Dorian Furtună
Paradoxurile speranței omenești
Se spune că pustnicul Pafnutie, după ani grei de asceză severă, petrecuți în necurmat post și rugăciune, l-a rugat pe Cel de Sus să-i dezvăluie cu ce sfânt poate fi comparat, cu cine s-a asemuit în slujirea sa. Ca răspuns, un înger i s-ar fi ivit și i-a zis că se apropie, în meritele sale, de un flautist din oraș, fost tâlhar, bețiv și curvar, care a salvat din belea două femei neajutorate și prin asta a dobândit mila Domnului.
De bună seamă, cum a zis scriitoarea engleză Aphra Bhen, „nu este păcătos mai mare decât sfântul în tinerețea sa”; Sfântul Augustin ne dă, poate, cel mai elocvent exemplu al unui libertin ajuns părinte respectat al Bisericii. Tot așa cum, inverso, cineva care și-a trăit în cucernicie întreaga viață poate gafa la bătrânețe, cum i s-a întâmplat pustnicului-păcătos din Thais de Anatole France, care, din cauza unui gând desfrânat, și-a compromis întreg efortul evlavios.
Un anume aspect îmi pare revelator în cele prezentate mai sus: lipsa de certitudine de pe urma strădaniilor și rugilor credincioșilor, futilitatea speranței lor. Se spune că necunoscute sunt căile Domnului și pătrunzătoare este judecata Sa, deci nimeni – nici măcar un sfânt sau un mucenic – nu poate avea siguranța iertării sale întru viața veșnică; cel care speră la viața de dincolo trăiește cu frica de a nu fi eligibil pentru rai.
Există, carevasăzică, o fragilitate a speranței la omul credincios, iar în conștiința sa zace ascunsă temerea de eșec existențial, temerea că în așteptarea fericirii din ceruri el își poate rata bucuriile și plăcerile de aici, pământești. Or, cine-i poate garanta nota de trecere la Judecata de Apoi? A fi convins că vei dobândi veșnicia e, în sine, dovada unui orgoliu păcătos.
Filosoful Comte-Sponville susține că ceea ce trăiește un credincios în viața de acum „nu este decât speranța fericirii [după moarte – n.n.], amestecată cu frica de a nu o atinge”[i]. E o frământare care rămâne nerezolvată până în clipa morții. În mod oarecum paradoxal, ateului îi este mai simplu – el nu se sprijină pe speranțe nesigure, ci trăiește un fel de „disperare voioasă”; fiind conștient că alte bucurii decât cele de aici nu-l așteaptă, ateul își trăiește viața fără mari iluzii, dar și fără mari constrângeri ale firii.
Același Comte-Sponville dezvoltă o definiție mai desfășurată a speranței, în care prezintă caracterul ei derizoriu, steril și amărât. Speranța ar avea trei caracteristici sau trăsături. În primul rând, speri doar la ceea ce nu ai; prin urmare, a spera înseamnă a fi lipsit de ceva, speranța este indicatorul insuficienței. Apoi, împlinirea unei speranțe nu depinde de noi; sau, mai exact, depinde foarte puțin de efortul nostru, altfel ar fi nevoie de voință, nu de speranță. A treia caracteristică e că nu știm sigur dacă se va împlini speranța sau nu; deci speranța nu intră în sfera cunoașterii și a prognozelor obiective, ea e simbolul neputinței omenești.
Speranța este, așadar, însoțită mereu de frica neîmplinirii, iar cel care speră la ceva trădează o nemulțumire, o frustrare și o lipsă de fericire deplină. Asta explică, printre altele, de ce stoicii și cinicii considerau speranța drept o slăbiciune omenească, nu o virtute. Tot de aici conchidem că fericirea, care înseamnă și absența unor lipsuri, absența fricii și a insatisfacției, presupune totodată și absența speranței (care-i inutilă). Comte-Sponville însuși face următoarea totalizare: „Doar cel care nu speră la nimic este pe deplin fericit; doar cel care este pe deplin fericit nu mai are nimic de sperat.”[ii] Descoperim aici că fericirea se află în antinomie cu speranța. Ce chestie antiintuitivă …
Acum să medităm: care om, oare, nu speră măcar la ceva? Și credincioșii, și ateii, până și stoicii sau cinicii – oricine are speranțe tăinuite, care depășesc voința și cunoașterea, oricine are aspirații care îi tulbură liniștea. Oricine are ceva de sperat, fiindcă nimeni nu trăiește o stare de fericire absolută, care să anuleze orice altă dorință și vrere…[1]
Note:
[1] Acest text este un fragment dintr-un text publicat în volumul Iluzia Fericirii.
[i] Interviu cu André Comte-Sponville, în Alice Germain, „Cea mai frumoasă istorie a fericirii”, traducere de Marina Mureșanu Ionescu. Editura Art. București. 2008. P. 155.
[ii] Ibid. P. 154.
INDICAȚII DE CITARE:
Dorian Furtună „Paradoxurile speranței omenești” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 8-9/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 