Sfinți creștini eroi ai animalelor
„Atunci lupul va locui laolaltă cu mielul și leopardul se va culca lângă căprioară; și vițelul și puiul de leu vor mânca împreună și un copil îi va paște. Juninca se va duce la păscut împreună cu ursoaica și puii lor vor sălășlui la un loc, iar leul, ca și boul, va mânca paie. Pruncul se va juca lângă culcușul viperei și în vizuina șarpelui otrăvitor copilul abia înțărcat își va întinde mâna”. (Isaia 11, 6-8) Deși este un pasaj destul de controversat, unii comentatori interpretându-l exclusiv alegoric, această apropiere a oamenilor față de animale a fost considerată, de-a lungul secolelor, o întoarcere la starea inițială de nevinovăție, la Paradisul pierdut.
Există numeroase povestiri în cadrul hagiografiilor care, dincolo de caracterul pe alocuri alegoric (mielul este un bine-cunoscut simbol pentru Hristos, atât leul, cât și șarpele reprezintă diavolul, unele animale simbolizează anumite tipologii de oameni etc.) și moralizator (Dumnezeu poate înfăptui minuni care sfidează naturalul atunci când este rugat sau pentru a consolida credința în sufletele oamenilor), dovedesc o strânsă apropiere între sfinți și animale, un semn al respectului și al iubirii sfinților față de toată creația lui Dumnezeu. Astfel, teama dintre om și animal dispare din ambele părți, lăsând în schimb o relație bazată pe încredere reciprocă, pe ajutor și, nu în ultimul rând, pe afecțiune sinceră. Fiarele sălbatice nu numai că își pierd ferocitatea, ba chiar ajung să se supună sfinților nu de teamă, ci dintr-o motivație interioară, din recunoștință pentru ajutorul primit sau pur și simplu din atașament.
Probabil cel mai cunoscut sfânt al animalelor este Francisc de Assisi (1181 / 1182 – 3 octombrie 1226), sărbătoarea sa din calendarul romano-catolic din data de 4 octombrie fiind și Ziua Internațională a Animalelor. Francisc le vorbea frecvent animalelor, atât Thomas de Celano, în lucrarea sa Vita prima S. Francisci[1], cât și Iacobus de Voragine, în lucrarea Legenda aurea[2] amintind că acesta numea toate creaturile cu apelativul „frate”.
Mila lui față de toate animalele îl împiedica să suporte captivitatea acestora: de pildă, atunci când i-a fost adus un iepure prins într-o capcană, sfântul l-a sfătuit să fie mai atent și l-a eliberat în natură cu mult efort, căci animalul nu voia să-și mai părăsească binefăcătorul; la fel proceda și când vedea un pește prins, îl sfătuia să aibă mai multă grijă și îl elibera înapoi în apă; era răscolit de durere când vedea miei legați și, impresionat de plânsul acestora, de multe ori îi salva de la moarte, cumpărându-i de la negustori (se spune că odată a cumpărat miei oferindu-i negustorului propria manta); odată, întâlnind un tânăr care prinsese porumbei spre a-i vinde, nu numai că l-a convins să-i elibereze, spunându-i că se teme că aceștia vor cădea în mâinile unor oameni răi, ba chiar i-a zis tânărului să intre în ordinul monahal, ceea ce s-a și întâmplat, ulterior el însuși făcându-le porumbeilor cuiburi. Thomas de Celano, în lucrarea mai sus menționată, amintește de un episod în care Francisc a mângâiat un iepuraș cu o afecțiune maternă[3] și un altul în care a mângâiat câțiva miei legați care plângeau ca o mamă care își atinge fiul care plânge[4].
Pe când se afla în orașul Gubbio, a aflat că locuitorii erau terorizați de un lup care ataca adesea, iar toți cei care plecaseră să-l prindă fuseseră uciși. Impresionat, sfântul Francisc a plecat în căutarea lupului, dar nu pentru a-l ucide, ci, văzându-l, l-a rugat în numele Domnului să-i lase în pace pe oameni, promițându-i, totodată, că toate atacurile din trecut îi vor fi iertate, căci înțelege că doar foamea l-a împins să atace. Când sfântul i-a vorbit, lupul a devenit blând ca un miel și au făcut un pact, lupul punându-și laba în mâna întinsă de sfânt. Francisc nu s-a mulțumit cu acest lucru și i-a poruncit lupului să-l urmeze în oraș, unde, în fața mulțimii adunate, cei doi și-au reînnoit pactul. Sfântul nu s-a gândit numai la oameni, ci și la animal, poruncindu-le locuitorilor din Gubbio să promită că pe viitor lupul nu va mai suferi de foame, căci ei îi vor asigura hrana, ceea ce s-a și întâmplat timp de doi ani, până la moartea naturală a animalului.
Un alt sfânt foarte apropiat de animale a fost Godric de Finchale (aprox. 1065 / 1070 – 21 mai 1170), un călugăr care trăia în păduri, petrecându-și timpul în rugăciune. Se spune că, asemenea sfântului Francisc, și el vorbea cu animalele și se îngrijea ca acestea să nu ducă lipsă de hrană, casa lui fiind un adevărat refugiu pentru viețuitoarele care găseau ocrotire din calea vânătorilor sau a vremii potrivnice. În timpul iernii aducea în casă animale mici, precum iepuri și șoareci, dar și șerpi, pe care îi lăsa să se încălzească la focul său, iar ulterior îi elibera. De asemenea se spune că, odată, a salvat un cerb care era hăituit de un grup de vânători, primindu-l în locuința sa, iar atunci când vânătorii au ajuns în fața casei și l-au întrebat unde este animalul, sfântul ar fi răspuns simplu că Dumnezeu știe unde este, îndepărtându-i, astfel, pe urmăritori; după ce a fost îngrijit, cerbul a fost eliberat în ziua următoare, dar s-a întors regulat la Godric ca semn al recunoștinței sale.
