Dorian Furtună
Evadarea din oraș ca terapie
Ce lecție ne oferă pustnicii, eremiții, călugării solitari, cei izolați în pustie, pe munte sau în pădure? Ei ne transmit, foarte clar și convingător, mesajul că, la depărtare de zumzetul societății, mintea omenească devine deosebit de robustă. Ei ne învață că, în lipsa provocărilor mundane și a stimulilor deranjanți, putem cunoaște o stare de beatitudine nemaiîntâlnită, când psihicul devine liniștit și echilibrat precum suprafața calmă și netulburată a unui lac în lumina stelelor.
În locul exaltărilor emoționale, ne cuprinde un sentiment de pace lăuntrică; e un sentiment distins, pe care îl putem vedea întipărit pe chipurile senine ale celor care au reușit să se desprindă din strânsoarea lumii și să găsească armonia mult căutată.
Pilda eremiților ne învață că cel care știe să reducă agitația și stimulii prea solicitanți din viața sa și să asculte cât mai des liniștea ritmică a naturii va avea puține prilejuri de patimă, frustrare și suferință. A lui va fi împăcarea cu sine.
Să înțelegem că problema frământărilor din lumea modernă e o problemă a ispitelor cu care suntem înconjurați, care ies de pe ecrane, din reviste, din rețelele sociale, pe stradă, aproape oriunde. Noi și așa posedăm un exces de impuls, după cum zicea filosoful german Arnold Gehlen; adică avem o presiune lăuntrică pentru împlinirea altor și altor dorințe, dincolo de sfera nevoilor firești. Și cu atât mai mult excesul de impuls se manifestă într-un mediu care abundă în ispitiri și provocări necontenite. Reversul acestor tentații și neîmpliniri e starea cronică de insatisfacție și de stres pe care o suportă oamenii moderni. Și cum procedăm în asemenea caz? Cum ne protejăm de agitația propriei noastre minți? Ne separăm de lume?
Nu e neapărat să ne retragem într-o sihăstrie absolută, ci e destul să ieșim periodic din cutia de rezonanță a acestui stres cronic; o simplă izolare în cabana din codri, la pescuit, în satul bunicii, în bibliotecă, în meditație, la urma urmelor, poate fi tămăduitoare pentru spiritul sensibil și vulnerabil din noi.
Înlăturați pentru o vreme stimulii tulburători, îndepărtați-vă de ei şi veți simți o eliberare terapeutică de ambiții, iritări şi pofte. Sau, şi mai bine, înconjurați-vă cu stimulii naturii: ploaia, pădurea, cerul înstelat, grădina cu flori, mirosul ierbii cosite…
În istoria religiilor, marile revelații și iluminări au fost rodul unui catharsis trăit în solitudine; iar pentru noi, până și o simplă stare de zen, care provine dintr-un hobby tihnit, dintr-o plimbare singuratică sau dintr-un popas meditativ pe vârful unei stânci, ar aduce o binefacere spirituală autentică.
Jurnalistul britanic Paul Brunton – „filosoful amator”, cum se autointitulase, a trăit o vreme și printre yoghinii din India, și ca eremit în Himalaya, retras în mijlocul munților și cedrilor, timp în care s-a convins că izolarea trebuie să fie un refugiu periodic, nu un domiciliu permanent. Să faci schimb de decor, să te cufunzi când în viața urbană activă, când în solitudinea desăvârșită e cea mai înțeleaptă strategie, în opinia lui; și e unul care știa ce spune. Iată o soluție, atât de actuală terapeutic pentru vremurile noastre.
Fragment preluat din cartea „Aroganța Gândirii. Reflecții, impresii, însemnări”.
INDICAȚII DE CITARE:
Dorian Furtună „Evadarea din oraș ca terapie” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 