ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Dorian Furtună

A fi autentic. Ce înseamnă asta și ce ne împiedică oare să fim noi înșine?

Bine-a zis cine-a zis că ne naștem originali, dar devenim niște cópii. Odată cu vârsta, odată cu imersiunea noastră în societate, ne transformăm în purtători ai valorilor altoite, induse sau impuse de alții, pe care le acceptăm și le asimilăm necritic, fără a le examina cu precauție și cu o doză de scepticism.

Nu doar în copilărie, când mintea e ca un burete și e pregătită să primească rețete de viață și modele de comportament de la alții, ci și la maturitate, când am putea să fim mai exigenți față de modul în care acumulăm cunoștințe, noi preferăm să preluăm șabloane de gândire, decât să reflectăm pe cont propriu, să facem deducții cu mintea noastră și să punem pe cântarul rațiunii credințele semenilor din jur.   

Așa ajungem să îmbrățișăm și să împărtășim cu ușurință un set de reguli sociale, tradiții, stereotipuri și prejudecăți pe care, firește, le considerăm veritabile repere în înțelegerea sinelui nostru individual și colectiv. De pe o asemenea temelie mentală fabricăm adevăruri despre lume.

Numai că, după cum – pe bună dreptate – a remarcat Eminescu, „ceea ce pentru noi este un adevăr absolut, e numai rezultatul (poate relativ) de cultură a vremilor trecute”. Noi urmăm adevărurile acelor vremuri dintr-o inerție (și, oarecum, dintr-o lenevie) a gândirii.

La un moment dat, conflictul dintre modernitate și tradiție avusese ca miză tocmai încercarea noastră de a ne detașa sau a ne elibera de șabloanele care au guvernat viața generațiilor de până la noi; însă prea mulți în ziua de azi înțeleg modernitatea doar ca o suplimentare cu alte șabloane, alte credințe și alte concepte, care rapid devin comune și își impun dictatul. Eliberarea individului și a cugetului său așa și nu s-a realizat.

Astăzi ne aflăm încă într-o uluitor de mare dependență de modelele sociale, rămânem sclavii impresiei pe care dorim s-o producem asupra celorlalți, căutăm aprobarea lor. Nu suntem noi înșine, ci tindem să fim precum alții, fiindcă ei sunt mai mulți, mai de succes sau mai vocali. Opinia noastră e doar una dintre fațetele opiniei publice. Dorințele și gesturile noastre sunt prefabricate de colectiv.   

S-a strecurat acest cameleonism și această sumisiune comportamentală în toate laturile cotidiene ale vieții. Amintește-ți cum te forțezi să zâmbești cu gura larg deschisă la insistența obtuză a vreunui fotograf, chiar și atunci când e în firea ta, poate, să ai o privire contemplativă, fără ca ea să presupună tristețe sau gravitate. Joci în viață un rol propus de alții, gândești conform standardelor impuse, îmbraci o mască solicitată până și în fotografiile tale. 

Din păcate, se întâmplă ca părinții să fie primii care nu recunosc, nu acceptă individualitatea copiilor, nu tolerează caracterul lor specific. Și insistă să-i modeleze, fără a lua în seamă natura intrinsecă a acestora, potențialul lor ascuns.

E cazul lui Franz Kafka, cel care avusese de mic o fire introvertită, neînțeleasă de tatăl său, e cazul lui Charles Darwin, al cărui părinte o vreme îl considerase neserios și fără perspective. Atâtea mari talente s-au confruntat cu uitătura dojenitoare a propriilor rude, s-au confruntat cu un scepticism opresor, care pe unii i-a incomodat și i-a îndurerat doar, iar altora a reușit să le inhibe în mod fatal originalitatea. 

E forța modelatoare a opiniei, cea căreia ne supunem adeseori benevol și, pentru a evita cearta cu lumea din jur, preferăm să intrăm cuminți în albia acelei opinii; ne contopim cu mulțimea triumfătoare. Numai că ceea ce ne scapă, adeseori, e faptul că intrăm concomitent în albia unui eu cenușiu și neremarcabil.  

Se întâmplă astfel că pierdem o groază de timp încercând să devenim ceva(altceva), în loc să ne concentrăm să fim ceea ce deja suntem. Renunțăm la eul original, pentru a deveni niște ei, ca ei – sărmani ostatici ai tributului social pe care îl plătim cu toții. Încercăm roluri care nu sunt ale noastre. Și abandonăm piesa vieții pe care noi ar fi trebuit s-o scriem după cum ne permitea ambiția și caracterul.

„Când descopăr cine sunt, devin ceea ce pot fi”, spunea Laozi. El însuși a fost nevoit să se retragă din societate, să devină un sihastru, pentru a-și afirma sinele și a se elibera de presiunea exercitată de ceilalți. 

E adevărat că a fi autentic poate părea bizar, dacă felul tău de a fi este excentric în plan social. După cum zice o vorbă de duh: fii tu însuți o dată pe săptămână, iar în celelalte șase zile încearcă să-ți reabilitezi reputația. Totuși, dincolo de riscurile pe care le comportă cultivarea unei personalități originale și inedite, gândul că ne-am trăit propria identitate, cea autentică, și nu una falsă, stabilită social – un asemenea gând va alina mai mult decât orice amorul nostru propriu în finalul vieții.   

Fragment preluat din cartea 
„Aroganța Gândirii. Reflecții, impresii, însemnări”.

INDICAȚII DE CITARE:

Dorian Furtună „A fi autentic. Ce înseamnă asta și ce ne împiedică oare să fim noi înșine?” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2026

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.