ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE

Diana Baraboi

Singurătatea care aduce pace în inimă

Psalmul 101 este considerat a fi unul al omului căzut la pământ, aflat în suferință, care-și strigă disperarea și caută ajutor la Domnul. După primele versete, în care suferindul Îl cheamă pe Dumnezeu, rugându-L să nu-l părăsească, acesta se aseamănă unor păsări care devin astfel simboluri ale singurătății: „Asemănatu-m-am cu pelicanul din pustiu; ajuns-am ca un corb de noapte din dărâmături, privegheat-am și am ajuns ca o pasăre singuratică pe acoperiș”[1]. În tradiția creștină, diverse animale, prin fizicul ori comportamentul lor, reprezintă, în mod alegoric, anumite tipuri de oameni. De pildă, întrucât unii pelicani trăiesc în locuri izolate, ei simbolizează pustnicii, care, cu frică de Dumnezeu, lasă în urmă traiul lumesc, căutând pacea și singurătatea. Deoarece la lumina zilei stă ascuns, fiind activ doar pe timpul nopții, corbul de noapte reprezintă un om pocăit, care, cu nerăbdare, caută hrană pentru sufletul său în timpul nopții, făcând faptele milei trupești și sufletești, dorind să-L aibă numai pe Dumnezeu ca martor; de asemenea, el reprezintă un om sfânt, singuratic, disprețuit de către cei necredincioși. Pasărea singuratică a fost identificată de mulți teologi ca fiind vrabia; aceasta, deși este mică, este precaută în fața capcanelor și își face cuibul pe acoperișurile înalte ale caselor, tocmai pentru a nu putea fi prinsă, și astfel, ea simbolizează, printre altele, un om care, temându-se de capcanele diavolului, se depărtează de ele, alegând Biserica drept sprijin[2].

Mulți oameni, temându-se de posibilitatea de a comite păcate, aleg să se retragă în singurătate, măcar pentru o perioadă, izolarea benevolă ajutându-i să-și (re)găsească pacea interioară. Fericitul Augustin, în Comentariile sale la Psalmi, analizând versetele „Și am zis: «Cine-mi va da mie aripi ca de porumbel, ca să zbor și să mă odihnesc? Iată m-aș îndepărta fugind și m-aș sălășlui în pustiu»”[3], atrage atenția că acest om tânjea după singurătate, căci, din pricina slăbiciunii sale, nu mai putea face față loviturilor vieții. Unui bun creștin i se cere să-și iubească dușmanii, așadar, el, întrucât insultele oamenilor îi tulburau ochii, îi pătrundeau în inimă și îi ucideau sufletul, știindu-se slab și nedorind să adauge păcate la păcate, cere să se depărteze pentru o vreme de lume, să se retragă în singurătate pentru a se întrema și a-și vindeca rănile spirituale, urmând a se întoarce când va fi refăcut. Firește, poate fi vorba și de retragerea în conștiință, acolo unde nu poate intra nimeni în afară de Dumnezeu. Episcopul vede ca nefiind ceva întâmplător faptul că este vorba despre un porumbel, deoarece acesta reprezintă iubirea; așadar, porumbelul fuge de necazuri, dar păstrează în el iubirea, se desparte de oameni în ceea ce privește trupul, dar nu încetează a-i iubi, continuând să plângă și să se roage pentru ei[4].

Aripile unei păsări, pe lângă protecția pe care o puteau oferi, simbolizau și puterea de a fugi, de a se ascunde, de a evada, de aceea zice și psalmistul: „În Domnul am nădăjduit. Cum veți zice sufletului meu: «Mută-te în munți, ca o pasăre?»”[5].  

Importanța izolării și a singurătății pentru a putea contempla taina divină este menționată de Fericitul Augustin[6] și atunci când comentează vindecarea bolnavului descrisă în capitolul al cincilea din Evanghelia după Ioan[7]. Se știe că în Ierusalim, lângă Poarta Oilor, era o scăldătoare unde se adunau tot felul de bolnavi care așteptau mișcarea apei, căci un înger al Domnului se cobora și tulbura apa, astfel încât oricine intra primul se însănătoșea. Iisus a întrebat un om bolnav de treizeci și opt de ani dacă voiește să se facă sănătos și, auzind că acesta nu avea pe nimeni alături de el să-l arunce în scăldătoare, i-a spus direct „Scoală-te, ia-ți patul tău și umblă”[8]. Bolnavul s-a însănătoșit pe loc și a plecat, dar a fost imediat văzut de iudei, întrucât era Sabatul, iar Legea nu îngăduia nimănui să lucreze; întrebat fiind de iudei cine l-a însănătoșit, „cel vindecat nu știa cine este, căci Iisus se dăduse la o parte din mulțimea care era în acel loc. După aceasta Iisus l-a aflat în templu și i-a zis: «Iată că te-ai făcut sănătos. De acum să nu mai păcătuiești, ca să nu-ți fie ceva mai rău»”[9]. Fericitul Augustin insistă asupra faptului că Hristos, după ce îi poruncise să-și ia patul și să meargă, se îndepărtase de el în mulțime. Patul simbolizează aproapele nostru, pe care trebuie să-l purtăm, mergând spre Dumnezeu, dar când mergem spre El, încă nu Îl vedem, de aceea bolnavul a mărturisit că nu Îl știa încă pe Iisus. Cei care cred în Hristos încă nu Îl văd, de aceea El S-a îndepărtat de mulțime, tocmai pentru a fi văzut; este greu ca cineva să-L vadă pe Hristos în mulțime, mintea omului are nevoie de o anumită singurătate, căci doar în singurătate poate fi văzut Dumnezeu; mulțimea este agitată și zgomotoasă, iar contemplarea Lui are nevoie de izolare. Augustin îi îndeamnă direct pe credincioși să nu-L caute pe Iisus în mulțime, întrucât El nu este precum unul obișnuit din mulțime, ci mai presus de ea; El, Preotul, Se îndepărtează de mulțime, așa cum în Vechiul Testament doar preotul intra singur în templu, în spatele vălului, în timp ce mulțimea stătea afară. Bolnavul vindecat L-a văzut pe Iisus în templu, nu în mulțime, în timp ce El îl văzuse în ambele locuri.

