Diana Roman și Sergiu Roman
Aletheia, stilul și agora
(Dialog polemic)
Personaje: Aletho, Philon, Prodicos
Philon: Dar, dragă Aletho, trebuie să recunoști că fără stil, artistul este invizibil. Stilul este pecetea geniului; este acea unitate de măsură care ne permite să recunoaștem mâna maestrului prin secole. Dacă „stilul este omul însuși”, așa cum spunea Buffon, atunci abandonarea lui este însăși abandonarea identității. Nu te temi că, refuzând stilul, refuzi însăși identitatea?
Aletho: Philon, te temi de un spectru. Spune-mi, când te uiți la un râu, ce vezi? Vezi „stilul” apei sau vezi curgerea ei? Dacă ai îngheța apa pentru a-i studia pattern-ul, ai mai avea acel râu sau doar un bloc de gheață? Buffon a confundat urma lăsată de pas cu piciorul care merge. Stilul nu este omul, ci exuviile spiritului său în drumul spre adevăr.
Philon: Totuși, marii creatori pe care îi venerăm – un Picasso, un Richter – au creat lumi întregi prin stilurile lor. Nu sunt ele dovezi ale puterii lor de definire?
Aletho: Dimpotrivă! Ei sunt dovezile vii ale trădării stilului. Care Picasso este „adevăratul” Picasso? Cel care stăpânea rigoarea clasică a liniei în tinerețe sau cel care a spart oglinda realității în cubism? Sau poate cel din perioada „ritorno all’ordine”? Sau cel care a pictat „Guernica”? Dacă s-ar fi supus maximei lui Buffon, el ar fi rămas captivul primei sale intuiții fericite. Și apoi, dacă stilul e omul, atunci Pablo a fost vreo șase oameni diferiți, iar noi avem o problemă de psihiatrie, nu de estetică. Artistul autentic nu posedă un stil, ci el este posedat de dorința de experiment artistic, de dorința de a evolua. Pentru el, a avea un stil și numai unul înseamnă a accepta o limită, a consimți la o graniță pe care Foucault ne îndeamnă să o depășim prin autocreație permanentă.
Philon: Dar privitorul? El are nevoie de această recunoaștere pentru a înțelege. Fără stil, arta devine libertate pură, ceea ce înseamnă pur și simplu haos. Artistul chiar are voie să facă ce vrea? Nu se gândește la public?
Aletho: Nevoia de ordine a privitorului este, de fapt, o formă de lene spirituală. Stilul este „cușca aurită” în care piața și criticii vor să închidă pasărea pentru a-i putea vinde cântecul. Când spui „acesta este stilul lui Hirst” sau „aceasta este marca lui Richter”, nu faci decât să etichetezi un cadavru ideatic. Adevăratul act de creație se întâmplă în momentul în care stilul este rupt, când artistul iese din tiparele lui confortabile, răsturnând dogmele pe care el însuși le-a stabilit anterior. Dacă omul nu mai este el însuși același de la un an la altul, de ce arta lui să rămână identică cu sine mereu? Nu e asta o formă de nesinceritate, o anti-aletheia?
Philon: Sugerezi, deci, că libertatea de a nu rămâne același – sau cel puțin de a nu mai fi cel de ieri – este mai prețioasă decât coerența operei?
Aletho: Exact. Coerența este adesea doar o formă de rigor mortis creativ, ce are loc când artistul nu mai are nimic nou de spus. Să ne uităm la muzica acelor „Fab Four” din Liverpool. Au început prin a replica un stil de împrumut, un ritm al epocii, dar au sfârșit prin a descompune însăși ideea de „melodie” în experimente sonore care negau tot ce construiseră anterior. Au ales libertatea în detrimentul siguranței stilistice. Un artist care nu se trădează pe sine, care nu-și ucide „stilul” periodic, nu face artă, ci face producție de serie.
Philon: Și atunci, ce rămâne din om dacă îi luăm stilul?
Aletho: Rămâne voința de a crea. Un artist este sau ar trebui să fie un creator, iar asta implică noul, experimentul, curiozitatea, curajul de a ieși din zona de confort. Aș zice că este chiar de datoria artistului de a face tot posibilul pentru a împinge arta mai departe. Stilul este o eroare de paralaxă: credem că vedem esența omului, când de fapt vedem doar limita la care s-a oprit curajul său de a experimenta. Stilul trădează fie o suficiență, fie o neputință, anume neputința de a se autodepăși.
Philon: Văd că tu, Aletho, transformi o chestiune de estetică într-una de etică. Dar lăsând asta la o parte, s-ar putea spune atunci că stilul este, paradoxal, dovada că procesul de „actualizare” al spiritului a fost întrerupt?
Aletho: Întocmai. Stilul este semnalul de „Error 404” al creativității. Artistul care a găsit un stil a încetat să mai caute adevărul. El a început să caute doar confirmarea. De aceea, Philon, trebuie să respingem sentința lui Buffon: stilul nu este omul; stilul este doar arhiva a ceea ce omul a fost, dar nu mai este.
Philon: Aletho, argumentele tale par să plutească deasupra pământului. Dar arta, ca și omul, trebuie să mănânce. Iată, se apropie Prodicos, care, după cum pășește, se pare că tocmai a reușit să vândă acele zece sculpturi din colecție, sub marca „stilului atenian”. Cum îți merge, Prodicos?
Prodicos: Vă salut, prieteni. Să știți că v-am auzit vorbind de la colțul străzii. Și știți ce cred eu? Stilul este singura monedă de schimb care nu se devalorizează. Fără stil, cum aș putea convinge un cumpărător că ceea ce achiziționează este „unic”? Stilul este garanția calității, este semnătura care transformă un obiect oarecare într-o investiție. Dacă artistul tău, Aletho, se schimbă în fiecare zi, atunci el este un falsificator al propriei mărci. Care om ar cumpăra o pânză despre care nu poate spune cu certitudine cine a pictat-o?
