusă de Dan („câți oameni sunt într-un singur om?”) nu este deloc una fantastică, ci se referă la ceea ce se petrece aievea în fiecare dintre noi. Cum poți, cu alte cuvinte, să te desparți de tine însuți coborând în tine însuți?
Eminescu va încerca să descrie o posibilă coborâre în acest trecut întunecat al sufletului precum și metamorfozele prin care eul ar trece de-a lungul unei asemenea călătorii.
Intrând în propriul vis și devenind Dan, Dionis simte că „el nu mai era el“, iar când în Dan se petrece desprinderea de umbra veșnic însoțitoare, are loc o „despărțire a individualității lui“ într-o parte eternă și una trecătoare. Această umbră îi dezvăluie lui Dan arheul care îl locuiește și îl stăpânește: „sufletul tău a fost odată în pieptul lui Zoroastru“, iar cartea de care se simțea Dan atât de atras conținea chiar înțelepciunea acestui profet. Intrând așadar în universul acelei cărți, el ieșea din timpul obișnuit și cobora în trecutul adânc al arheului din care a căzut.
Aceste întrepătrunderi Dionis – Dan – Zoroastru pot fi înțelese, evident, din perspectiva metempsihozei, pe care însuși Eminescu o aduce în discuție. Dar călătoria în timp poate fi înțeleasă și în mod simbolic. Nu este nevoie să părăsim timpul prezent prin procedee magice, pentru a coborî în trecutul imemorial care zace în noi. Când ți-e foame nu ești tu, fiindcă nevoile arhaice ale speciei năvălesc peste individualitatea ta, nu ești complet tu nici când vorbești, nici când te îndrăgostești, nici când te rogi. În orice moment sinele tău se întrepătrunde cu un arheu venit din vremuri imemoriale.
Aceste întrepătrunderi scot la iveală circuitul arheilor în cosmos. De fapt, ele sunt posibile numai prin această coborâre arheică. Dar de unde vin acești arhei? Ne răspunde Eminescu în Archaeus: „S-ascultăm poveștile, căci ele cel puțin ne fac să trăim și-n viața altor oameni, să ne amestecăm visurile și gândirile noastre cu ale lor… În ele trăiește Archaeus.” Poveștile sunt, pentru Eminescu, baștini arheice. Arheii intră în cosmos doar în clipele aurorale ale istoriei.
4. Arheul central
Știm că pentru Eminescu istoria coboară din mit și poartă mereu pecetea acestuia. În Memento Mori putem vedea cum fiecare civilizație ia naștere prin întrepătrunderea unor stihii cu un element al naturii. De exemplu, Egiptul ia naștere din „visările pustiei“, Grecia prin ridicarea munților spre zei, Nordul prin „visul iernii“. La începutul fiecărei civilizații stă o forfotă de arhei care coboară și se întrepătrund cu natura. Fiecare civilizație are o natură proprie, spiritualizată de arheii întemeietori. Însă această stihializare a naturii nu este un fenomen istoric și de aceea nu poate fi descrisă decât prin mituri și povești. Astfel, epoca originilor mitologice este momentul de maximă prezență a arheilor în sânul unei comunități, arhei care îi dau posibilitățile specifice de-a fi. Declinul civilizației se petrece atunci când arheii părăsesc comunitatea, într-un „apus de zeitate ș-asfințire de idei“ (Memento mori). Prin urmare, arheii care călătoresc din om în om de-a lungul istoriei își au originea în timpul mitic auroral.
Dar de unde coboară acești arhei care încep să populeze comunitățile în începuturile lor? Se pare că Eminescu admite un arheu central, cu care Dan vrea să se unească atunci când întreabă: „Oare nu sunt eu însumi Dumne…? Vum! Sunetul unui clopot urieșesc, moartea mării, căderea cerului.” Acest arheu suveran e originea atât a naturii cât și a spiritului ce se manifestă în istorie. Timpul cosmic e urma „căderii cerului” iar existența e o constantă abatere de la acest arheu stăpânitor, pe care îl presimțim în noi fără a-l putea atinge niciodată.
[1] Immanuel Kant, Critica Rațiunii Pure, trad. Nicolae Bagdasar și Elena Moisuc, în Opere, Ed. îngrijită de Ilie Pârvu, Academia Română, Muzeul Național al Literaturii Române, București, 2017, p. 181.
[2] Mihai Eminescu, Fragmentarium, Editura Științifică, București, 1981.
[3] Alex. Ştefănescu, Eminescu. Poem cu poem, Editura All, București 2017, p. 126.
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Eminescu și timpul arheilor” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 