Există relatări despre numeroși alți sfinți părinți care au salvat animale de la moarte, fie ascunzându-le de vânători, fie protejându-le de mânia oamenilor din jur sau chiar protejându-le de alte animale. Sfântul Gherasim (? – 475) a salvat un leu căruia îi intrase un ghimpe în labă; după ce i-a vindecat rana, animalul, din recunoștință, nu l-a mai părăsit niciodată. Sfântul Albeus (aprox. secolul al VI-lea) a salvat o lupoaică și pe puii acesteia de furia oamenilor care doreau să o ucidă și a hrănit-o în fiecare zi. Și sfântul Boecius (aprox. secolul al VI-lea) a salvat un lup care își prinsese laba într-o țepușă dintr-un gard; când sfântul s-a apropiat de animal, acesta, deși rănit și speriat, a stat liniștit cât i-a vindecat rana. Sfântul Ciaran (? – 530) a văzut într-o zi un vultur care prinsese o pasăre și, rugându-se lui Dumnezeu, acesta s-a întors și a eliberat prada din ghearele sale, iar sfântul a vindecat-o ulterior. Sfântul Finanus (aprox. secolul al VI-lea) a fost profund îndurerat când a văzut o vacă plângând după vițelul ei ucis și, rugându-l pe Dumnezeu, acesta a trimis un vițel asemănător, de care vaca s-a atașat imediat. O frumoasă legendă se păstrează în legătură cu sfântul Coemgenus (? – 618): se spune că acesta, pe când era în vizită la un eremit, sfântul Beoan, a văzut o lupoaică flămândă și, înduioșat, i-a spus să mănânce un vițel; însă eremitul, aflând acest lucru, a fost impresionat de suferința vacii care și-a pierdut puiul și, întrebându-l pe Coemgenus cum a putut să frângă biata inimă a unei mame[5] i-a poruncit, în numele lui Hristos, să-i vindece suferința; astfel, acesta a căutat lupoaica în pădure și i-a poruncit să meargă în fiecare zi la vacă și să ia locul vițelului pe care îl mâncase.
Chiar dacă unele întâmplări sunt doar legende amplificate după moartea acestor sfinți și unele texte trebuie înțelese alegoric, există și numeroase pasaje în care animalele nu joacă niciun rol simbolic, ci unul natural, care exprimă afecțiunea reală pe care acești oameni o purtau cu adevărat tuturor ființelor în care vedeau creația lui Dumnezeu.
Mulți oameni consideră că eroi sunt cei care, precum Ahile, au făcut fapte de vitejie pe câmpul de luptă și cei care au salvat vieți omenești. Dar cei care au salvat făpturi ce nu au avut glas să le mulțumească ori să-i laude, pot fi numiți eroi? Eroi ai animalelor? Da, sunt eroi deoarece au înțeles suferința din ochii necuvântătoarelor și și-au folosit atât rațiunea, cât și (sau mai bine zis mai ales) inima pentru a găsi soluții. Prin acțiunile lor ei au încercat să curme suferința unor ființe fără apărare, atunci când cei mai mulți oameni le vedeau ca pe niște simple obiecte sau, în orice caz, le considerau menite doar a-i sluji omului și au avut parte, la schimb, de încrederea animalelor care simțeau că aceștia nu le vor face niciun rău. Sufletul bun se vede în toate acțiunile omului și, contrar nefericitei idei că ar trebui să existe o ierarhie clară între viețuitoare, iubirea nu se termină, ea nu se micșorează atunci când este împărțită între oameni și animale, ci dimpotrivă, sporește sub diferite manifestări.
Bibliografie
– Gabriela Kompatscher, Tiere als Freunde im Mittelalter. Eine Anthologie, Wissenschaftlicher Verlag Bachmann, Badenweiler, 2010.
– Kathleen Walker-Meikle, Medieval Pets, The Boydell Press, Woodbridge, 2012.
Surse electronice
– https://www.movement.org.uk/blog/my-favourite-saint-st-godric-finchale, ultima accesare la 30 martie 2024.
– https://www.oxfordreference.com/display/10.1093/oi/authority.20110803095857607, ultima accesare la 30 martie 2024.
– https://www.lettersfromthesaints.com/blog/st-godric-talks-to-the-animals, ultima accesare la 30 martie 2024.
– https://www.monasteryicons.com/product/Saint-Francis-and-the-Animals/did-you-know, ultima accesare la 30 martie 2024.
[1] Vita prima S. Francisci 29: Omnes denique creaturas fraterno nomine nuncupat („Căci numește toate creaturile cu numele de frate”). Toate textele în limba latină sunt preluate din antologia Tiere als Freunde im Mittelalter, menționată în bibliografie.
[2] Legenda aurea, De sancto Francisco: Fraterno nomine animalia cuncta vocabat („Numea toate animalele cu numele de frate”).
[3] Vita prima S. Francisci 21: materno affectu („cu afecțiune maternă”).
[4] Vita prima S. Francisci 28: quasi mater super plorantem filium („ca o mamă [care își mângâie] fiul care plânge”).
[5] Vita sanctorum hiberniae: cor misere matris („biata inimă a unei mame”).
INDICAȚII DE CITARE:
Diana Baraboi „Sfinți creștini eroi ai animalelor” în Anthropos. Revista de filosofie, arte și umanioare nr. 3/2024
Acest articol este protejat de legea drepturilor de autor; orice reproducere / preluare integrală sau parțială, fără indicarea sursei, este strict interzisă.
ANTHROPOS. REVISTA DE FILOSOFIE, ARTE ȘI UMANIOARE 