Aletho: Prodicos, tu nu vorbești despre artă, ci despre inventar. Tu transformi muza într-o funcționară. Ceea ce tu numești „investiție”, eu numesc limitare. Spune-mi, dacă un copac ar decide să nu mai scoată frunze noi pentru a-și păstra „stilul de iarnă”, l-ai mai numi viu?
Prodicos: Copacul nu are nevoie de clienți, Aletho. Dar artistul are. Stilul este o invenție necesară pentru a putea avea și noi o ordine în agora artei. Istoricii de mai târziu și criticii vor avea nevoie de aceste sertare, pentru a crea raritate și, implicit, preț. Stilul este un construct al criticii târzii, o grilă de lectură impusă asupra haosului creației pentru a-l face comestibil pentru mase. Fără această etichetă, casele de licitații ar da faliment iar publicul ar fi pierdut.
Aletho: Și aici zace marea înșelătorie! Critica a confiscat libertatea artistului pentru a satisface apetitul pieței. Să luăm exemplul lui Richter sau Hirst, pe care îi menționam mai devreme. Ei s-au prins de jocul tău, Prodicos. Ei folosesc „stilul” ca pe o mască, ca pe un simulacru; ei mimează temporar stilul tocmai pentru a demonstra că acesta este o simplă carcasă; ei oferă pieței exact ce cere – un brand – dar în spatele brandului nu e un „om fix”, ci o absență care ironizează însăși ideea de semnătură.
Philon: Dar ce facem în legătură cu coerența? Dacă negăm stilul, ce mai punem în loc?
Aletho: Punem ceea ce Foucault numea „estetica existenței”. Stilul nu trebuie să fie ceva ce „ai”, ci ceva ce „faci” în fiecare clipă, depășindu-te. Foucault ne-a arătat că suntem învățați să ne descoperim „adevăratul sine”, ca și cum am avea un nucleu fix, neschimbător – un stil interior. Dar el ne provoacă la opusul acestui lucru: să ne creăm pe noi înșine ca pe o operă de artă care nu se termină niciodată. „Nu trebuie să fii același”, spunea el. Stilul, în accepțiunea lui Buffon, este o formă de disciplinare a sinelui, o auto-supraveghere care te împiedică să explorezi teritorii noi de teamă să nu „te pierzi”.
Prodicos: (râzând) Și cine va plăti pentru acest „om care se caută pe sine”? Piața vrea certitudini, nu experimente artistice sau metafizice! O fi stilul un soi de formaldehidă, dar el este cel care produce bani, Aletho!
Aletho: Poate că piața aleargă după certitudini, dar posteritatea reține doar ruperea de ele. Care album al „Beatles”-ilor a rămas în istorie ca cel mai mare punct de cotitură din istoria muzicii? Cel care repeta stilul inițial sau cel care l-a distrus, transformând Abbey Road într-un laborator de alchimie sonoră unde nimeni nu mai știa la ce să se aștepte? Ei au înțeles că succesul este cea mai periculoasă capcană; odată ce ai un stil de succes, ești sclavul lui. Trebuie să ai curajul să fii un eretic al propriei tale religii estetice.
Philon: Deci, pentru tine, Aletho, artistul este un fugar permanent?
Aletho: Dragă Philon, cred că nu m-ai înțeles bine. Eu nu spun că stilul este „nimic”, o ficțiune. Vreau doar să subliniez distincția dintre „stil ca închisoare” și „stil ca instrument”. Stilul în artă este fundamental, dar ca instrument temporar. Eu resping doar „stilul unic”, acel stil căruia artistul trebuie să i se dedice toată viața. Un om trăiește într-o viață mai multe vieți succesive, și aș îndrăzni să spun că un artist trăiește chiar și mai multe… Ce este artistul? Este un subversiv. Stilul unic este o invenție a celor care privesc de pe margine, nu a celor care creează. Pentru cel care pictează sau scrie, compune sau filmează, stilul este pielea de care trebuie să se lepede pentru a putea crește din nou. Dacă „stilul este omul”, atunci omul este o statuie de sare. Eu prefer omul de foc, care își schimbă forma cu fiecare suflare de vânt, lăsând în urmă doar cenușa stilurilor trecute pentru a fertiliza viitorul.
Prodicos: Frumoasă metaforă, dar cenușa nu se vinde bine la licitație.
Aletho: Nu se vinde, Prodicos, dar este singura care poate genera viață. Artistul care acceptă dictatura stilului devine propriul său epigon. Stilul este doar „simptomul” unei căutări. Ar fi tragic într-adevăr dacă stilul ar fi omul. Adevăratul om este cel care se află în falia dintre stiluri, în spațiul alb dintre două albume sau două perioade picturale. Pictorul care a găsit o rețetă și o repetă pentru a fi „recunoscut”, pentru că așa îi cere galeria, pentru a-și perpetua „succesul”, sau pentru a vinde mai bine, nu mai este un creator, ci un funcționar al propriei imagini. El nu mai „locuiește” în opera sa; a părăsit-o de mult și s-a mutat la birou, doar s-o administreze. Dacă stilul e omul, atunci omul nu mai este „work in progress”, o lucrare vie, ci doar o biată etichetă pe un raft cu obiecte de colecționat. Eu prefer omul care, după 20 de ani, se privește în oglindă și nu se recunoaște. Aceea e singura dovadă că a trăit cu adevărat.
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Roman și Sergiu Roman, „Aletheia, stilul și agora (Dialog polemic)” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2026
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 