Dragoș Grusea
Deznădejdea strălucitoare
De ce ți-ai păstra cumpătul în condițiile unei totale deznădejdi? Care să fie rațiunea pentru care liniștea de pe chipul lui Laocoon dăinuie chiar și atunci când este respins de zei și sfâșiat de șerpi împreună cu propriii fii? Ideea posterității nu l-ar fi putut întări într-o asemenea măsură pe preotul troian, el știind prea bine că cetatea sa va fi ștearsă de pe fața pământului. Cu moartea aflată la câteva clipe distanță, lipsit de perspectiva unor fii care să-i ducă mai departe numele și având certitudinea dispariției propriului popor, Laocoon ar fi avut toate motivele să scoată un urlet care să miște până și apele oceanului. Un strigăt nu l-ar fi coborât în ochii celorlalți, fiindcă oricine ar înțelege răcnetul de durere al omului care-și pierde viața, fii, poporul și legătura cu Divinul.
În grupul statuar Laocoon întâlnim o asimetrie între corp și chip. Trupul stă să se prăbușească sub apăsarea unor forțe distrugătoare supreme: „spasmul acestor mușchi e dus până dincolo de real, aproape de imposibil, aceștia apar îngrămădiți ca niște gheme și pătrunzând unul într-altul, ei exprimă suprema încordare a forțelor în suferință și oroare.”[1] Cu toate acestea, observă Winckelmann în Istoria artei antice, „în reprezentarea acestei suferințe extreme, apare sufletul încercat al unui mare om care luptă împotriva răului, stăpânind și reprimând orice simțire.”[2] Într-o altă scriere, esteticianul german sintetiza sentimentul de liniște care iradiază de pe chipul sculpturilor grecești în formula „simplitate nobilă și măreție calmă”. Avem așadar o lipsă de consonanță între materia încordată de trupului și cea potolită a chipului.
Dar înainte de a medita asupra originii acestei disonanțe, trebuie să ne punem o întrebare firească: de ce am pune un atât de mare accent pe odihna chipului în suferință când știm foarte bine că Laocoon nu a izbutit să mențină starea de măreție calmă în durere. În Eneida, preotul troian țipă și, mai mult decât atât, Lessing, în Laocoon-ul său, dă numeroase exemple de eroi greci, care plâng, urlă și jelesc fără a-și diminua în nici un fel substanța. Winckelmann nu a ocolit dificultatea (așa cum crede Lessing), văzându-se nevoit să instituie o diferență de structură între poezie și arta plastică: „Totuși, în reprezentarea eroilor, artistul are mai puțină libertate decât poetul. Artistul, obligat a face o alegere a formelor celor mai frumoase, nu poate merge cu expresia pasiunilor dincolo de o anumită limită, fără a dăuna substanțial frumuseții.”[3] Eroul nu este erou în toate momentele vieții sale, un om nu poate primi substanța divină pe chip decât într-un moment infinit de scurt. Este ceea ce pare a sugera Schelling în lucrarea sa Despre relația artelor plastice cu natura (1807). Pentru filosoful german, singularitatea sculpturii grecești este dată de intuiția Divinului. Artistul trebuie să poată vedea cu ochii minții cum s-ar transforma materia trupească a unui om în acea clipă singulară în care strălucirea divină i-ar coborî pe chip. Creatorul grupului statuar Laocoon a sesizat ceea ce Lessing va numi „momentul încărcat”, o secundă mai plină de ființă decât toate celelalte clipe ale vieții. Este acel moment când strălucirea divină pune stăpânire pe materie și o ridică la liniștea ordonată a cerurilor. Un om aflat în clipa apoteozei trebuie să fie străbătut de frumusețea calmă a zeilor: „liniștea este starea cea mai proprie, atât mării cât și frumuseții, iar experiența ne învață că oamenii cei mai frumoși au o fire senină aproape constantă.”[4] Laocoon este el însuși numai în acel moment în care izbutește să-și stăpânească durerea, în care nu urlă. Atunci, materia corpului său se așază într-o ordine ascendentă. Trupul stă mărturie pentru contradicțiile, suferințele, polemos-ul lumii de jos, pe când chipul primește o netezime ce nu poate veni decât de sus. Materia din care e alcătuit capul preotului troian intră în ordinea materialității fine a Divinului. Winckelmann descrie o progresie a purității materiei, de la omul obișnuit, la erou, la zeii pătimași și, în cele din urmă, la Divinul cel mai înalt. Mușchii devin din ce în ce mai fini, materia transformându-se treptat în fluiditate pură: „În trunchiul lui Hercule zeificat, aceiași mușchi sunt de o formă și frumusețe ideală; ei sunt ca valurile unei mări liniștite, înălțându-se curgător într-o unduire blândă, alternantă. În Apollo, imaginea celui mai frumos dintre zei, acești mușchi sunt de cea mai mare gingășie, părând ca o sticlă topită și suflată în valuri abia vizibile, pe care mai mult le simțim decît le vedem.”[5]
Sistematizând reflecțiile puțin împrăștiate ale lui Winckelmann, putem contura metafizica substanței materiale, așa cum reiese ea din sculptura greacă în următoarea ordine:
1. Materia brută, comună lucrurilor și omului care nu atinge stadiul de erou.
2. Materia aflată în proces de transformare („natura exaltată în ideal”): tensiunea infinită a trupului contrastează cu chipul, a cărui liniște și conformație nu pot veni de jos (Laocoon, Niobe).
3. Materia zeilor care sunt pătrunși pentru scurt timp de patimi omenești (Hercule Farnese).
4. Materia divină ca fluiditate strălucitoare, calmă, ușoară (Hercule Belvedere, Apollo Belvedere, Atena Ludovisi etc.).
De altfel, una din principalele trăsături ale zeilor homerici este ușurătatea nelimitată: „Așa vorbește Palas și încalță// Sandale dalbe veșnice de aur,//Cu care ea se poartă tot ca vântul//Pe apă, pe uscat fără hotare.” (Homer, Odiseea, Cântul I v.137-140, trad. George Murnu).
Vom rezista tentației de a face o legătură între apa lui Thales și procesul de fluidizare a materiei din sculptura greacă (așa cum îl vede Winckelmann) sau între clipa privilegiată pe care sculptorul o extrage din chipul unui om și intermitența stării de contemplare pe care Aristotel o descrie în Etica Nicomahică. Vom spune doar că liniștea de pe chipul lui Laocoon e dată de coborârea în lumea materiei a unei alte ordini. Ne izbim însă de o contradicție: știm foarte bine că suferința lui Laocoon e dată de zei. Nici o speranță nu-i poate înlătura disperarea, nici măcar cea îndreptată către cer. Și totuși, pe chipul lui Laocoon strălucește o altă ordine: e acea ordine de care nici zeii nu știu, cea care hotărâse că un anume Aeneas va reuși să scape și va întemeia un popor care îi va răzbuna în cele din urmă pe troieni.
Liniștea în condițiile unei lipse absolute de speranță nu poate veni decât de la multiplele straturi de ordine care stau deasupra noastră. Când chipul unui om lipsit de speranță strălucește, intuim iradierea celeilalte ordini.
[1] Johann Joachim Winckelmann, Istoria Artei Antice, Editura Meridiane,1985, trad.Gh.Ciorogaru, pp.190-191.
[2] Ibidem, p.197
[3] Ibidem, p.196
[4] Ibidem p.194
[5] Ibidem, p,191
INDICAȚII DE CITARE
Dragoș Grusea, „Deznădejdea strălucitoare” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 