Diana Roman
Orașul ca hartă a necunoscutului: o lectură a expoziției „Uncharted Territories”
Am decis să scriu în acest număr al revistei despre o expoziție care va fi vernisată la începutul lunii martie și al cărui proiect mi-a fost prezentat de către Mihaela Pascu, una dintre cele trei curatoare ale acestui eveniment artistic. „Uncharted Territories” dezvăluie publicului creațiile recente ale grupului „I GENERATION”, alcătuit din 23 de artiste și artiști care, alături de cele 3 curatoare – Mihaela Pascu, Ioana Căpraru, Bernadett Simon – „își susțin prin proba realității promisiunea de a răspunde coerent la întrebările legate de problemele sociale, politice și culturale ale prezentului”, așa cum afirmă prezentarea curatorială.
Nu știu dacă mai există orașe necunoscute. Există însă, cu siguranță, moduri necunoscute de a le locui. Expoziția „Uncharted Territories” pornește de la ideea generală și abstractă a teritoriilor necartografiate, dar ceea ce se conturează, parcurgând vizual lucrările, nu este atât o geografie a exteriorului, cât o înregistrare atentă a interiorului modelat de exterior. Artiștii nu își propun să creeze hărți ale spațiului fizic, înconjurător. Ceea ce fac e să-și dezvăluie hărțile sufletești, rezultate ale presiunii de orice fel, căci orașul contemporan în care trăiesc este un câmp de tensiuni mentale – un zgomot ce rezonează atât în urechi, cât și în gândire și afectivitate.
Deși expoziția găzduită de Palatele Brâncovenești de la Mogoșoaia (vernisajul fiind pe 7 martie 2026) nu își propune stricto sensu o tematică urbană, titlul și demersul curatorial invită la o analogie cu polis-ul. Dacă orașul este, prin definiție, un spațiu al ordinii și al cartografierii, „Uncharted Territories” explorează exact acele interstiții sau „fisuri cuantice” (după cum notează curatoarea Ioana Căpraru) care fac din experiența umană ceva mai mult decât o simplă navetă între punctele A și B. Orașul în care trăim acum pare complet scanat și supravegheat satelitar, indexat digital, arhivat algoritmic, astfel că expoziția „Uncharted Territories” propune o mutație de perspectivă: teritoriile necunoscute nu mai sunt cele fizice, ci zonele existențiale, zone de incertitudine în interiorul ființei, în relațiile sociale și în imaginarul colectiv.
În celebrul său text despre „Viața mentală a metropolei”, Georg Simmel descria efectul orașului modern ca pe o hiper-stimulare nervoasă care produce, paradoxal, o atitudine blasé. Pentru a supraviețui, individul trebuie să își creeze o armură perceptivă și, inconștient, chiar o face. Privind lucrările din „Uncharted Territories”, am avut impresia inversului: artiștii din „I GENERATION” nu doresc să își construiască o armură imbatabilă, ci creează deliberat fisuri tocmai pentru a exhiba trăirea. Astfel, în loc să neutralizeze zgomotul urban, îl transformă în materie plastică.
Michel Foucault vorbea despre heterotopii – locuri care există în afara ordinii obișnuite, spații ale oglinzii și ale pragului. Artiștii „I GENERATION” par să construiască un astfel de „oraș invizibil”. Ioana Căpraru propune o perspectivă academică asupra acestor „locuri altfel”, în care regulile sociale alunecă și gravitația se inversează. Într-un context filosofic existențialist, acesta este însuși orașul trăit prin stările de limită.
Pe de altă parte, Mihaela Pascu, în traseul său curatorial, amintește despre contextul global în care fluxul de producție artistică este unul copleșitor – milioane de artiști, zeci de mii de expoziții la nivelul mapamondului. Și dacă ne gândim că toate aceste date ale producției și marchetizării artistice se referă cu prevalență la mediul urban, această statistică poate să ne arate că orașul este un spațiu al supraabundenței de stimuli și că zgomotul acestuia – auditiv, vizual, informațional – modelează gândirea artistică prin presiune, fragmentare, alienare.
În poemul curatorial al Bernadettei Simon[1], accentul cade pe prezent ca spațiu de joc, și pe necesitatea de a-ți descoperi „harta proprie”. Acest îndemn capătă aici o dimensiune paideică, formativă: a-ți construi propria hartă înseamnă a privi critic traseele predefinite, a le transforma subiectiv, și chiar a le refuza – fie ele sociale, culturale, ideologice. Artistul contemporan devine astfel un operator critic într-un mediu saturat de informație, trecând de la contemplare la procesarea contextului formator de experiențe. „Imaginația e salvatoare / Și astfel câte hărți există oare?” se întreabă curatoarea. Această întrebare devine centrală: într-un oraș globalizat și hiper-cartografiat prin GPS, arta grupului „I GENERATION” revendică dreptul de a lăsa zone „albe” pe hartă, adică spații de joacă și de mister, spații rezervate unor potențiale transformări radicale.