Astfel, dacă pentru unii singurătatea este privită cu teamă, poate chiar cu oroare și este considerată a fi un eșec personal sau o neîmplinire, pentru alții ea reprezintă o posibilitate de a dobândi pacea interioară, de a se liniști, de a medita pentru a se putea dedica rugăciunii. Cu toate acestea, tradiția creștină afirmă că nici pustietatea nu este ușoară, ea fiind lipsită de smintelile lumești, dar plină de ispite din partea diavolilor, care sunt blestemați să meargă în locuri părăsite, departe de oameni. Însuși Mântuitorul S-a retras în pustietate patruzeci de zile și S-a depărtat de lume pentru a Se ruga, timp în care a fost ispitit de diavol; și există numeroase exemple de sfinți care au ales singurătatea voluntară din varii motive. De pildă, Sfântul Pavel Tebeul (227 – 342), temându-se chiar de cumnatul său în timpul persecuțiilor împăratului Decius, s-a retras în singurătate, în munți, unde a găsit o peșteră ce putea fi ascunsă cu o piatră la intrare și a rămas acolo până la sfârșitul vieții, trăind în rugăciune, fiind hrănit de un corb; doar la sfârșitul vieții a primit vizita Sfântului Antonie cel Mare. Sfântul Ilarion (291 – 372), aflat în mănăstire, căuta cu ardoare singurătatea pentru a se putea dedica întru totul lui Dumnezeu, iar când a dobândit-o, a spus că de-abia atunci a început să-I slujească cu adevărat[10]. Singurătatea îl poate ajuta pe om să găsească cea mai potrivită cale de a se ruga, după cum îi învață și Mântuitorul pe apostolii Săi: „Iar când vă rugați, nu fiți ca fățarnicii cărora le place, prin sinagogi și prin colțurile ulițelor, stând în picioare, să se roage, ca să se arate oamenilor; adevărat grăiesc vouă: și-au luat plata lor. Tu însă, când te rogi, intră în cămara ta și, închizând ușa, roagă-te Tatălui tău, Care este în ascuns, și Tatăl tău, Care vede în ascuns, îți va răsplăti ție”[11].

Bibliografie și sitografie

– Fericitul Augustin, Comentarii la Psalmi.

– Fericitul Augustin, Comentarii la Ioan.

– Fericitul Ieronim, Vita Beati Pauli, monachi Thebaei.

– Fericitul Ieronim, Vita Hilarionis.

– Hrabanus Maurus, De universo libri viginti duo.

– *** Allegoriae in Universam Sacram Scripturam.

– Biblia sau Sfânta Scriptura: https://www.bibliaortodoxa.ro/ (10.02.2025).

– Padres del Desierto – Wikipedia, la enciclopedia libre: https://es.wikipedia.org/wiki/Padres_del_Desierto (10.02.2025).

---

[1] Psalmul 101, 6

[2] Vide Hrabanus Maurus, De universo libri viginti duo 8, 6 și Allegoriae in Universam Sacram Scripturam, Pelicanus. Firește, în ambele lucrări se întâlnesc multe alte interpretări alegorice, căci, pentru scriitorii medievali, Scriptura era un tezaur nemărginit, unde fiecare termen avea multiple înțelesuri, atât timp cât ele erau în concordanță cu adevărul creștin.

[3] Psalmul 54, 6-7.

[4] Vide Fericitul Augustin, Comentarii la Psalmi, 54.

[5] Psalmul 10, 1.

[6] Vide Fericitul Augustin, Comentarii la Ioan, 7, 11.

[7] Vide Ioan 5, 1-14.

[8] Ioan 5, 8.

[9] Ioan 5, 13.

[10] Vide Fericitul Ieronim, Vita Beati Pauli, monachi Thebaei și Vita Hilarionis.

[11] Matei 6, 5-6.

INDICAȚII DE CITARE:

Diana Baraboi „Singurătatea care aduce pace în inimă” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 1/2025

Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.