Sinuciderea nu e martiraj
Fericitul Augustin, în comentariile sale la Evanghelia după Ioan (6, 23; 11, 15), aduce în discuție sinuciderea unor donatiști[1] sub masca unui fals martiraj. Pe scurt, în acea perioadă (secolul al IV-lea p. Chr.) mulți donatiști s-au sinucis în numele lui Hristos, fie dorind să devină martiri (trebuie însă menționat că nu toți donatiștii erau de acord cu acest lucru, unii episcopi declarând că cei care au recurs la acest gest nici nu ar trebui să fie cinstiți), fie pentru a acuza autoritățile romane de persecuție.
Însă, consideră Augustin, chiar dacă donatiștii se făleau cu pătimirile membrilor lor, acestea nu erau pentru numele lui Hristos, ci numai pentru onoarea proprie sau chiar pentru Donatus, depărtându-se astfel de martirii adevărați, cei care au suferit din iubire pentru Mântuitor. Au existat numeroși martiri care au pătimit în timpul persecuției creștinilor, dar au răbdat din iubire, căci, după cum spune și Sfântul Apostol Pavel, „dacă mi-aș împărți toate bunurile săracilor și mi-aș da trupul să fie ars, dar nu aș avea iubire, cu nimic nu mi-ar fi de folos” (1 Corinteni 13, 3), spre deosebire de unii donatiști care, lipsiți de iubire, dar plini de îngâmfare și trufie, căutau propria slavă și, dacă persecutorul lipsea, ei înșiși își provocau rău. Despre aceștia Fericitul Augustin spunea că ei nu sunt porumbei (un simbol al Duhului Sfânt, al Bisericii, al curățeniei sufletești, al nevinovăției, al oamenilor sfinți și al martirilor), de aceea au încercat să zboare, dar au căzut de pe stâncă (cf. Comentarii la Ioan 6, 23).
Donatiștii insistau că și ei au martiri, ca de pildă un anume Marculus care a fost aruncat de pe o stâncă, ori Donatus din Bagai care a fost aruncat într-o râpă, însă ambele morți sunt destul de controversate: în anul 347 împăratul Constans a trimis emisari pentru a restabili unitatea Bisericii, dar lucrurile au degenerat, iscându-se o revoltă care a luat amploare, și s-a ajuns la un adevărat masacru, în urma căruia Marculus a fost arestat și executat, iar în ceea ce-l privește pe episcopul Donatus din Bagai, acesta a opus rezistență, a fost arestat și nu se știe sigur cum a murit, dacă a fost executat sau dacă s-a sinucis. Este adevărat că au existat mai multe persecuții ale donatiști din partea autorităților, întrucât primii refuzau să accepte toate deciziile luate de către împărații de la Roma; chiar în rândul lor existau mai multe grupări, ca de pildă circumcellionii, care erau foarte violenți, ucigând, arzând și jefuind, atacându-i atât pe catolici, cât și pe ai lor, provocând, astfel, furia autorităților; de altfel, bunurile donatiștilor fuseseră confiscate din ordinul împăratului Honorius, care, în data de 12 februarie 405, a decretat că donatismul reprezintă o erezie. Totuși, în ciuda diferitelor divergențe dintre donatiști și Biserica Catolică, Augustin amintește că autoritățile romane nu obișnuiau asemenea suplicii, ca oamenii să fie aruncați de pe stânci, așadar, cel mai probabil donatiștii înșiși s-au aruncat și au învinuit autoritățile, dorind să fie cinstiți după moarte.
Pe de altă parte, chiar dacă au pătimit cu adevărat, ei, prin doctrina lor, au ucis suflete; poate că au avut parte de o moarte vremelnică, dar le-au provocat altora, în schimb, moartea veșnică (cf. Comentarii la Ioan 11, 15), astfel, chiar dacă ar fi suferit un chin trupesc din partea Bisericii Catolice, ar fi trebuit să se întoarcă în ea, așa cum Agar a primit poruncă să se întoarcă la Sara (cf. Facerea 16, 9).
Sinuciderea nu este sub nicio formă martiraj, căci mucenicul refuză să își lepede credința, luptă până la final pentru adevăr și acceptă cu voie bună moartea martirică, primindu-și astfel, cununa, dar nu o caută în mod vădit, nu renunță la viață pentru a câștiga o răsplată, căci el nu caută propria lui cinstire. Cununa trebuie meritată, trebuie câștigată prin fapte bune, în niciun caz ea nu este dobândită abandonând lupta. Creștinul adevărat se vede pe sine ca un mădular al unui trup al cărui cap este Hristos (cf. 1 Corinteni 11, 3; 1 Corinteni 12, 12-26; Efeseni 5, 23) și tot ceea ce face, face spre slava Lui, așa cum prietenul Mirelui caută slava Mirelui, nu pe a sa (cf. Ioan 3, 29), or cei care s-au sinucis au dorit cinstire din partea oamenilor doar pentru ei și chiar dacă au avut parte, în mare măsură, de ea, nu au dobândit viața veșnică. În orice caz, Fericitul Augustin, la fel ca majoritatea teologilor, era profund împotriva sinuciderii, indiferent de motive, căci, prin aceasta se încălca voia lui Dumnezeu asupra vieții oamenilor.
Omul care nu crede în viața veșnică, nu crede în Rai și Iad, care consideră că viața pe pământ este singura și o dată cu ea se sfârșește totul poate gândi că prin sinucidere va câștiga admirația contemporanilor și a urmașilor. Indiferent de religie și cultură, sinuciderea rămâne un subiect controversat, acest act fiind catalogat în cele mai diverse moduri, de la curajul suprem al cuiva de a-și controla pe deplin propria viață la lașitate, iar cei care recurg la acest gest sunt aspru judecați, însă în aceste situații, judecățile din afară și cuvintele sunt de prisos, căci este imposibil să cunoști adevăratele motive care îl împing pe un om să facă un asemenea gest. Însă indiferent de credința personală a fiecăruia, rămâne întrebarea dacă un asemenea gest nu este în primul rând unul egoist, dacă ne gândim la câtă durere le poate provoca celor din jur un om care alege să-și curme viața.
[1] Secta donatiștilor s-a desprins de Biserica Catolică în anul 311 p. Chr., primindu-și numele de la unul dintre cei mai importanți episcopi, Donatus Magnus. A avut cei mai mulți adepți în Nordul Africii, la Cartagina. Printre altele, donatiștii aduceau în discuție moralitatea preoților, afirmând că un botez săvârșit de către un preot cu păcate era nul și, după ce s-au separat de Biserica Catolică au început să se reboteze, considerând fără valoare botezul în afara sectei lor. După conciliul din Cartagina, din 411, secta și-a pierdut din importanță.
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Baraboi „Sinuciderea nu e martiraj” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 4/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