Astfel, fiecare lucrare devine, conform textului expoziției, „un răspuns, o orientare – uneori o salvare, alteori o atenționare: un atlas”. Trebuie să subliniez că imaginea atlasului este esențială: într-un oraș al hiper-conectivității, artistul rareori produce reprezentări mimetice ale urbanului – el creează instrumente de orientare simbolică. În expoziția „Uncharted Territories”, conceptul de „atlas” invocat de curatori trebuie înțeles ca un dispozitiv de cunoaștere prin imagine, similar celui creat de Aby Warburg. Teritoriile reprezintă o rețea de Pathosformeln (formule ale pasiunii) care traversează timpul și spațiul.
Warburg credea că, antropologic vorbind, anumite gesturi și forme ritualice „supraviețuiesc” peste secole, reapărând în contexte noi. În lucrările grupului „I GENERATION”, orașul interior este construit din astfel de fragmente recuperate, cum este cazul seriei „Matematica memoriei”, create de Alida Velea: dincolo de a fi simple amintiri, lucrările ei se constituie în „fosile vii” ale unor stări care structurează prezentul urban. Artista ordonează haosul memoriei așa cum Warburg își ordona panourile de fotografii, căutând o logică ascunsă în spatele fluxului vizual.
De asemenea, în cadrul seriei create de Cristian Adrian Scarlat și intitulate „Dureri”, măștile și arlechinul reprezintă arhetipuri warburgiene prin excelență. Artistul trăiește într-o metropolă dominată de mecanisme de apărare false, astfel că aceste figuri devin repere pe o hartă a suferinței și rezilienței umane, marcând locuri de traumă și vindecare pe care nicio hartă „Google” nu le poate indica.
Metoda lui Aby Warburg transpare și în perspectiva Ioanei Căpraru cu privire la „principiul holografic” (conform căruia întregul este conținut în parte). Evident că atlasul „Mnemosyne” nu poate fi niciodată unul finit, reprezentând în definitiv un proces de asamblare continuă. Din acest punct de vedere, juxtapunerea de materiale și tehnici variate (pictură, grafică digitală, sculptură, obiect textil, etc.) creează un ansamblu divers și unitar în același timp. Acest montaj poate fi perceput ca o serie de fragmente vizuale ce generează sensuri noi prin intermediul vecinătății, în același fel în care Warburg așeza imaginile pe panouri negre pentru a lăsa spațiul dintre ele (intervalul) să vorbească.
Un alt aspect de sorginte warburgiană poate fi identificat în afirmația curatorilor care menționează că fiecare lucrare este o „orientare” într-o lume a incertitudinii. Pentru Warburg, spațiul dintre impulsul magic și cel rațional (Denkraum – spațiul de gândire) reprezenta miza culturii. Expoziția de la Mogoșoaia devine un astfel de Denkraum: într-un oraș contemporan care ne bombardează cu informație, „Uncharted Territories” folosește imaginea pentru a crea o pauză, o distanțare critică. Seria creată de Roxana Maria Cernea („Projecting Endlessly”) ilustrează perfect această tensiune între detaliul amplificat și planul larg, o oscilație care îl obligă pe „locuitorul” expoziției să își redefinească poziția constant.
Dacă atlasul geografic ne spune unde suntem, cel warburgian ne spune cine suntem în raport cu fluxul istoriei și al emoției. În „Uncharted Territories”, funcția de „salvare” menționată în textul curatorial este una de recuperare a sinelui din noxele informaționale și auditive ale mediului urban. Este chiar un demers existențialist prin care ne putem găsi, potențial, „nordul” personal într-o geografie a tumultului urban contemporan.
În lucrările selecționate, simțim cum se repetă această nevoie de a pune ordine în haosul senzorial: Cosmina Munteanu (seria „Multivers”) propune lucrări ce pot fi citite ca hărți ale unor metropole interioare, unde traseele sunt impuse de intuiție; Cristina Minea (seria „Puzzle”) și Marilena Zahiu (seria „Cavalcada”) ne arată modul în care individul se oglindește în mediul său, reformulând constant „fațada” sinelui în raport cu ceilalți; și exemplele pot continua…
Pentru cititorul interesat de fenomenul artistic contemporan, expoziția se constituie într-un diagnostic al „orașului interior” în 2026: o structură fluidă, guvernată de o „gravitație a relațiilor”, care are nevoie de artă pentru a-și găsi punctele de referință în incertitudine. „Uncharted Territories” nu ne oferă o hartă a Palatelor Brâncovenești (sic!) sau a Bucureștiului, ci ne invită să fim proprii noștri cartografi warburgieni. Prin această lentilă, orașul interior, sufletesc, existențial, apare ca un imens panou de memorie colectivă unde artiștii „I GENERATION” punctează, prin fiecare lucrare, câte o „stație” a spiritului uman. Este un atlas al supraviețuirii prin frumos, ludic și prin asumarea necunoscutului.
[1] „(…) Descoperă-ți harta proprie pentru a ști cu-adevărat
ce este real și ce e fabricat, format din credințe înrădăcinate
– și oare cum sa treci de toate construcțiile pre-destinate?”
(fragment din poemul curatorial „Generative Creation”.
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Roman, „Orașul ca hartă a necunoscutului: o lectură a expoziției „Uncharted Territories”” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 2/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 