Dorian Furtună
Fericirea colectivă în comunism
„Жить стало лучше, товарищи! Жить стало веселее!”[1], a rostit Stalin în 1935, dând naștere unei ramificații deosebite a ideologiei sovietice – fericirea colectivă. Pe fundal de foamete, epurări, deportări, exproprieri, colectivizare forțată și calvar, sloganul lui Stalin – despre traiul tot mai bun și tot mai vesel – trebuia să arate grotesc, monstruos, dar viața bate filmul și istoria nu rareori sfidează orice logică. Recordmani la muncă, la egalitate și libertate, cum pretindeau a fi, sovieticii se simțeau obligați să fie recordmani și la fericire.
Societatea comunistă trebuia să fie fericită sau cel puțin să aspire la fericire, altminteri comunismul s-ar fi lipsit de magnitudinea necesară, ar fi rămas la nivelul unei idei doctrinare de duzină, strict administrativă, fără perspectivă globală. Comunismul urma să devină un ideal al traiului colectiv, deci fericirea – ca indicator al calității – îi era indispensabilă. Sovieticii nu-și puteau permite să aștepte până fericirea va apărea de la sine în rândul maselor, iată de ce, așa cum se cuvine într-un regim totalitar, credința în fericire a fost impusă de sus; sub aspect ideologic, fericirea era înțeleasă ca o experiență deopotrivă colectivă, depersonalizată, standardizată și oarecum obligatorie pentru toți. Miza era nu atât să-i facă pe oameni fericiți, cât să-i determine să creadă că sunt fericiți.
Celor interesați să se aprofundeze în acest subiect, le recomand o lucrare de referință despre fericirea în comunism – culegerea Petrified Utopia: Happiness Soviet Style, coordonată de Balina și Dobrenko. Concluzia principală a acestei culegeri de articole științifice, precum și a altor studii asemănătoare este falsul fericirii sovietice; de fapt, cetățenilor li s-a indus credința (aproape religioasă) că exista o fericire colectivă, în timp ce realitatea obiectivă a vieților individuale era departe de a corespunde acelui ideal pretins.
Utopia socialistă se baza pe aserțiunea că fericirea individuală e consecința și rezultanta unei fericiri colective ce va să vină, e la orizont; respectiv, individul era îndemnat să manifeste spirit de sacrificiu în numele acelei fericiri colective prin muncă, prin devotament, prin moarte eroică. Acest din urmă aspect a fost deseori prezent în discursurile din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, când sovieticilor li s-a inoculat ideea că o viață trăită cu rost, o viață împlinită în mod fericit e cea de autosacrificiu în favoarea țării pe câmpul de luptă sau în munca stahanovistă în mine și pe ogoare.
De exemplu, expresia „munca fericită în colhoz” astăzi pare a fi un oximoron, dar în acele timpuri oamenii erau convinși pe toate căile că trudozilele[2] și colhozurile reprezentau un ideal al traiului sătesc. „На работу – с радостью, а с работы – с гордостью!” („La lucru – cu bucurie, de la lucru – cu mândrie!”) era un slogan tipic pentru acele vremuri, când oficial se considera că măsura fericirii unui individ este măsura utilității sale pentru stat și societate.
Este interesant că formula de felicitare „счастья в личной жизни!” („fericire în viața personală!”) a început să fie folosită abia după încheierea războiului, mai ales după moartea lui Stalin. Tot atunci s-a înregistrat, cu adevărat, o anumită relaxare psihologică a oamenilor după ororile vieții sub revoluție, război și stalinism. Însă, în plan politic, nu s-a redus cu nimic din amploarea cu care se construia visul fericirii colective.
Doi cercetători, Albert Baiburin și Alexandra Piir (Байбурин, Пиир, 2008), au publicat un studiu intitulat „Счастье по праздникам” („Fericirea de sărbători”), cu numeroase exemple de tehnici ideologice și artistice prin care sovieticii cultivau percepția că fericirea e pretutindeni; efectul era uimitor – chiar dacă indivizii luați în parte nu se considerau fericiți, ei aveau impresia că societatea în general e fericită.
Un rol decisiv în altoirea impresiei de fericire colectivă l-au jucat festivitățile și sărbătorile marcate cu fast, cu anvergură. Conform autorilor citați, sărbătorile sovietice erau organizate după calapodul ritualurilor arhaice, când toate organele senzoriale erau stimulate, când toate canalele de comunicare cu lumea din jur erau conectate în măsură maximă.
Participanții la parade și manifestații mărșăluiau cot la cot, într-o solidaritate vibrantă, vedeau imagini bogate în culori și mulțimi de oameni veseli, erau scăldați în sunete de orchestră și de cântece patriotice, adulmecau mirosuri de la tarabele cu bucate deficitare, puteau consuma băuturi alcoolice; ceea ce-i lipsea individului în viața privată, de zi cu zi, el vedea că există din abundență la acele manifestații și sărbători, admira belșugul de stimuli și produse și rămânea cu senzația că societatea per ansamblu o duce bine, e veselă, e fericită.
„O viață fără sărbători e ca un drum lung fără hanuri”, medita Democrit cu aproape două milenii și jumătate în urmă. Acea reflecție e dovada că încă din acele timpuri îndepărtate era bine cunoscut efectul veseliilor colective. Sovieticii, în pofida faptului că instauraseră un regim încruntat și restrictiv, au știut și ei să apeleze la „terapia prin sărbătoare”, eliberând în mod cathartic frustrările acumulate ale indivizilor și menținându-i într-o dublă iluzie: cea a promisiunii comunismului și cea a promisiunii fericirii, care sunt „pe cale să se înfăptuiască”.
[1] „Traiul e mai bun, tovarăși! Traiul e mai vesel!” (rus.) Acest text este un extras din cartea Iluzia fericirii : Cum să înțelegem dorințele și frustrările omenești / Dorian Furtună. – Ed. rev. și ad. – Chișinău : Bestseller, 2023. P. 66-68.
[2] Trudozile – norme obligatorii de zile de muncă în colhoz.
INDICAȚII DE CITARE:
Dorian Furtună „Fericirea colectivă în comunism” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2023
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 